Cealaltă Bali

Magia unui templu surprinsă la primele raze ale zilei. Foto: Gabriel Șerban

Am descoperit o Bali neturistică, rurală și fermecătoare, plină de povești și credințe fantastice, un loc în care miturile încă trăiesc. Text și foto: Gabriel Șerban

E ridicol de cald chiar și cu cerul plin de nori, iar prin mirosul rânced al junglelor din apropiere răzbate câte o boară parfumată de frangipani. Vacarmul claxoanelor care nu încetează nici ziua nici noaptea se întrece cu zgomotul cicadelor ce stridulează metalic, de asemeni fără somn. De undeva se aude o orchestră tradițională gamelan cum repetă suitele pentatonice grăbite, un grup de copii țipă în recreație, niște australieni mahmuri încă pitindu-și cearcănele după ochelari mari de soare își târșâie picioarele spre o cafenea de stradă. Câțiva ruși albi ca laptele sunt pe cale de a fi păcăliți de un negustor care le umflă bine prețul pe câteva nimicuri. Hipioți cu accent german cântăresc ofertele saloanelor de “air yoga” (adică yoga în hamac) care vin în întâmpinarea occidentalului cu găselnițe care mai de care mai ciudate, suficient de trăznite cât să scoată din asceză orice sadhu autentic și să-l prăpădească de râs.

Dar printre toate aceste noi fețe se poate întrevedea ceva mult mai vechi, care a durat de milenii, în micile gesturi zilnice, în ființele de piatră care decorează zidurile sanctuarelor, în calendarele ciudate și pumnalele șerpuite care atârnă discret în fiece atelier sau magazin – cealaltă Bali, din cealaltă lume – niskala cum o numesc localnicii, adică nevăzută, dublură a celei vizibile, sekala, în care trăim cel mai adesea noi toți ceilalți după balinezi. De altfel, prezența a unsprezece mii de temple mari și mici, vechi și noi, într-o insulă pe care o poți tăia de la un cap la altul cu mașina în doar câteva ore, trebuie să însemne ceva – anume că invizibilul sub toate aspectele sale, de la religie la superstiție, e un element central al vieții lor.

La vest mărginită de Java din care se ridică străvechiul Borobudur, la est vecină cu insule locuite de dragoni contemporani și încercuită de întinderi bogate de corali, Bali e la fel de diversă cultural pe cât e de variată biologic. Tot acest melanj a adus de-a lungul istoriei sale aici nume precum Alfred Wallace, Margaret Mead sau Gregory Bateson, dar și nenorociri, război și crize politice. A reușit totuși să rămână pînă astăzi o insulă hindusă într-o mare islamică, să-și găsească drumul și să-și salveze tradiția. Când ultimii descendenți ai marii dinastii javaneze Majapahit au fugit sub amenințarea sultanatului peste mare, stabilindu-se în insulă, au adus cu ei hinduismul. Dar Bali era deja locuită de triburi locale fărâmițate  cultural și lingvistic, aderând cel mai adesea la culte animiste. Așa se explică nuanțele sincretice neobișnuite ale hinduismului balinez, un amestec de credințe arhaice, șivaism și budism în care conviețuiesc zei indieni, boddhisattva tibetani și figuri indigene ce însuflețesc arborii și pietrele.

Am descoperit așadar o Bali neturistică, rurală și fermecătoare, plină de povești și credințe fantastice. De la bun început, hotărâsem să stau departe de stațiunile litorale celebre între surferi și petrecăreți, precum Kuta și să mă stabilesc la interior, în mijlocul junglelor și teraselor de orez, într-un sat numit Penestanan, de la marginea Ubudului. Penestananul arată ca și când ar fi răsărit din pădure. Am evitat și cursele de autocare supradimensionate ori taxiurile confortabile în favoarea mijlocului de transport preferat al balinezului, scuterul. Desigur că fără niciun fel de carnet ne-am simțit puțin cu musca pe căciulă, însă după câteva ieșiri pe contrasens (se circulă pe stânga) ne-am acomodat și am început să șofăm la fel de prost ca și localnicii.

Pe aleile brăzdate în fugă de șopârle, dar și în case, bodegi sau chiar mașini sunt așeazate mereu o mulțime de ofrande. De trei ori pe zi localnicii lasă pe pământ mici coșulețe din frunze împletite cu orez fiert, uneori ulei și flori, în care întotdeauna înfig un bețișor parfumat spre îmbunarea demonilor. Pe policioare suspendate de ziduri sau stâlpi stau ceva mai atent aranjate, ofrandele zeilor (deva), la loc de cinste. După ce au fost consacrate, alimentele pentru deva pot fi mâncate de oameni, altfel s-ar rispi inutil. Dar cele pentru alte spirite sunt lăsate animalelor.  În credințele lor, duhurile rele kala și bhuta nu sunt gonite așa cum ne-am aștepta, ci “mituite” astfel încât să se sature cu ofrandele primite și să nu mai caute dincolo de pragul casei. Conform teologiei balineze, răul nu trebuie eradicat, ci echilibrat prin bine. Tot bhuta ornează în rol de gardieni teribili sanctuarele – sunt figuri antropomorfe cu capete bestiale, ochi bulbucați, colți de mistreț ieșind din gurile rânjite, cu corpuri puhave, înarmate cu bâte și săbii, coborâte din epopeile Indiei antice. Trăsăturile lor sunt exact inversul idealului de frumusețe balinez care tinde spre o formă suplă și aproape androgină. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o nuntă celebrată cu fast, în care tinerii miri îmbrăcați și machiați ca niște regi de demult, abia dacă puteau fi deosebiți. De fapt, indigenii au o oarecare oroare de tot ceea ce ar putea părea sălbatic în om pentru că demonii lor au trăsături animale. Un rit important de trecere este pilirea caninilor de sus. Aparent în ochii lor, noi occidentalii cu “colții” netăiați am arăta destul de atavici și feroce. De asemeni, copiii mici nu sunt lăsați să meargă în patru labe tocmai pentru a nu semăna cu necuvântătoarele.

Nu doar viața proprie, ci prin extensie atât timpul cât și întreg spațiul sunt strict ordonate după rațiuni cultice. Un balinez nu va începe o acțiune importantă decât dacă vremea și locul  sunt potrivite. Satul, casa, templul, cimitirul nu sunt construite întâmplător, ci după o geografie a sacrului. Așa cum Mecca este nordul spiritual al oricărui musulman, muntele sacru Agung, cel mai înalt vulcan din insulă reprezintă polul benefic aici, sau kaja. Opus lui, este locul dezordinii, al întunericului și lucrurilor impure, adică cel mai jos față de vârf, oceanul, kelod. Astfel pentru cei din sud, kaja este spre nord, iar pentru nordici, kaja stă la sud, caci Agung se ridică central, puțin spre nord-est. În general locurile elevate se bucură de o mai mare sfințenie decât cele joase, munții sunt mai puri decât marea, preoții stau în templu pe platforme ridicate de la sol și se evită construirea clădirilor mai înalte ca templele tocmai pentru a nu perturba această busolă. Într-un oraș, kelod poate fi groapa de gunoi, ori cimitirul, în vreme ce spre kaja va fi amplasat sanctuarul lui Vișnu, sau palatul. Tot spre kaja se și doarme cu capul și într-acolo se spun rugăciunile. Iar balinezii nu se opresc aici cu arhitectura invizibilului: casa însăși se împarte în direcții cardinale fiecare cu zeul și culoarea ei. Ba chiar se merge pînă într-acolo încât și când își cumpără păsări cântătoare, le așează după culori în colivii, în zone specifice din incintă.  Tot kaja este și capul, picioarele fiind kelod. E considerat foarte nepoliticos să atingi pe cineva pe cap, ori să ciufulești în glumă un copil. Frizerul, la fel ca și preotul care îți pune o floare după ureche la intrare în templu își cere scuze când te atinge pe cap.

Altarele, fie ele oricât de mici, trebuie ridicate nu doar în fiecare curte, dar și la răscruci de drumuri (cam ca troițele noastre), în locuri neumblate pe care să le ferească de spirite, pe plantații pe care să le protejeze de molime. Totul trebuie reordonat prin intervenția magică a omului. Pietrele ori arborii foarte mari sau cu forme neobișnuite sunt considerate a fi locuite de duhuri care trebuie îmbunate cu daruri. Copaci giganți încinși cu brâuri și ștergare pot fi întâlniți la tot pasul în insulă. În zilele de sărbătoare, stâlpi ornamentali cu ofrande în vârf, ca niște undițe uriașe – penjor– sunt arborați de-a lungul drumurilor. Adeseori și obiectele artificiale pot fi însuflețite, cum este pumnalul tradițional kris, protector al casei, socotit a fi viu  și căruia i se aduc ofrande. Peste culturile de orez aproape întotdeauna flutură stindardele zeilor și din loc în loc stâlpi găuriți de bambus sună ciudat în vânt ca niște fluiere supradimensionate tot cu scopul de a ține demonii departe. Influența tuturor acestor amulete slăbește în zilele nefaste, când spiritele sunt mai puternice. Atunci insularii evită cu orice preț să iasă pe întuneric și mai ales să părăsească zonele locuite. Am străbătut insula pe scuter în căutarea animalelor nocturne fără să știu chiar în noaptea de Kajeng Kliwon – cea mai nefastă din lună și am fost surprins de cât de pustiu se făcuse. Doar haite de câini pe străzi goale și câte un localnic răzleț, grăbit să ajungă acasă, într-un peisaj destul de neliniștitor. Mie totuși mi-a purtat noroc și m-am ales cu specii noi pe cardul foto.

Calendarele lunare (balinezii au mai multe calendare paralele, într-un sistem destul de întortocheat) și horoscoapele sunt demult ceasul întregii vieți sociale. Dar și timpul uman se schimbă odată cu vârsta, astfel copilul mic e considerat sacru, căci vine din lumea zeilor și e tabu în primele 105 zile de viață când nu are voie să atingă pământul impur. La fel, cei muribunzi sunt considerați tabu tocmai pentru că sunt mai aproape de lumea spiritelor. Când am ajuns prima oară în complexul de temple medievale din Ubud (dintre care unul se numește dramatic Marele Templu al Morții) și am dat peste primul cimitir hindus, am fost derutat. Știam doar că în hinduism cremațiile sunt regula în cazul mirenilor și doar asceții pot fi înhumați pentru că indienii consideră focul ascezei din timpul vieții mai purificator decât focul fizic. În Bali totuși întâlnim cimitire întregi, însă provizorii cum aveam să aflu mai târziu. Este de fapt vorba de amploarea ceremoniilor de cremație din insulă, unice aici, care presupun plasarea defunctului într-un sarcofag suspendat într-un turn funerar superb ornamentat, deseori foarte înalt. Totul va arde până la urmă în doar câteva ore, pe când pregătirile de înmormântare durează luni și sunt poate cel mai costisitor eveniment din viața localnicilor. Atât de scump că de multe ori familiile mai sărace așteaptă să se alipească unei cremații colective atunci când cineva înstărit moare. Adăugând la aceasta și rigorile rituale ale calendarului, s-a ajuns la compromisul cimitirelor. Cum și în lumea de apoi pare a fi vorba despre statut, cu cât cineva s-a bucurat de mai mult prestigiu în viață, cu atât rugul care la balinezi aduce mai degrabă a car alegoric, va fi mai mare. Ba chiar uneori sunt contactate firmele de electricitate pentru a deconecta temporar firele de înaltă tensiune, ca să facă loc turnurilor pe roți. Cei care nu au “pilele” necesare trebuie să se înarmeze cu niște prăjini lungi în Y pentru asta.

Superstițiile sunt puternice încă, mai ales la țară. Dacă a existat un accident cu vărsare de sânge, oamenii amenajează imediat un mic cort de priveghere cu un fel de coș drept capcană pentru demoni numită megagabag, care să împiedice duhurile să ajungă. Nici poliția nu intervine în această practică, tolerând ritualul la locul cu pricina. De fapt balinezii tind să aibă oroare de orice poate fi considerat impur, inclusiv de contactul cu lenjeria intimă. Oricât ar părea de amuzant, mi s-a povestit că în urmă cu ceva timp încă puteau fi vazute în zonele rurale hotare din culmi cu izmene, pe sub care niciun hoț n-ar fi îndrăznit să treacă de teama impurificării. Din considerente similare, este obligatoriu să se poarte sarongul tradițional prins pe șold de câte ori se intră în templu. Chiar și pantalonii lungi sunt considerați indecenți aici, astfel că în insulă e util să ai măcar un șal tot timpul la îndemână pentru a nu rămâne la intrare.

Desigur, nu se putea ca tot acest hățiș de dogme să nu se răsfrângă asupra limbajului și ca lingvist am găsit fascinante încurcăturile cu care se prezintă balineza. Există trei registre lingvistice – o balineză vulgară, una medie și una elevată. Adaugând acestora faptul că majoritatea localnicilor vorbesc fluent și indoneziană și uneori chiar javaneză, îi face adevărați poligloți. În funcție de importanță, un cuvânt poate fi prezent în toate trei. Spre exemplu apă se spune yeh, toya, sau tirta, după caz. Yeh este apa obișnuită, toya e cea folosită în ritualurile zilnice, iar tirta e apa provenită de la un izvor sacru important. Verbele au și ele forme diferite dacă acțiunile sunt făcute de animale sau de om, așa că limba poate produce niște gafe de traducere copiaose. Sanskrita și kawi, o formă arhaică de javaneză sunt cunoscute parțial doar de preoți ca limbi liturgice. Dansurile din Ramayana și Mahabharata sunt evident versificate în sanskrită, iar kawi pare a rămâne o limbă a supranaturalului. Deseori când șamanul canalizează spiritele intermediare balian taksu, ele vorbesc în kawi și este nevoie de un interpret alături de pacient. În kawi se ruga și gazda nostră, Nyoman, în fiecare dimineață, în fața tronului zeilor. Altarele din Bali aude asemeni o formă nemaiîntâlnită altundeva– sunt niște mici tronuri (padmasana) de rocă înălțate pe un piedestal. Locul este gol, ocupat simbolic de zeul suprem, invizibil și fără formă Sanghyang Widi Wasa , echivalent al lui Brahman la indieni.

Bali e celebră prin artele sale. Încă din vremea Companiei Indiilor de Est s-a scris despre dansurile și meșteșugurile ei. În anii 80 a reintrat în atenția occidentalilor avangardiști inspirați de exotismul ei, iar azi Ubud e considerat capitala artistică a insulei, un sat de pictori, muzicanți, sculptori și dansatori. Toate artele sunt considerate într-o mare măsură sacre și azi. Atunci când un spectacol se joacă, se joacă în templu, pentru că scopul lui este plăcerea zeilor. Belinezii sunt predispuși la transă (probabil o reminiscență șamanică de dinainte de hinduism), de la copii, la vârstnici, femei și bărbați deopotrivă. Se spune că fetele tinere sunt locuite temporar de zei atunci când dansează legong. Desigur că azi avem și reprezentații simplificate pentru turiști în orașe, însă în mediul rural dansul mai este încă un eveniment socio-religios care antrenează toată comunitatea și reordonează universul pentru ei.

Măștile tradiționale folosite în dansuri sunt considerate tenget, adică încărcate magic. Aceste capodopere sunt depozitate în mici altare când nu sunt folosite, departe de văzul profanilor. Niciun balinez nu-și va pune în glumă o mască înafara dansului, crezând că îi va aduce numai ghinion. Am avut prilejul să asist la o astfel de demonstrație scenică – episodul răpirii Sitei, din Ramayana. Curtea templului se transformă sub lumina Lunii care luminează rece zidurile năpădite de plante, în care se amestecă siluete de basm îmbrăcate în aur, cu măști monstruoase și mișcări nelumești. Nicio scenă nu lasă loc de improvizație, cele mai mici mișcări se fac după un canon neschimbat, o înșiruire de mudra și posturi corporale tipice artei vechi indiene. Costumele sunt egalate în frumusețe doar de măștile de lemn pictate și lăcuite, cu guri articulate și ochi decupați, prin care se întrevăd ochii migdalați ai balinezilor transformați în zei și regi în lumina focului sacru din templu. Pe fundal corul de cca 50 de bărbați intonează ritmic o serie de inhalații monosilabice și cha-uri, într-o transă vizibilă, aproape molipsitoare.

Poate că cel mai celebru dans balinez este barongul, numit după personajul principal – un fel de dragon benevolent, în continuă luptă cu vrăjitoarea Rangda, căpetenia demonilor. Ca multe alte animale, fantastice sau nu, barongul e endemic în Bali și a devenit un simbol al insulei. Ba chiar te întâmpină alături de dușmanca sa pe aeroportul din Denpasar. Dar importanța sa nu a fost nicidecum diluată și continuă să fie un important ritual în viața localnicilor. Întâmplarea a făcut să ne adăpostim de o ploaie torențială în casa unui sculptor din Mas, care el însuși animase barongul în tinerețe, lucru mai complicat decât pare. Dragonul, ne spune, e acționat de două persoane – una în cap, alta în coadă. Iar dacă masca articulată e scobită din lemn ușor, coroana uriașă și harnașamentele cu podoabe îngreunează enorm costumul. Adăugând și haina mițoasă din fibre de palmier în căldura ecuatorială, focul din templu și dansul, ne dăm seama câtă îndemânare necesită costumul. Gazda noastră ne mărturisește că o ușoară transă face posibilă performanța de ore întregi în pielea creaturii. Teatrul de umbre wayang kulit unic și el în Lombok, Bali și Java pare a necesita calități asemănătoare pentru că poate ține zile în șir.

Departe de orașe, în păduri monolitice, am avut surpriza să descopăr templevechi aproape uitate, ca într-un decor de Kipling. În sanctuare oceanice lumea se adună să atingă șerpi marini veninoși, simboluri ale divinităților mării. Spre izvoarele sacre drumurile sunt bătute de sute de ani de devoți din întreaga insulă veniți pentru abluțiune, iar pe câmpurile peste care zboară stoluri albe de stârci de cireadă, lucrează tărani care-și duc viața așa cum o faceau și cei de acum câteva veacuri, aproape neschimbați. După ce harababura turiștilor se încheie cu ziua, yoghini se întorc să mediteze noaptea în peștera Goa Gajah, și în vreme ce muzica bubuie în cluburile de pe plaje, în munți pelerini merg să se prosterneze unor statui din care vremea a mai lăsat doar niște cioturi. Pe pantele vulcanului Batur vântul urcă mirosul de tămâie de la altarele răsfirate prin pădurea de eucalipt până sus în vârf. Iar noaptea slujbele in kawi se disipă straniu în liniștea satelor. Am ajuns pentru scurtă vreme în Java care mi-a părut dezolantă prin sărăcie la propriu și prin săracia culturii ei și abia acum m-a impresionat contrastul între cele două. Poate că în definitiv, tumultul vieții interioare, cu ofrandele, cu incantațiile neîncetate, cu grija pentru natură, cu fumigațiile, legendele și tabuurile sale a avut un rol, nu mic, în păstrarea ei ca Bali Dwipa Jaya – Glorioasa Insulă Bali, Insula Zeilor.

Bali – între două lumi
La izvoarele sacre Pura Tirta Empul credincioși din toată insula se adună pentru abluțiuni.
Bali – între două lumi
Vulcanul sacru Abang iese în fiecare dimineață din cețurile lacului Batur.
Bali – între două lumi
Transa focului

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*