Patimă, familie şi limonadă – trei poveşti de dragoste din Israel şi Palestina

Patimă, familie şi limonadă – trei poveşti de dragoste din Israel şi Palestina
Cupola de pe Munte este cel mai fotografiat monument al Ierusalimului, unde numai musulmanii pot intra.

Israel şi Palestina: o călătorie care te lasă cu multe întrebări şi fără concluzii – doar cu multe amintiri, prieteni noi şi cel puţin trei poveşti de povestit.

Text şi foto: Ana Hogaş şi Ionuţ Florea

Microbuzul nostru goneşte către un loc atât de hulit, adulat şi disputat, încât până nu-l văd cu ochii mei, nu cred că există. Înăuntru suntem 6: eu şi ai mei, creaţa Nofar, o argentiniancă în vizită la rude, şi Benjamin, care se întoarce acasă dintr-o călătorie de afaceri. Pe geam se derulează o privelişte dezolantă, cu dealuri sterpe arse de soare şi câteva râuri anemice. Acesta e Levantul, incubatorul omului modern, locul unde poposea după 200.000 de ani de exil din Africa potera înfometată a primilor colonişti paleolitici. Pentru nomazi, era sfârşitul nomadismului. Din vânători-culegători, au devenit stăpâni în teritoriu. În Levant oamenii au învăţat să devieze apele, să semene cereale şi să domesticească vite. Au început să pună piatră peste piatră, să taie drumuri, să adune armate şi să dăinuie. Lumea lor e aceeaşi cu cea în care trăim şi a început aici, pe Pământul făgăduit.

Spune-mi la ce Ierusalim te închini, ca să-ţi spun cine eşti

Capitala e ca un balaur cu două capete – unul pentru trupul hărtănit al statului Israel, altul pentru un viitor posibil stat palestinian. Inima îi bate îndărătul unor ziduri groase de calcar, ridicate în secolul al XVI-lea sub ocupaţia Imperiului Otoman. Acolo zac sub 5.000 de ani de istorie, 2.000 de situri arheologice şi sute de altare închinate celor trei religii Abrahamice: iudaică, musulmană şi creştină. Fiecare dintre credincioşi îi spune în alt fel cetăţii care stârneşte atâta patimă – Yerushalayim, Al Quds, Ierusalim – şi 95% dintre ei locuiesc în afara ei. Cui, dintre milioanele care i se închină, îi aparţine acest oraş unic?

Întâmplarea face că astăzi e vineri, ziua sfântă a musulmanilor, şi odată cu asfinţitul începe şi Sabatul, ziua odihnei săptămânale pentru evrei. Pe strada cu tramvai care coboară spre Oraşul Vechi atmosfera e festivă. Dacă am vrea să ajungem în cetate ar trebui să înotăm contra curentului, printre miile de oameni care se îndreaptă spre prânz după ce s-au rugat lui Allah în moscheea al-Aqsa. Aşa că ne lăsăm duşi de val în cea mai veche piaţă din Israel, shuk Machane Yehuda, unde ceilalţi ierusalimiţi abia se aprovizionează pentru festin. Bărbaţi ortodocşi în negru, tinere cu arme automate, turişti în blugi şi gospodine cu cărucioare cadrilate, toţi cumpără frenetic. Tarabagiii, zarzavagiii şi brutarii îşi strigă ofertele; totul de sezon şi în ultimele ore de negoţ, preţurile se prăbuşesc, iar îmbulzeala devine spectacol. Nu putem rezista şi gustăm din toate: avocado trupeşe, smochine şi pepeni, halvale cu fistic pe alese, brânzeturi în busuioc mărunţit şi munţi de murături şi măsline. Pe una dintre tarabe mama zăreşte „buşeuri“, faimoasele Rugelach cu ciocolată, un gust al copilăriei pe care-l savurează oftând. Pentru cafea, ocolim localurile cool şi mergem în spatele shuk-ului, în vechea piaţă irakiană, unde evrei bătrâni joacă table. Aici sunt expuse fotografiile primilor comercianţi care soseau la această răscruce cărând cu ei istoria – pe măgăruşi, cămile sau cu spatele. Pentru ei, bătea ceasul monoteismului. Peregrinii din Siria, Yemen, Egipt şi Irak descopereau malurile roditoare ale Iordanului şi Mării Moarte. Dintr-odată, nimfele apelor nu mai trebuiau invocate, zeii ploii nu le mai foloseau. Cu iureşul ei de arome, piaţa Machane Yehuda aminteşte că religia – foamea spiritului, nu a burţii – a pus capăt nomadismului şi ne-a făcut moderni.

Spre apus, mulţimea din piaţă migrează în Oraşul Vechi şi ne grăbim s-o urmăm. Pătrundem în cetate prin Poarta Jaffa, care ne scoate într-o piaţă pietruită. Patru cartiere îşi împart Vechiul Ierusalim: creştin, musulman, evreiesc şi armean. Bazarul stradal din faţă duce la Biserica Sfântului Mormânt şi mai departe în cvartalul arab. Noi suntem împinşi către est, pe lângă catedrala armeană, spre locul unde are loc rugăciunea cu care începe sabatul. Trecem de o baricadă, ni se leagă câte un fir de lână roşie la încheietură şi ne trezim brusc în mijlocul mulţimii într-o sinagogă în aer liber.

Marea platformă de la Zidul Plângerii este cel mai sacru loc de pelerinaj pentru evrei. Panourile din lemn o împart în două. De-o parte sunt bărbaţii: zionişti la costum cu iarmulcă, iudei Aşkenazi şi Sefarzi, Haredi ultra-ortodocşi în mantouri negre şi pălării Borsalino căptuşite cu catifea. Aici, toţi, indiferent de sectă şi obârşie, vin împreună într-un destin hulit şi râvnit deopotrivă ca să împartă o bucurie soră cu disperarea. La zid mâinile se înlănţuie pe după umeri pe care atârnă peot, cârlionţii pioşilor, frunţile se ating sub borurile îmblănite ale căciulilor shtreimel, picioarele lovesc viguros lespezile lui David şi închid cercul. Simt cu emoţie că asistăm la coagularea unei naţiuni, la big-bangul unei religii. Dincolo de panouri, femeile poartă straie modeste, fuste lungi, pantofi butucănoşi şi basmale pe cap şi avansează la pas, cu Tora într-o mână şi în cealaltă cu acatistele pe care le vor fi înfige în Zid.

Sora mea stă de vorbă cu Benjamin, evreul cu privirea albastră din microbuzul de ieri,. „Asta este seara familiei“, îi explică el. „Acasă am pregătit challah, pâinea tradiţională împletită, şi sticla de vin. Fiecare evreu va începe cu o binecuvântare şi masa va dura până târziu. „Benjamin este văduv, dar aici nu se simte singur şi nu are nevoie de rude de sânge, pentru că toţi sunt din neamul lui. Cum sabatul se termină abia mâine la apus, bătrânul de peste 70 de ani va parcurge pe jos cei 3 km până la apartamentul lui din cel mai cunoscut cartier religios al Ierusalimului, Mea Shearim. „Nu sunt ultraortodox“, spune el, „fac drumul ăsta cu bucurie“.

În efuziunea sărbătorii, faliile Ierusalimului rămân ascunse în temelii. Străvechiul oraş pare că a găsit pacea. Dar Zidul Plângerii este înălţat peste ruinele celui mai vechi templu iudeu, construit de Solomon, extins de Herod în 20 î.H. şi distrus de romani în anul 70. Iar în spatele lui se află calea către Paradisul musulmanilor şi unul dintre cele mai importante locuri de cult din Islam, vizibil din aproape orice cotlon al oraşului. Îl vizităm a doua zi.

Intrăm prin pasarela din lemn care ne conduce într-o incintă vastă. E linişte. În centru e Cupola de pe Munte, cu acoperiş aurit care parcă levitează deasupra zidurilor mozaicate. La dreapta e Moscheea al-Aqsa, unde musulmanii se roagă şi studiază Coranul. Împreună sunt venerate ca al treilea complex sfânt al lumii arabe, după Mecca şi Medina, şi ca locul de unde musulmanii cred că Profetul Mohammed, pacea fie cu el, s-ar fi înălţat la cer. Cu toate astea, accesul le este interzis bărbaţilor palestinieni sub 50 de ani, iar restul pot veni doar de Ramadam, adică acum.

Ceva mai târziu, o poartă colosală ne readuce în forfota citadină, la graniţa dintre cartierul evreiesc şi cel musulman – cel mai mare şi mai dens populat, cu peste 30.000 de locuitori şi nenumărate bazaruri. Aleile pietruite leagă şi separă, precum coridoarele dintr-o casă cu prea multe odăi religioase şi culturale. Mă opresc în dreptul unei tarabe cu brăţări din mărgele cu steagul roşu, negru, alb şi verde şi vânzătorul îmi spune oarecum revoltat, oarecum trist: „{tii că aici suntem în Palestina? Suntem sub ocupaţie de aproape 50 de ani“. Iată o rană deschisă din 1967, când forţele israeliene cucereau în Războiul de {ase Zile un Oraş Vechi încă nerefăcut după conflictul arabo-israelian din ’48, forţând zeci de mii de familii să-şi caute alt cămin. Dar înainte să mergem pe urmele lor, vom da roată cetăţii şi o vom străbate încă o dată, de la est la vest, pe ultimul drum pe care se presupune că Isus l-ar fi parcurs ca muritor.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*