Grecia, cu rulota

Grecia cu rulota
La Epidaurus am campat pe faleză, într-un mic port pentru bărcile de pescuit ale localnicilor/ Foto: Cosmin Bumbuţ

Din octombrie până în mai, în sudul Greciei întâlneşti o specie stranie de oameni: occidentali care au renunţat la bunăstare şi confort pentru o viaţă de călătorie.

Text: Elena Stancu, Foto: Cosmin Bumbuţ

Ciocnim paharele şi toastăm în română, engleză, franceză, olandeză, germană şi greacă. Pe masa pliantă sunt împrăştiaţi biscuiţi, alune şi sticksuri de la Lidl. Pierre, francezul, a cumpărat un butoiaş de bere pentru nemţi, noi am adus un vin românesc la cutie, iar Ivonne şi Hank, olandezii, au venit cu o sticlă de ouzo. Ne-am strâns toţi lângă autorulota lui Michael şi Beate, doi nemţi de 40 de ani care, după ce Michael a fost disponibilizat, şi-au luat câinele şi au plecat câteva luni în Grecia.

Suntem pe plaja Karathona, la 5 km de Nafplio. Marea Mediterană are în jur de 16 grade Celsius în sezonul rece, iar câţiva oameni înoată în apa turcoaz. Vizavi de plajă, dincolo de o stradă îngustă şi de un şir de palmieri, începe o pădurice de pini şi măslini sălbatici. Aici, pe pământul roşiatic, sunt parcate vreo 10 campere.

Din octombrie până în mai, Grecia este locul perfect pentru cei care vor să facă free camping. Poţi înnopta aproape oriunde fără ca localnicii să te trimită într-un camping, mai ales că în această perioadă majoritatea sunt închise. Turiştii pe care-i întâlnim la Karathona stau pe loc de câteva săptămâni. Bärbel şi Bernd, doi germani de 74 şi 76 de ani, au venit aici şi anul trecut şi, spun ei, e cea mai bună plajă din Grecia pentru camperişti: găseşti un robinet cu apă potabilă ca să încarci maşina, iar pe deal, în pădurice, o hazna ca să-ţi goleşti toaleta. Olandezii, Ivonne şi Hank, sunt aici de aproape o lună, la fel ca Michael şi Beate.

Suntem ca un mic sat în care toată lumea ştie pe toată lumea. Noi gătim o tocăniţă afară, pe aragazul de camping, lângă autorulotă. Bärbel a legat o frânghie între copaci şi întinde cearşafurile la uscat, Ivonne şi Hank fac curat în maşină, iar Bernd îşi bea cafeaua la soare.

Pierre, francezul de 66 de ani, este ghinionistul grupului. Banca i-a blocat contul după ce cardul lui a fost clonat, iar de câteva zile tot merge la Nafplio ca să-şi rezolve problema. Suntem însă în Grecia şi Pierre se întoarce seara abătut: într-o zi, banca e în pauză, în altă zi, au program scurt, iar altădată e sărbătoare naţională şi nu se lucrează. Iar de alaltăieri a venit un val de frig şi noaptea sunt cinci grade. Pierre doarme într-un Volkswagen T5 modificat, cumpărat de la nişte surferi, care are aragaz, frigider şi o toaletă portabilă. |nsă maşina nu e izolată şi noaptea e frig, aşa că francezul s-a hotărât să plece acasă. În cinstea lui bem astă seară lângă autorulota lui Michael şi Beate, care arată neverosimil: pe toată suprafaţa ei e lipit un autocolant care reproduce nişte scânduri, iar la ferestre au perdele pe care sunt desenaţi butuci.

Grecia cu rulota

În Nafplio, în parcarea de lângă port, bem şampanie împreună cu noii noştri prieteni: Hank, Ivonne, Pierre, Bärbel, Bernd şi o gaşcă de cehi. Foto: Cosmin BumbuţE prima oară de când ne-am mutat în autorulotă când cunoaştem oameni care trăiesc în maşină sau călătoresc cea mai mare parte din an şi pentru care stilul acesta de viaţă e la fel de banal precum grădinăritul. Bärbel şi Bernd călătoresc din 1977 şi au străbătut un milion de kilometri de lume. Au văzut Africa, Europa şi Americile într-o vreme în care turismul nu devenise o industrie, localnicii erau prietenoşi, iar preţurile, mici. Au traversat Sahara de la nord la sud cu un Volkswagen LT de 65 de cai-putere, fără 4X4, dar cu lopeţi, patru scăriţe de oţel şi un cric.

„A fost întotdeauna o problemă să găsesc un job care să-mi permită să călătoresc“, spune Bernd. „Aşa că am lucrat vreme de 30 de ani ca independent şi am avut trei afaceri diferite. Şi toate trei ne-au permis să călătorim pe timp de iarnă şi să ne ocupăm de ele doar vara.“

Bernd e un neamţ sarcastic, cu ochi albaştri şi frunte înaltă, traversată de cărări de riduri paralele. Bärbel e mică de statură şi are gesturi de fetiţă. Râde frumos şi pufneşte când Bernd e ironic cu cei din jur. Sunt căsătoriţi de 53 de ani şi au două fete şi patru nepoţi; au trăit, au lucrat şi au călătorit întotdeauna împreună. Aşa că în spaţiul mic din maşină care le serveşte drept bucătărie, dormitor şi cameră de zi nu se simt sufocaţi. „Cred că e întotdeauna dificil să îţi petreci viaţa lângă un singur om“, spune Bernd. „Iar noi ne certăm zilnic pentru că suntem complet diferiţi. Dar am învăţat în timp să trăim împreună.“

Între 2003 şi 2007 au călătorit cu un Land Rover în America de Sud, Centrală şi de Nord. Când s-au întors în Europa, au vândut vechea lor maşină şi au cumpărat o dubă Mercedes second-hand (Mercedes 814D) pe care Bernd a transformat-o singur într-o autorulotă. Ne prezintă mica lor casă pe roţi în care fiecare fir, sertar şi mecanism e construit nemţeşte. Bernd şi Bärbel sunt pensionari şi, împreună, au un venit de 1.000 de euro pe lună. Plătesc 150 de euro lunar pentru asigurările medicale şi pentru maşină, aşa că le rămân 850 de euro pentru călătorit. Anul trecut au stat în Grecia aproape jumătate de an şi au cheltuit 4.000 de euro, asta punând la socoteală feribotul, hărţile, asigurările de sănătate, cărţile, ba chiar şi cafeaua adusă din Germania.

„Prima regulă e să găteşti tot în maşină“, spune Bärbel. „Ne cumpărăm legume şi fructe din piaţă şi mâncăm rar carne. Gătim paste, cartofi, fasole şi linte.“ Maşina lor consumă 15 l/100 km, aşa că încearcă să stea cât mai mult timp pe loc atunci când găsesc o plajă precum cea de la Karathona.

Au o casă în Germania, dar rostul ei e mai mult de plasă de siguranţă. „Din păcate, pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să te îmbolnăveşti“, spune Bernd. „Şi atunci ce fac: o las pe soţia mea să trăiască în maşină, în faţa spitalului?“

De aproape 40 de ani de când se plimbă prin lume au văzut cum lucrurile se schimbă în jurul lor. Acum sunt mai mulţi oameni care călătoresc, dar lumea a devenit mai strâmtă. Ţări pe care ei le-au vizitat cu ani în urmă – Algeria, Libia, Siria – sunt astăzi periculoase. Sunt multe locuri în care nu mai poţi merge, spune Bernd. Dar Grecia încă nu e unul dintre ele.

Frigul umed ne intră în oase. Strângem paharele şi cănile, scaunele pliante, turtim sticlele şi cutiile şi ne retragem în maşini. La ferestrele luminate de leduri siluetele spală vase, mănâncă sau se uită la televizor, apoi un întuneric dens acoperă tot. |ncepe să plouă pe plaja Karathona şi auzim prin somn picăturile care se sparg de tavanul camperului.

Mergem pe malul mării Egee şi coborâm pe degetul mijlociu din Peninsula Halkidiki. Ocolim autostrada pentru că maşina noastră, care depăşeşte 2,2 m înălţime, nu se încadrează la taxa pentru maşină mică şi ar trebui să plătim triplu în Grecia. Iar internetul ne-a făcut deja o gaură în buget: cartela de Cosmote a costat 30 de euro 5 GB şi, după ce am cumpărat-o, am descoperit că modemul decodat în România nu funcţionează. Am cumpărat şi un modem de 50 de euro.

Nu ne grăbim să coborâm spre sudul Greciei: sunt în jur de 18 grade Celsius ziua şi împărţim plajele doar cu localnicii care pescuiesc sau fac plajă în weekend. Rămânem câteva zile în Orfani şi parcăm între palmieri, aproape de mare. Campingul poate fi interzis în unele locuri, însă parcatul nu e interzis (un pont primit de la nişte olandezi). Aşa că dacă nu ai masa, scaunele şi umbrarul întinse pe-afară, nu poate să te gonească nimeni. Dar în Grecia, în extrasezon, nu ai de ce să-ţi faci griji.

Gătim o fasole bătută româneşte cu ulei de măsline grecesc. Şi noi mâncăm rar carne, mai ales în Grecia unde e mai scumpă decât în România. Ne facem cumpărăturile de la Lidl – obiecte de igienă, lactate, năut, linte galbenă (am învăţat să facem fava de la nişte prieteni din Assos) –, iar legume şi fructe proaspete luăm din piaţă; în fiecare zi de sâmbătă, agricultorii greci vin în oraşe să-şi vândă produsele.

Ne-am propus să ajungem la Nikiti, în Peninsula Halkidiki, de când am plecat din România. Am citit pe blogul unor camperişti, Magbaztravels.com, că aici, pe stâncă, într-un peisaj de vis, parchează adesea autorulote. Cotim pe un drum de pământ şi ne hurducăim 1 km, departe de strada principală şi de orice aşezare umană. „Dar dacă plouă?“, mă fulgeră un gând. „Nu plouă“, răspunde Cosmin categoric.

Nu e nici o autorulotă aici, dar peisajul e, într-adevăr, spectaculos: stânca se termină abrupt în mare şi cactuşi înfloriţi îmbracă prăpastia. Prin toate geamurile de la autorulotă se vede marea care se izbeşte de stânci şi prin toate geamurile de la autorulotă Cosmin face poze de Facebook. Ne plimbăm pe mal în apus, culegem pietricele, apoi bem un vin franţuzesc de la Lidl (3 euro sticla) şi mâncăm o salată orientală. Tragem obloanele când cea mai beznă beznă înlocuieşte peisajul marin şi adormim repede, înainte să ni se facă frică.

E trei noaptea şi plouă în rafale. Cosmin foşneşte jos, la masă, şi cred că e treaz de o oră. După o discuţie scurtă şi prăpăstioasă, decidem: dacă plecăm pe întuneric riscăm să rămânem împotmoliţi. Chiar dacă plouă câteva ore, pe lumină avem mai multe şanse să ieşim din mocirlă.

La cinci dimineaţa încă plouă în rafale şi Cosmin mă trezeşte să-mi spună toate scenariile din filme de groază care i s-au derulat prin faţa ochilor de când e treaz. Strâng vasele şi pregătesc maşina de plecare în timp ce Cosmin închide şi deschide obloanele: vrea ca infractorii care pândesc din întuneric să ştie că suntem treji şi că nu ne pot lua prin surprindere. La şase adormim la loc, epuizaţi. Ne trezim la şapte şi jumătate şi pornim încet pe drumul inundat. Cosmin conduce câţiva metri, opreşte, se dă jos, încearcă pământul cu piciorul, conduce alţi câţiva metri. După vreo jumătate de oră ajungem la asfalt şi jurăm că o să ne ascultăm întotdeauna intuiţiile.

Grecia cu rulota

Petrecere pe plaja Karathona, lângă autorulota lui Michael şi Beate, împreună cu prieteni din Olanda, Germania şi Franţa/ Foto: Cosmin BumbuţTraversăm podul submersibil din Istmul Corint către Peloponez. Străbatem livezi de mandarini, peisaje cu vârfuri înzăpezite şi plaje însorite, dealuri stâncoase acoperite de măslini, şi orăşele adormite, cu străzi înguste pe care abia încăpem. Uneori uităm în ce oraş suntem, unde am fost ieri, ce zi a săptămânii este astăzi, dacă uşa de la intrare e pe partea cu trotuarul sau cu strada.

Nafplio este unul dintre cele mai frumoase oraşe din estul Peloponezului şi prima capitală a Greciei după ce aceasta şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Otoman. Centrul vechi al oraşului e o înghesuială de restaurante şi cafenele cochete şi goale, magazine cu suvenire, mandarini tunşi în formă de umbrele şi pisici slăbănoage. Vilele în stil veneţian re-recondiţionate pentru a găzdui turiştii, arată ca nişte decoruri de film. Ne plimbăm pe faleza lungă, pe lângă bărcile de pescuit, până la fortăreaţa Bourtzi.

În portul Nafplio, într-o parcare uriaşă, întâlnim primii camperişti care călătoresc în Grecia în extrasezon. Sunt vreo 12 autorulote – Scoţia, Olanda, Danemarca, Norvegia, multe numere de Germania –, un van din Cehia şi unul din Franţa.

Maşina scoţienilor arată ca o vilă printre camperele vecine. E un Carthago de opt metri şi jumătate în care e spaţiu suficient pentru o familie întreagă. Dormitorul ocupă partea din spate a autorulotei (un pat spaţios, un dulap de haine şi o masă de toaletă), baia are duşul şi veceul separate, iar bucătăria e mai mare decât cea din fosta noastră garsonieră. Stăm pe canapea în livingul luminos, iar Norman şi Marion se aşază pe scaunele de la şofer, care se rotesc şi se transformă în fotolii comode.

Norman şi Marion, de 78 şi 57 de ani, trăiesc de 15 ani în autorulotă, din iunie 2000, când şi-au vândut casa din apropiere de Glasgow ca să aibă bani să-şi cumpere un camper. Norman are sprâncene groase, ascuţite şi roşcate, o mustaţă tunsă scurt şi un ten albicios, de englez. La fel ca toţi camperiştii pe care i-am întâlnit, arată cu 10 ani mai tânăr.

Călătoria e un stil de viaţă „social“ şi sănătos, spune Marion. Cunosc mereu oameni noi, mănâncă fructe şi legume proaspete, din piaţă, se plimbă, înoată şi merg cu bicicleta – ea a învăţat să meargă cu bicicleta la 42 de ani, când s-au mutat în maşină. Marion e tunsă scurt şi are părul puţin mai lung pe creştet – s-a tuns în oraş acum două săptămâni, iar grecoaica a înţeles că vrea o freză punky în loc de funky şi i-a făcut o creastă.

Trăiesc din pensia lui Norman, care a fost pompier, şi au în fiecare lună un buget limitat. Nu mănâncă în oraş decât foarte rar, Norman o vopseşte pe Marion o dată la şase săptămâni şi, când au nevoie de internet, intră pe reţelele gratuite – au un amplificator de wireless care bate la 8 km. Cea mai mare cheltuială e motorina: camperul lor, care are peste şase tone, consumă 16 l/100 km, aşa că încearcă să stea pe loc cât mai mult timp. Au o maşină mică de spălat care se încarcă de la panourile solare şi îi ajută să economisească timp şi bani. (|n Nafplio, noi am plătit trei euro pe kilogram ca să ne spălăm hainele, iar când le spălăm de mână avem nevoie de multă apă şi pierdem o zi întreagă.)

„Lumea ne întreabă dacă ne lipseşte Scoţia şi viaţa de dinainte, dar nu are ce să ne lipsească“, spune Norman. „Ne place atât de mult viaţa asta.“ Mulţi prieteni nu le-au înţeles decizia, iar tatăl lui Norman, care avea 90 de ani când au plecat, i-a întrebat: „Vreţi să trăiţi ca nişte ţigani?“. „O prietenă de-a mea mi-a povestit că, într-o zi, vecina ei i-a spus: «M-am întâlnit cu Norman şi Marion în centru. Sunt foarte bine îmbrăcaţi pentru nişte oameni care trăiesc într-un camper»“, povesteşte Marion.

Călătoresc mai mult prin Europa, iar Grecia e ţara lor preferată. Sunt a patra oară aici şi vor să stea opt luni. Vor pleca în mai, înainte să vină valurile de turişti. „E extraordinară libertatea pe care o ai“, spune Marion. „Eşti acolo unde îţi doreşti să fii.“ Călătoresc întotdeauna în ţările care au deschidere la mare – Italia, Grecia, Turcia sau Spania – şi în fiecare dimineaţă când se uită pe geam văd plaje şi palmieri.

Epidaurus se află la 30 de kilometri de Nafplio, în est, şi este locul în care se zice că s-a născut Asclepios, zeul medicinei. Cu mii de ani în urmă, oamenii veneau la templul lui ca să se vindece de diverse afecţiuni. Astăzi, turiştii vizitează teatrul vechi de 2000 de ani, care s-a păstrat aproape intact, şi unde, în fiecare vară, are loc Festivalul de teatru grec clasic. Teatrul din Epidaurus e renumit pentru acustica lui: o monedă aruncată în centru poate fi auzită din locul cel mai de sus.

În Atena, dormim lângă un parc, pe strada Passov, în zona Galatsi; autorulota noastră are 5 m lungime şi arată ca o maşină obişnuită parcată pe marginea străzii. Tragem obloanele ca să nu se vadă că e cineva înăuntru, facem economie la apă şi rămânem cinci zile pe loc. Timp suficient ca să vizităm Acropolele, să traversăm cartierul Plaka, sufocat de restaurante şi terase goale, până în Piaţa Syntagma – unde, în loc să admirăm schimbarea gărzilor, ne îngrămădim printre jurnalişti să îl vedem pe Alexis Tsipras, proaspătul premier de stânga al Greciei, care tocmai iese din Palatul Prezidenţial.

Oraşul vechi Monemvasia e construit pe o insulă-stâncă, la care ajungi pe un pod rutier. O fortăreaţă bizantină cu castele şi vile vechi, străzi pietruite, moschei, arcade şi bolţi, blazoane şi sanctuare din marmură care s-au păstrat intacte. Astăzi, aici locuiesc oficial şapte persoane, însă vara clădirile medievale se transformă în pensiuni, hoteluri şi magazine. Acum oraşul e gol şi ne odihnim pe zidurile din piatră; ne bucurăm lacomi de singurătatea noastră şi de linişte.

Oraşul nou de lângă Monemvasia, Gefyra, este construit la umbra insulei din piatră pe care e ridicată fortăreaţa. În această perioadă a anului e doar o localitate adormită, cu miros de pâine caldă şi bâzâit de scutere, cu terase însorite pe care-şi beau cafeaua pescarii greci înconjuraţi de pisici cerşetoare. La marginea oraşului, într-un mic port pentru bărcile de pescuit, e parcată autorulota lui Peter, un sudez de 61 de ani, care stă în Monemvasia de un an şi jumătate.

Când a lăsat totul în urmă şi a plecat din Suedia avea 57 de ani. A divorţat de femeia cu care era căsătorit de 25 de ani şi cu care avea cinci copii mari. A renunţat la casa de 350 mp şi la compania care-i asigura un trai bun. „Eram ca un robot“, povesteşte Peter. „|mi dădusem seama de mult timp că asta nu e viaţă, dar atunci când toţi din jurul tău fac asta şi te însori, faci copii, ai o afacere şi toţi te laudă, începi şi tu să crezi că e bine aşa.“ Căsnicia lui nu mai mergea de câţiva ani, dar Peter a tot sperat că lucrurile se vor schimba.

Probabil că nu ar fi spus niciodată „Stop“ dacă nu i-ar fi cedat corpul: durerile de spate şi diagnosticul de hernie de disc l-au obligat să se oprească. Apoi şi-a amintit că toată viaţa a visat să călătorească în jurul lumii cu un camper sau cu o barcă. „Am plecat şi era prima dată în viaţa mea când făceam asta“, povesteşte Peter. „Nu ştiam că mă pot simţi atât de singur. Nu ştiam unde mă duc, plecam departe de copiii mei, chiar dacă acum erau mari, departe de prieteni.“

A traversat Munţii Alpi din Austria şi a coborât în Italia, a mers de-a lungul coastei în Croaţia şi a oprit în insula Krk. Acolo, Peter s-a relaxat prima oară şi a simţit că a tăiat legăturile cu Suedia. S-a împrietenit cu nişte localnici şi a mers la pescuit împreună cu ei. „Am început să vorbesc cu oamenii, ăsta e unul dintre lucrurile bune pe care le-am făcut în viaţa mea. {i mi-am zis: «Peter, nu eşti atât de singur»“.

În urmă cu an şi jumătate, când a venit în Monemvasia, era sezon de dorade şi a avut noroc la pescuit. A început să-i cunoască pe localnici şi s-a împrietenit cu Dimitris şi Maria, care au un mic restaurant în port. Timpul a fugit şi după câteva luni şi-a dat seama că trăia la fel ca oamenii de aici, că mergea la frizer, la dentist sau la cumpărături la fel ca ei. „«De ce să călătoresc mai departe? », mi-am spus. Când oamenii sunt în vacanţă se grăbesc, pentru că au un timp limitat. Dar eu aşa trăiesc.“

E un bărbat masiv de aproape 1,90 metri. E proaspăt ras şi are degete lungi, cu unghii îngrijite. Locuieşte în camperul său, un Hobby de 8 m cumpărat second-hand, împreună cu căţeluşa Wovi, pe care a găsit-o pe o plajă din Grecia în 2011. |n seara asta ne găteşte calamar prăjit, pescuit de el în Monemvasia, şi bem vin românesc (am plecat în Grecia cu o rezervă serioasă).

Peter trăieşte din pensia plătită de asigurarea lui de sănătate şi încearcă să nu depăşească 400 de euro pe lună. Costul vieţii în Grecia e mai mic decât în Suedia, unde numai chiria pentru un apartament de 70 mp e 800 de euro pe lună. Singura lui temere este că în caz că se îmbolnăveşte sau are un accident, aici, în Grecia, nu are cine să-l ajute. |nsă localnicii sunt săritori şi, când Peter a fost răcit şi a avut febră, un pescar de aici a venit s-o plimbe pe Wovi şi să-i aducă medicamente.

Vara, când turiştii năvălesc în Monemvasia, Peter se retrage câteva săptămâni la Paleokastro, într-un sat cu 20 de case de lângă Neapolis. „O iau încet“, spune Peter. „Mai am 10, poate 20 de ani de trăit şi vreau să mă bucur de fiecare zi.“

Grepfruturi, portocale, mandarine şi lămâi putrezesc pe jos, neculese, în timp ce traversăm kilometri de livezi de citrice în drum spre Sparta. În extrasezon, preţul lor e foarte mic, aşa că grecii preferă să le lase să putrezească decât să plătească mâna de lucru de 30 de euro pe zi, ne spun nişte români stabiliţi în Xirokampi, acolo unde se află câţiva măslini vechi de peste 1.000 de ani.

Neapoli Voion, aproape de vârful de est al Peloponezului, la 115 km sud de Sparta, este punctul de plecare pentru insulele Kythira, Antikythira şi Elafonisos. Casele simple, pescăreşti, şi curţile deschise, cu garduri scunde sau deloc, ne amintesc de Cuba. Parcăm pe faleză, lângă port, vizavi de autorulota lui Cindy şi Joel, doi americani de 53 şi 57 de ani, care călătoresc prin Europa şi Asia de 14 ani.

Când aveau 20 de ani au hotărât că nu vor avea niciodată copii pentru că îşi doresc să călătorească. Au mai trecut însă 20 de ani până când au lăsat totul în urmă şi au pornit. Au vândut casa din Florida şi restaurantul lui Joel, au cumpărat un Flair Niesmann Bischoff de 6,5 m din Germania şi au pornit prin Europa. |n primul an, mergeau din port în port şi căutau un iaht second-hand – Joel a vrut dintotdeauna să călătorească pe mare –, însă au renunţat la idee pe parcurs: cheltuielile de întreţinere şi costul vieţii sunt mult mai mari decât într-un camper.

Joel, care a fost chef atunci când avea restaurantul din Florida, prepară un grătar de porc pe faleză, în faţa maşinilor. Ne pregăteşte o cină caraibiană, cu fasole şi orez, după ce le-am spus că Neapoli ne-a făcut dor de Cuba. Bem Ouzo şi vin grecesc şi vorbim despre călătoria ca mod de viaţă, despre bani şi libertate.

Cindy zâmbeşte mereu, ca o adevărată americancă, şi gesticulează agitat când vorbeşte. Are ochii deschişi la culoare şi luminoşi, iar părul lung şi blond, lăsat pe umeri, îi dă un aer de hipioată. Joel şi Cindy se completează când vorbesc, unul începe fraza şi altul o termină, de parcă şi-ar lua gândurile din acelaşi loc.

În 14 ani au făcut 280.000 km şi au vizitat 50 de ţări din Eurasia. Singurul lor regret este că, atunci când aveau 40 de ani, nu au mers mai departe, în India sau în America de Sud. „E o vârstă bună, pentru că 10 ani mai târziu totul începe să se strice: inima, genunchii. Iar în Europa e atât de simplu pentru noi, încât ne e greu să ne gândim la călătorii dificile.“ Sunt de patru luni în Grecia, iar în martie vor porni spre Turcia, unde vor sta două luni, apoi vor merge pentru alte două luni în Georgia. |n primii ani, când se întorceau în SUA să-şi viziteze familiile şi prietenii, pe Cindy o întrista faptul că nu îi întrebau nimic despre călătoriile lor. Abia după câţiva ani a realizat că nu ştiau ce să-i întrebe. „Mulţi ne zic: «Eu şi soţul meu nu am putea trăi niciodată acolo, ne-am omorî unul pe altul». Noi suntem împreună de 37 de ani, de când eu aveam 15 ani, iar Joel, 19. Am crescut împreună şi avem atâtea în comun. Probabil că sunt doar anumiţi oameni care pot trăi aşa.“

Cheltuiesc în jur de 1.000 de dolari pe lună şi drămuiesc banii din vânzarea casei şi a restaurantului. Sora lui Joel glumeşte adesea că suma asta e limita de sărăcie în SUA. „Nu e un efort conştient de austeritate“, spune Joel. „Pur şi simplu nu ai nevoie de atâtea lucruri. Când munceşti, trebuie să te recompensezi cu un cadou pentru că ai lucrat din greu, aşa că ai nevoie de haine noi, de un ceas, de o cină în oraş.“

Însă când trăieşti într-un camper şi călătoreşti mereu, ţi se modifică mentalitatea: iei cina în maşină şi nu trebuie să vizitezi toate muzeele, pentru că te poţi întoarce oricând. Nu eşti în vacanţă, asta e viaţa ta. Cindy şi Joel au telefoane vechi de opt ani, caută reţele wireless la liber, iar când ceva se strică la maşină, Joel repară singur.

Cel mai dificil e să găseşti o soluţie să te întreţii în timp ce călătoreşti cu un camper. „E greu să pleci pentru că societatea nu vrea ca tu să-ţi dai pur şi simplu demisia“, spune Joel. „Sună paranoic, dar e adevărat, dacă stai să te gândeşti: la fiecare cotitură din viaţa ta devine tot mai dificil să o iei în altă direcţie.“

Sunt 18 grade pe plaja de la Karathona. Pe geamul autorulotei se văd bărcile pescăreşti care plutesc pe marea verde-transparentă şi vârfurile înzăpezite ale unor munţi îndepărtaţi. Ne-am întors aici de câteva zile: Cosmin editează poze, iar eu scriu. Prietenii noştri au plecat – unii spre Creta, Mani şi Patras, alţii către Germania şi Franţa –, dar lângă noi sunt parcate alte campere. Dacă ieşim acum din maşină şi le zâmbim nemţilor sau francezilor de lângă noi, o să aflăm o altă poveste despre oameni care şi-au abandonat casele, joburile şi confortul pentru o viaţă de călătorie.

Autorii

Jurnalista Elena Stancu şi fotograful Cosmin Bumbuţ călătoresc de un an şi jumătate cu o autorulotă prin România şi în străinătate, în căutare de poveşti. Urmăreşte proiectele lor pe Teleleu.eu.



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*