Islanda pe biciclete

Islanda pe biciclete

Fotografiind Islanda de pe biciclete: 44 de zile, 2 biciclete, 1 cort, 1.400 km, 2 căzături, 1 pană, o mușcătură de câine, trei nopți cu auroră, mult vânt și noi doi.

Târgu Mureş şi plecarea

Era încă noapte şi eu asudam coborând în viteză cu coburile din scara blocului. Eram mai degrabă emoţionat şi speriat. Poate şi-un pic în întârziere. Le-am pus cu grijă pe bicicletă şi-am pornit spre autogară ca şi cum aş porni spre următorul loc în care ar trebui să punem cortul în Islanda. Care habar n-am unde e. Itinerarul e doar o dungă albastră în Google maps care leagă localităţile mari, fără campinguri, fără magazine, fără surse de apă. Ce ştim sigur e c-o să plouă şi o să bată vântul, deci n-are rost să ne facem griji şi pentru vreme. Am mai trecut prin asta de multe ori. Doar că acum o să fie pentru şase săptămâni. Pe biciclete. Plecăm departe şi mă simt al naibii de bine.

După 3 ore de zbor începem să coborâm printre straturile de nori. Parcă-mi simt deja picioarele ude. Zăresc când şi când maluri uriaşe cu muşchi care se scufundă în falii. Aterizăm şi totul pare selenar.

Snæfellsnes şi vântul

Mâncăm ca-n filmele SF. Eu am o pastă de iaurt cu proteine vegetale, iar Aura bea o licoare din lapte praf şi apă de la chiuvetă. Vecinii nemţi stau într-un fel de tanc mai mic, numai bun de o călătorie extraplanetară. Aura e o doamnă. A făcut duş, îşi bea cuminte ceaiul, a dormit 12 ore, în timp ce sălbaticul Vineri, cum mi se spune de când am amerizat pe teren islandez, a dormit în hainele cu care-a plecat de-acasă şi abia a apucat să se spele pe dinţi. E drept că Vineri pune cortul, strânge cortul, repară pe la bicicletă, scrie, planifică următoarea zi şi se enervează. Însă Islanda are grijă să te-nveţe ce-i liniştea şi ştiu că la sfârşit o să fiu calmul întruchipat. Chiar dacă lucrurile pe care Aura le atinge au tendinţa să se facă ţăndări. Are un talent de copil pentru stricăciuni. Într-un fel o admir pentru asta, fiindcă îmi reaminteşte că fiecare pagubă, cât de mică, e de fapt semnificaţia unui obiect. Bine că multi-tool-ul e de fier…

Langaholt

Azi Islanda ne-a pus la încercare. Începem în forţă cu micul dejun la Langaholt. Am băgat în noi până n-am mai putut pentru 1.500 isk, adică 10 euro. Numai bunătăţuri făcute în casă: paté de păstrăv, ruladă de miel, dulceaţă de rubarbă, clătite, pâine de casă şi multe alte chestii pentru care popasul de la Langaholt e pe primul loc în topul celor mai delicioase mese. Era clar că avea să urmeze o treabă foarte interesantă. Vânt fix de la Polul Nord cu aproape 50 la oră sună destul de aventuros. Dar mai stai în picioare dacă poţi, că de pedalat nici nu poate fi vorba. Nordu-i la dreapta noastră şi încercăm să înaintăm pe lângă biciclete în timp ce ne aplecăm cu toată forţa spre marginea drumului. Călcâiele ni se rotesc spre exterior şi ne opintim să ţinem bicicletele drepte. Nici nu ne-am pus problema să ne întoarcem, deşi poate ne-ar fi fost mai bine. Am tot mers. Amândoi curios de optimişti.

 

islanda pe biciclete
Nu o dată aparatul a fost trântit de vânt sau luat la întrebări de turiști. Dar și-a făcut treaba.

Vestfirðir şi căţărările

Trecem cu feribotul înspre cea mai îndepărtată parte a Europei. Ajunşi în portul de la Stykkishólmur, o doamnă minionă ne avertizează că în Fiordurile de Vest nu circulă autobuze. Ei, ne-om descurca, deşi sunt conştient că ne aşteaptă vreo 12 căţărări pe care doar zeii nordici ştiu cum le-om trece. Pe feribot e de mâncare. Eu iau un sendviş cu un ou ochi deasupra, Aura tot ceva cu multe calorii. Ieftin şi energizant.

În Fiordurile de Vest e un orăşel care se cheamă Bolungarvík, singurul prin care n-am trecut. Acolo s-a filmat Nói albínói, un film tare drag mie. {i de-acolo e Gudmundur, un arhitect care ne-a spus multe despre schimbările climatice pe care le-a observat de-a lungul timpului. Familia lui trăia izolată şi iarna ningea atât de mult, încât trebuiau să vină echipele de salvare să-i scoată din casă. Aşa îşi începe şi Nói ziua. Sapă la intrare ca să poată pierde timpul prin oraş. Cel mai interesant la orăşelele astea izolate mi se pare eleganţa aparte a oamenilor. Am întâlnit un tip care trăia şi muncea la o fermă, dar care cânta la pian de-ţi lua minţile. Apoi arhitectul ăsta care ştie toţi copacii din lume şi speciile de peşti, dar care are haine murdare fiindcă-şi pune şi fizicul la treabă.

Fiecare zi începe cu noi nu prea optimişti, fiindcă ne aşteaptă urcări serioase. O pantă de 12% şi plouă. Aşa stau lucrurile pe aici. Drumuri ca Transfăgărăşanul taie fiecare munte ca să scurteze distanţe dintre orăşele. Urcăm pe lângă biciclete, apoi coborâm şi până jos suntem bocnă. Treaba asta se repetă de mai multe ori într-o zi. Frânele sunt în plină simfonie. A mea sună ca la gater, a Aurei ca balamalele de la uşile bunicii. Ne doare pieptul, dar mintea-i într-o furtună a schimbării. Absorbim totul.

Suferinţa de astăzi e imposibil de descris. Am depăşit împreună o limită importantă. Picură uşor când pornim. Cortu-i ud şi alunecă mai uşor în bagaj. {tim că o să fie o zi ploioasă. Aura zice să facem pauză, eu nu, îi dăm înainte. Ploaia ne loveşte în reprize şi după vreo oră de pedalat începem prima urcare. Drum neasfaltat, plin de gropi, picioarele mele, cu tot cu supraîncălţările vieţii sunt în suc propriu. Începe să bată vântul. Orele trec chinuitor şi când ai impresia că gata, urmează o coborâre, ai dreptate. Doar că după coborârea aia, vine altă urcare. Gropi, un nămol roşiatic care pictează fiecare bucăţică din biciclete şi din noi, vânt, frig, durere, nervi. Aura îmi cere să-mi economisesc energia tăcând din gură. Peisajul e de o asprime întrecută doar de vreme. Aura face pauze din 10 în 10 metri şi când îi propun să ne oprim să bem rapid o cană de ceai din termos şi să ne schimbăm şosetele, mi-o retează sec: „Bravo! Tocmai ai venit cu încă o idee foarte foarte proastă.“ Încheiem ziua la Cascada Dynjandi. Aura adoarme în sacul meu, care se pare că e, înainte de toate, mai pufos.

islanda pe biciclete
Am petrecut multe nopți adormind cu zgomot de valuri atlantice în surdină.

Norðurland şi întâlnirea

Ritualul fiecărei dimineţi: vraişte în coburi, spaimă că nu-mi aduc aminte unde trebuie să stea cana, apoi ce-am făcut cu frontala, la sfârşit strânge cortul. Neapărat numără cuiele. Mereu trebuie să fie 10 dacă n-am întins şi sforile pentru vânt.

Am descoperit o chestie tare chiar de la început. Dacă nu campăm în sălbăticie, găsim de obicei pe lângă camping un hotel sau o pensiune care oferă micul-dejun. Mergem cu o seară înainte, întrebăm cât costă, iar a doua zi, dacă ne convine, mâncăm pe săturate. Preţurile sunt oriunde între 1500 şi 2000 de coroane islandeze, adică undeva între 10 şi 13 euro, ceea ce nu-i chiar rău având în vedere că mănânci cât să-ţi ajungă măcar jumate de zi.

Deşi am stat încă o zi în Akureyri, al doilea oraş ca mărime din Islanda, gândurile noastre tot la zonele mai sălbatice rămân. Aşa că următoarea oprire e la Godafoss, cascadă care doar către seară se scutură cu chiu, cu vai de turişti. Putem zăbovi aici doar o noapte, fiindcă ne-aşteaptă una dintre cele mai mari întinderi de apă din Islanda. Exceptând Atlanticul, căci islandezii sunt tare mândri că jumătate din ţara lor e oceanul.

Avem multe de văzut în zona lacului Mývatn. Aura vrea să vadă pseudo-craterele, eu vreau la Krafla, o zonă geo-termală unică. Distanţa-i cam aceeaşi, vreo 15 km. Vă daţi deja seama unde-am fost. Interesante pseudo-craterele, dar mie mi-a făcut cu ochiul craterul ăla mare şi negru, Hverfjall. Ditamai monolitul în mijlocul câmpului, cică-i al doilea din lume ca mărime. Eu pe ăla vreau să-l urc şi gata. Mă rog, ne-am întins şi pe la Dimmu Borgir, aşa că am zis că vin la răsărit. N-am mai venit la răsărit,  a apărut altceva. În timpul nopţii. Pe cer.

Eu şi Aura avem un lucru tare frumos în comun. Suntem născuţi în aceeaşi zi. E mai mică decât mine, deci am lămurit cine pe cine ascultă. Și ziua e mâine. Aşa că ne gândim noi să ne facem un cadou şi să petrecem o noapte într-un pat. ~ştia de la camping au şi nişte căsuţe cu mai multe camere, aşa că luăm o cameră. Nu ne uităm înainte, că am văzut eu în trecere o căsuţă cu o uşă deschisă şi avea un pat mare cu saltea groasă şi aşternuturi albe. Strângem cortul, plecăm veseli în direcţia indicată, găsim clădirea, intrăm, căutăm camera, deschidem uşa. Amintiri din anii studenţiei încep să revină în minte. Paturi suprapuse fără aşternuturi albe, înghesuială şi vreo 60 euro dintr-un foc. Pe noapte! Dar hai că nu-i aşa de rău, dacă-mi scot din minte suma pe care-am plătit-o. Are bucătărie în capătul celălalt al culoarului, internet care nu merge în cameră şi… cam atât.

Mai sunt cinci minute şi împlinesc 30 de ani. Aura a capitulat de vreun sfert de oră. Zici că-i un sac de cartofi în sacul de dormit. Mie mi s-a rupt cablul de la încărcătorul telefonului şi umblu cu atingeri fine, mişcări ondulate, doar doar reuşesc să-l plasez în singura poziţie prin care să treacă curent. Stai un pic! Mai am 5 minute. Ies afară.

N-am cum să vă descriu ce-am văzut. Pe cer era o nebunie. Aurora dansa şi n-avea cine s-o aclame. Am venit, auroro! Stai numai un pic s-o trezesc pe Aurica, s-o cunoşti şi tu. Semănaţi un pic, aşa. Doar că a mea e brunetă. Ies cu buimaca şi ne minunăm până căscăm de fericire şi de somn.

Austurland şi gheaţa

Fiordurile de Est seamănă foarte bine cu cele de Vest. Poate fiindcă regiunile astea două sunt cele mai vechi din toată Islanda. Până şi orăşelele sunt la fel. Iar sentimentul ăla frumos de departe de casă e la fel de prezent. Ne simţim bine aici şi pedalăm cu spor.

Islandezii au o prognoză meteo foarte exactă. Îţi poţi fixa cu încredere ceasul după fronturile care se plimbă peste Atlanticul de Nord. Unul mai viteaz a fost Uraganul Cristobal, care şi-a dat duhul chiar pe unde ne aflam noi. Aşa încât, cu o zi înainte de a lovi Islanda, hotărâm să pedalăm şi noaptea, ca să mai câştigăm timp. Stâncă verticală în dreapta, oceanul licărea la linia orizontului în stânga, un plafon greu, dar nehotărât deasupra, şi între toate astea o fâşie subţire de asfalt pe care noi trasam agale dungi albe cu frontalele. Dar uraganul ne-a prins în autobuz. E bine de ştiut că în Islanda există o companie de stat care asigură transportul în comun pe distanţe mai mari. Au preţuri decente şi fiecare autobuz e dotat cu portbagaj pentru biciclete. Însă acoperă doar o parte din zona de vest, nord şi sud.

Aşa am ajuns pe repede-înainte la Jökulsárlón, faimoasa lagună glaciară. Ziua, mulţi curioşi o asaltează, iar noi printre ei. Am decis să-i acordăm mai mult timp şi ne-am instalat cortul aproape de maluri. Gheaţa adună multă viaţă în jurul ei, de la skua şi pescăruşi, foci şi macrou recent venit în Islanda, până la şoricei care degustă sendvişurile făcute de Aura. Lumină bună, fotografii, o baie rapidă la 2 grade şi coborâm în continuare spre sud. Limbile gheţarului Vatnajökull ne însoţesc peste tot. Toamna coboară încet peste Islanda, drumul devine mai drept, simţim că ne-apropiem de final. Totuşi, provocările nu s-au terminat.

islanda pe biciclete
Sudul Islandei e un pustiu plat din care ies în evidență doar stâlpi de curent electric. Însă găsești ici și colo, ca niște pietricele pe-o plajă, peisajele care-au făcut-o faimoasă, precum Rezervația Naturală Fjallabak.

Suðurland, şi-am fi vrut să mai rămânem

Pe măsură ce zilele treceau, deveneam tot mai puternici şi mai vii. E aproape uimitor cum fizicul şi mintea ţi se adaptează la efort. Străluceam. Aşa că am vrut să vedem şi interiorul Islandei.

Auziserăm că Rezervaţia Fjallabak e frumoasă. Ne-au trebuit două zile să-i vedem riolitele care coborau în pante multicolore. Drumurile nisipoase, urcările nesfârşite, cele peste 10 râuri de trecut ne-au luat toate resursele.

Se spune că fiecare islandez parcurge cu rucsacul în spate, măcar o dată în viaţă, cei 55 km de la Landmannalaugar, popasul nostru din interior, la Thórsmörk, o altă zonă naturală protejată. Aspri şi discreţi din afară, mai ales pentru turistul mereu grăbit, islandezii sunt de fapt calzi, charismatici şi respectuoşi. Privirile lor arhaice trădează viaţa nu tocmai uşoară a strămoşilor. Erupţii vulcanice, cutremure, furtuni, avalanşe, dominaţia daneză, până şi piraţi, au avut parte de toate. Acum poate doar vremea să-i mai sâcâie din când în când, în timp ce vulcanii nu reprezintă decât o oportunitate pentru turism. Numai în 2014 peste 1 milion de curioşi au venit în Islanda.

Între timp, ieşim şi noi din pustietate cu autobuzul. Încă două zile de tras prin nisip şi râuri ar fi fost cam mult. Nu suntem la fel de puternici ca islandezii, dar le-am câştigat respectul pedalând prin ţara lor. De unde ne lasă şoferul, o luăm înapoi, spre Vík í Mýrdal, cel mai sudic sat şi polul islandez al ploilor. Decidem să terminăm cu pedalatul şi să explorăm locul pe îndelete.

Într-una dintre zile ne urcăm cu tot cu biciclete pe promontoriul care străjuieşte întreaga zonă. Spre nord se văd gheţarii, tot mai mici de la an la an, iar spre sud, întinderea Atlanticului. Toată călătoria ni se derulează în minte, iar îndârjirea pedalatului se risipeşte. Febra musculară va declanşa mereu amintiri islandeze care vor îndulci viaţa obişnuită la care ne întoarcem. Dar cu siguranţă, există un „va urma“.

Text şi foto: Dorin Bofan



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*