Patimă, familie şi limonadă – trei poveşti de dragoste din Israel şi Palestina

Patimă, familie şi limonadă – trei poveşti de dragoste din Israel şi Palestina
Cupola de pe Munte este cel mai fotografiat monument al Ierusalimului, unde numai musulmanii pot intra.

Israel şi Palestina: o călătorie care te lasă cu multe întrebări şi fără concluzii – doar cu multe amintiri, prieteni noi şi cel puţin trei poveşti de povestit.

Text şi foto: Ana Hogaş şi Ionuţ Florea

Microbuzul nostru goneşte către un loc atât de hulit, adulat şi disputat, încât până nu-l văd cu ochii mei, nu cred că există. Înăuntru suntem 6: eu şi ai mei, creaţa Nofar, o argentiniancă în vizită la rude, şi Benjamin, care se întoarce acasă dintr-o călătorie de afaceri. Pe geam se derulează o privelişte dezolantă, cu dealuri sterpe arse de soare şi câteva râuri anemice. Acesta e Levantul, incubatorul omului modern, locul unde poposea după 200.000 de ani de exil din Africa potera înfometată a primilor colonişti paleolitici. Pentru nomazi, era sfârşitul nomadismului. Din vânători-culegători, au devenit stăpâni în teritoriu. În Levant oamenii au învăţat să devieze apele, să semene cereale şi să domesticească vite. Au început să pună piatră peste piatră, să taie drumuri, să adune armate şi să dăinuie. Lumea lor e aceeaşi cu cea în care trăim şi a început aici, pe Pământul făgăduit.

Spune-mi la ce Ierusalim te închini, ca să-ţi spun cine eşti

Capitala e ca un balaur cu două capete – unul pentru trupul hărtănit al statului Israel, altul pentru un viitor posibil stat palestinian. Inima îi bate îndărătul unor ziduri groase de calcar, ridicate în secolul al XVI-lea sub ocupaţia Imperiului Otoman. Acolo zac sub 5.000 de ani de istorie, 2.000 de situri arheologice şi sute de altare închinate celor trei religii Abrahamice: iudaică, musulmană şi creştină. Fiecare dintre credincioşi îi spune în alt fel cetăţii care stârneşte atâta patimă – Yerushalayim, Al Quds, Ierusalim – şi 95% dintre ei locuiesc în afara ei. Cui, dintre milioanele care i se închină, îi aparţine acest oraş unic?

Întâmplarea face că astăzi e vineri, ziua sfântă a musulmanilor, şi odată cu asfinţitul începe şi Sabatul, ziua odihnei săptămânale pentru evrei. Pe strada cu tramvai care coboară spre Oraşul Vechi atmosfera e festivă. Dacă am vrea să ajungem în cetate ar trebui să înotăm contra curentului, printre miile de oameni care se îndreaptă spre prânz după ce s-au rugat lui Allah în moscheea al-Aqsa. Aşa că ne lăsăm duşi de val în cea mai veche piaţă din Israel, shuk Machane Yehuda, unde ceilalţi ierusalimiţi abia se aprovizionează pentru festin. Bărbaţi ortodocşi în negru, tinere cu arme automate, turişti în blugi şi gospodine cu cărucioare cadrilate, toţi cumpără frenetic. Tarabagiii, zarzavagiii şi brutarii îşi strigă ofertele; totul de sezon şi în ultimele ore de negoţ, preţurile se prăbuşesc, iar îmbulzeala devine spectacol. Nu putem rezista şi gustăm din toate: avocado trupeşe, smochine şi pepeni, halvale cu fistic pe alese, brânzeturi în busuioc mărunţit şi munţi de murături şi măsline. Pe una dintre tarabe mama zăreşte „buşeuri“, faimoasele Rugelach cu ciocolată, un gust al copilăriei pe care-l savurează oftând. Pentru cafea, ocolim localurile cool şi mergem în spatele shuk-ului, în vechea piaţă irakiană, unde evrei bătrâni joacă table. Aici sunt expuse fotografiile primilor comercianţi care soseau la această răscruce cărând cu ei istoria – pe măgăruşi, cămile sau cu spatele. Pentru ei, bătea ceasul monoteismului. Peregrinii din Siria, Yemen, Egipt şi Irak descopereau malurile roditoare ale Iordanului şi Mării Moarte. Dintr-odată, nimfele apelor nu mai trebuiau invocate, zeii ploii nu le mai foloseau. Cu iureşul ei de arome, piaţa Machane Yehuda aminteşte că religia – foamea spiritului, nu a burţii – a pus capăt nomadismului şi ne-a făcut moderni.

Spre apus, mulţimea din piaţă migrează în Oraşul Vechi şi ne grăbim s-o urmăm. Pătrundem în cetate prin Poarta Jaffa, care ne scoate într-o piaţă pietruită. Patru cartiere îşi împart Vechiul Ierusalim: creştin, musulman, evreiesc şi armean. Bazarul stradal din faţă duce la Biserica Sfântului Mormânt şi mai departe în cvartalul arab. Noi suntem împinşi către est, pe lângă catedrala armeană, spre locul unde are loc rugăciunea cu care începe sabatul. Trecem de o baricadă, ni se leagă câte un fir de lână roşie la încheietură şi ne trezim brusc în mijlocul mulţimii într-o sinagogă în aer liber.

Marea platformă de la Zidul Plângerii este cel mai sacru loc de pelerinaj pentru evrei. Panourile din lemn o împart în două. De-o parte sunt bărbaţii: zionişti la costum cu iarmulcă, iudei Aşkenazi şi Sefarzi, Haredi ultra-ortodocşi în mantouri negre şi pălării Borsalino căptuşite cu catifea. Aici, toţi, indiferent de sectă şi obârşie, vin împreună într-un destin hulit şi râvnit deopotrivă ca să împartă o bucurie soră cu disperarea. La zid mâinile se înlănţuie pe după umeri pe care atârnă peot, cârlionţii pioşilor, frunţile se ating sub borurile îmblănite ale căciulilor shtreimel, picioarele lovesc viguros lespezile lui David şi închid cercul. Simt cu emoţie că asistăm la coagularea unei naţiuni, la big-bangul unei religii. Dincolo de panouri, femeile poartă straie modeste, fuste lungi, pantofi butucănoşi şi basmale pe cap şi avansează la pas, cu Tora într-o mână şi în cealaltă cu acatistele pe care le vor fi înfige în Zid.

Sora mea stă de vorbă cu Benjamin, evreul cu privirea albastră din microbuzul de ieri,. „Asta este seara familiei“, îi explică el. „Acasă am pregătit challah, pâinea tradiţională împletită, şi sticla de vin. Fiecare evreu va începe cu o binecuvântare şi masa va dura până târziu. „Benjamin este văduv, dar aici nu se simte singur şi nu are nevoie de rude de sânge, pentru că toţi sunt din neamul lui. Cum sabatul se termină abia mâine la apus, bătrânul de peste 70 de ani va parcurge pe jos cei 3 km până la apartamentul lui din cel mai cunoscut cartier religios al Ierusalimului, Mea Shearim. „Nu sunt ultraortodox“, spune el, „fac drumul ăsta cu bucurie“.

În efuziunea sărbătorii, faliile Ierusalimului rămân ascunse în temelii. Străvechiul oraş pare că a găsit pacea. Dar Zidul Plângerii este înălţat peste ruinele celui mai vechi templu iudeu, construit de Solomon, extins de Herod în 20 î.H. şi distrus de romani în anul 70. Iar în spatele lui se află calea către Paradisul musulmanilor şi unul dintre cele mai importante locuri de cult din Islam, vizibil din aproape orice cotlon al oraşului. Îl vizităm a doua zi.

Intrăm prin pasarela din lemn care ne conduce într-o incintă vastă. E linişte. În centru e Cupola de pe Munte, cu acoperiş aurit care parcă levitează deasupra zidurilor mozaicate. La dreapta e Moscheea al-Aqsa, unde musulmanii se roagă şi studiază Coranul. Împreună sunt venerate ca al treilea complex sfânt al lumii arabe, după Mecca şi Medina, şi ca locul de unde musulmanii cred că Profetul Mohammed, pacea fie cu el, s-ar fi înălţat la cer. Cu toate astea, accesul le este interzis bărbaţilor palestinieni sub 50 de ani, iar restul pot veni doar de Ramadam, adică acum.

Ceva mai târziu, o poartă colosală ne readuce în forfota citadină, la graniţa dintre cartierul evreiesc şi cel musulman – cel mai mare şi mai dens populat, cu peste 30.000 de locuitori şi nenumărate bazaruri. Aleile pietruite leagă şi separă, precum coridoarele dintr-o casă cu prea multe odăi religioase şi culturale. Mă opresc în dreptul unei tarabe cu brăţări din mărgele cu steagul roşu, negru, alb şi verde şi vânzătorul îmi spune oarecum revoltat, oarecum trist: „{tii că aici suntem în Palestina? Suntem sub ocupaţie de aproape 50 de ani“. Iată o rană deschisă din 1967, când forţele israeliene cucereau în Războiul de {ase Zile un Oraş Vechi încă nerefăcut după conflictul arabo-israelian din ’48, forţând zeci de mii de familii să-şi caute alt cămin. Dar înainte să mergem pe urmele lor, vom da roată cetăţii şi o vom străbate încă o dată, de la est la vest, pe ultimul drum pe care se presupune că Isus l-ar fi parcurs ca muritor.

Patimă, familie şi limonadă – trei poveşti de dragoste din Israel şi Palestina #2
Drumul Crucii începe cu intrarea abruptă în Oraşul Vechi prin Poarta Sfântul Ştefan

Via Dolorosa sau Drumul Crucii este o reconstituire a traseului istoric şi începe la Poarta Sfântului Ştefan. Privim pentru ultima dată în spate, spre Grădina Ghetsemani şi spre Muntele cu Măslini, dincolo de care deşertul biblic se scorojeşte sub un soare necruţător. De aici urcăm abrupt. Parcurgem 600 m pe străzi fără umbră şi căutăm cele 14 staţii care marchează două categorii de evenimente simbolice. Căderile corespund staţiilor 3, 7 şi 9 şi sunt asociate cu cele 3 zile în care proscrisul a stat în mormânt. Staţiile 4, 6 şi 8 amintesc de cele patru Întâlniri – cu Maria (Maica Domnului), Simon Cirineanul, Veronica şi femeile Mironosiţe.

Staţia 7 marchează deja ieşirea din Ierusalim, din vremea lui Hristos şi începutul Golgotei. Următoarele popasuri după staţia 10 se află chiar în incinta Bisericii Sfântului Mormânt. Intrăm pe o poartă modestă de lemn, ale cărei chei se află de câteva generaţii în păstrarea unei familii arabe şi găsim curtea mustind de lume. Dincolo de faţada impresionantă se află cel mai sacru loc creştinesc. La prima vedere, interiorul este un hăţiş greu de navigat şi înţeles, modelat de schismele şi ambiţiile a două milenii.

În faţă ne apare Piatra Ungerii, însă vom urca mai întâi treptele abrupte din dreapta, care duc către locul unde condamnatul era ţintuit pe crucea pe care o cărase în spinare pe Via Dolorosa. Pentru a atinge cu mâna Piatra Calvarului, trebuie să îngenunchezi sub un altar grec. După asta se coboară lângă lespedea dreptunghiulară, lustruită de palme şi udă de lacrimi, care miroase mereu a mir, unde se spune că Isus ar fi fost înfăşurat în giulgiu pentru a fi depus în pământ. Deasupra atârnă un şir de candele, care te orientează către rotonda în centrul căreia e o biserică în miniatură construită deasupra sepulcrului sacru. La intrare îşi aşteaptă rândul bătrâni patriarhali în robe legate cu sfoară, călugăriţe în costum armenesc cu brâu brodat, feţele oacheşe ale ortodocşilor desculţi din Etiopia şi cele palide ale balcanicilor, grupuri de filipinezi guralivi şi nelipsiţii argentinieni, printre care o căutăm zadarnic pe Nofar. Diversitatea face Ierusalimul atât de frumos, deşi e un oraş profund fracturat, unde e imposibil să nu-ţi scape ceva şi unde se adună visători din cele patru zări.

Ca între fraţi

Dacă cetatea Oraşului Vechi şi Ierusalimul de Vest aparţin evreilor, Ierusalimul de Est este majoritar  musulman şi palestinian. Trecem de baricadele care filtrează turiştii de zilierii din Palestina şi de activiştii occidentali şi israelieni şi ne suim în autobuzul care merge la Betleem. Dacă n-ar fi înconjurate de sârmă ghimpată şi dacă dinspre terenurile de antrenament n-ar răzbate sunet de artilerie, dealurile cu tuleie de vegetaţie pitică şi ceva ciulini ar fi de-a dreptul bucolice. Aici începe Cisiordania, nu încă Palestina per se, ci un teritoriu populat de 2,3 milioane de oameni, aflat sub supraveghere israelită şi propus pentru un viitor stat palestinian împreună cu volatila Fâşie Gaza, controlată de Hamas. Aici conflictul e rutină. Harta politică a Palestinei arată ca radiografia unei rotule zdrobite: fărâmiţată, cu implanturi stranii (kibuţurile ultra-ortodoxe), pustietăţi şi bariere de netrecut. Aici omul a renunţat la nomadism pentru oraşe şi tot aici lasă războiul să i le risipească şi să-l întoarcă în pribegie. Să fie ăsta paradoxul Levantului? Nomazii lui de azi sunt refugiaţii de război, închişi între lespezi prefabricate de beton, pe care doar graffitiurile lui Banksy se încumetă să le crape. Pentru unii dintre locuitorii săi, }ara Sfântă nu e pământul libertăţii făgăduite, ci o lume încătuşată.

Astăzi este încă o zi caldă şi uscată, cu cer limpede. Mergem ca toţi pelerinii către locul naşterii lui Cristos, Biserica Nativităţii din Betleem. Uşa este atât de joasă, că îi obligă chiar şi pe cei mai puţin pioşi să se închine şi coborâm pe scara îngustă în grota ieslei. Prin pâcla fumului de lumânare şi smirnă vedem o stea de alamă şi 16 candele care marchează locul unde Maria l-ar fi născut pe Isus. Coada credincioşilor, agnosticilor şi indiferenţilor alătură pelerini din Rusia, România, America şi Ucraina şi în scurt timp se mută o străduţă mai la est, în aşa-numita Grotă a Laptelui, unde legenda spune că Fecioara s-ar fi ascuns de masacrul pruncilor ordonat de Irod.

Cum la ora amiezii soarele decupează chirurgical zona dintre orbitor şi umbră, căutăm refugiu şi odihnă. Un atelier de artizanat unde se fac mătănii din lemn pare răcoros şi Marwan îmi face semn să intru. Aici se aude doar ţăcănitul maşinilor de perforat, care scuipă vălătuci de rumeguş. Marwan îmi spune că tatăl lui a preluat atelierul de la un unchi şi că ţin afacerea în familie: una dintre surori vinde suvenire turiştilor şi cei trei tineri care şlefuiesc mărgea după mărgea sunt fraţii lui. „Când eşti înconjurat de ziduri“, spune el, „tinzi să stai între ai tăi“. Marwan termină un şirag şi îl agaţă cu blândeţe pe un display cu însemne catolice şi cu fotografia Papei, care a vizitat de curând Betleemul. Acum tinerii ca Marwan se simt mai puţin invizibili. Palestinianul cu ochi verzi e modest şi tăcut, dar de fapt abia aşteaptă să îl iscodim şi la plecare insistă să-mi dăruiască un şirag de mătănii.

Un ceas mai târziu, Mahmud ghiceşte cât de bine ne-ar prinde un kebab şi ne lăsăm atraşi în micul lui restaurant. Mâncarea e proaspătă şi delicioasă: Mahmud ţine birtul împreună cu mezinul Mohammed, care a umplut masa cu farfurioare cu humus, salate şi lipie caldă. Acasă sunt şapte fraţi şi o soră. Îi spun că şi eu am venit din Ierusalim cu familia. E încântat. Dar Mahmud nu are paşaport şi nu poate visa deocamdată să viziteze oraşul de dincolo de ziduri. Pentru el, Israel şi Palestina sunt două realităţi diferite, care nu se ating. Nici de aici nu plecăm fără un cadou – Mahmud dezlipeşte de pe frigider magnetul cu Templul Muntelui, pe care el încă nu l-a văzut în realitate, şi îl oferă surorii mele ca să revină în Betleem.

Ca să ne întoarcem la autobuzul spre Ierusalim, străbatem din nou piaţa de duminică. În Cisiordania asta înseamnă boccele cu frunze de viţă pentru sărmăluţe şi grămezi de goldane stivuite direct pe caldarâm. Sunt familii întregi care au venit cu produse la târg, veri care îşi dau bineţe, vecini care îşi dispută un vad mai bun. Strada e aici un loc profund social, de împărţeală, schimb şi întâlnire şi completează atmosfera rurală a oraşului cu magazine cu chilipiruri din China şi maidane pline de copii ştirbi care nu au habar că, peste câteva zile, din curtea în care joacă şotron se vor lansa rachete care ucid.

Patimă, familie şi limonadă – trei poveşti de dragoste din Israel şi Palestina #3
Iată un loc din Israel care ajunge rar în buletinele de [tiri: este tânăr, rumenit de soare, mirosind a mare, cu o inimă care se îndrăgosteşte repede şi care iartă uşor. Tel Aviv este capitala toleran]ei, dar şi unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume.
Oraşul unde te îndrăgosteşti cu o limonadă

 Pe cât de complicate erau toate în Ierusalim şi Betleem, pe atât de simplu e în Tel Aviv. Cum e mărginit la vest de Mediterana, ziua începe cu răsăritul pe una dintre plaje. Sunt nu mai puţin de 16, botezate după hotelurile de la promenadă şi niciuna nu duce lipsă de restaurante şi cluburi de noapte. Dar ceea ce mă şochează mai tare este că în Tel Aviv nimeni nu pare să aibă peste 20 de ani, chiar dacă ridurile şi datele din buletin ar susţine contrariul. Trupurile zvelte şi rumenite de soare sunt ale unor eterni îndrăgostiţi, iar ţinutele sobre şi negre din Ierusalim au fost abandonate pentru costume de baie sumare sau haine lejere în culori vesele. Lyr şi iubitul lui nu fac excepţie. „În Tel Aviv avem cele mai tari petreceri de pe planetă“, ne spune, sorbind faimoasa limonadă locală care are un uşor gust de fenicul. „Ce-mi place cel mai mult e că nimeni nu ştie unde o să se ţină următoarea“, râde Lyr. „Dacă vreţi un pont, mergeţi să vă plimbaţi în port şi trageţi cu urechea la ce se vorbeşte în cafenele.“

Dincolo de plajele hedoniste, Tel Aviv îşi merită supra-numele de Oraşul Alb şi este recunoscut ca sit protejat UNESCO. Între clădirile construite în stil Bauhaus, cu faţade curate şi linii elegante, sunt aglomerări cosmopolite: piaţa Carmel, botezată după muntele unde odihnesc fosilele primilor colonişti Homo sapiens, restaurantele unde sfârâie tigăile cu shakshuka – o omletă cu legume adusă de emigranţii din Libia, sau portul Jaffa, cel mai vechi din lume, în uz de peste 4.000 de ani, unde cândva a poposit însuşi Napoleon.

Cum hostelul nostru e la câteva străzi distanţă, seara ascultăm sfatul lui Lyr şi cu o limonadă în mână mergem să ne interesăm ce se întâmplă prin oraş. Descoperim că Jaffa a devenit cartierul artiştilor şi muzicienilor. Solzii de peşte au fost măturaţi din hangarele transformate în galerii şic, năvoadele au fost spălate şi atârnate de tavane de beton aparent, sub care mese şi scaune cu linii industriale reunesc o adunare eclectică şi veselă. La nord şi la sud de Israel sunt lumi neîmblânzite – deşertul nomazilor, fieful beduinilor, cetăţile în ruine ale Siriei şi chiar capitala oficială a ţării care clocoteşte sub veşnica tensiune dintre evrei şi arabi, iar la vest e marea care nu îndură rădăcini. Dar oamenii aceştia s-au obişnuit cu ameninţarea războiului. Tot ce pare să conteze astă-seară e că în Jaffa cântă un trio de jazz. Poate de aceea se trăieşte atât de voluptuos în Tel Aviv, de parcă mâine totul s-ar putea sfârşi.

În ultima după-amiază mai iau la picior o dată străduţele înţesate cu anticariate care transformă întregul cvartal dintre hostelul nostru şi Jaffa într-o mare piaţă de vechituri. Mă întrerupe mugetul sirenei. Pun mâna pe telefon şi îl sun pe prietenul meu Michael, care locuieşte într-o suburbie a Tel Avivului. „E în regulă“, îmi spune. „Toate proiectilele lansate din Gaza au fost distruse de scuturile anti-rachetă.“ Totuşi Michael îmi sugerează să anulăm întâlnirea cu Lyr, care ne-a promis o petrecere pe cinste, şi să evităm „punctele fierbinţi“, adică să ne întoarcem la hostel. Însă terasa de pe care vedem litoralul nu pare deloc dintr-un oraş în care pacea ar putea fi volatilă. Tinerii dansează languros, briza călduţă scutură palmierii şi dintr-o clădire vecină răsună hohote de râs.

A doua zi părăsesc Levantul ceva mai târziu decât ar fi trebuit. Printr-o înlănţuire de evenimente pe care le voi descâlci abia înapoi în ţară, între Israel şi Palestina izbucnise peste noapte un nou conflict care avea să dureze câteva săptămâni. Dar la aeroport sunt adâncită deja în acea senzaţie de nostalgie comună în rândul călătorilor. Cred că plec cu mai multe întrebări decât aveam acum opt zile şi fără concluzii – doar cu multe amintiri, prieteni noi şi cel puţin trei poveşti de povestit.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*