Nu te teme de lupi, călătorule!

Huțulca de la Moldovița. Foto: Cătălin Urdoi

Căderea fulgilor de nea e cel mai bun prilej pentru o întoarcere în timp cu  mocănița din comuna Moldovița. Caii puternici adulmecă zarea și din căruță tresaltă lemnele, care parcă abia așteaptă să danseze cu focul. Cerul și pământul strălucesc sub mantaua ușoară și dulce a iernii și pe la porți miroase a vin fiert și a gutui coapte în sobă. Nici nu simți gerul, nici nu simți trecerea clipelor și ai vrea să nu te mai întorci acasă. Poate că în locul acela ar trebui să fim în ultima noapte din an. Acolo am auzi glasul străbunilor îngânând  un colind dumnezeiesc, acolo am înțelege că România înseamnă zâmbet peste lacrimă curată.

Bocet peste bucurie. Vis de copil peste resemnare de om cu păr alb. Căci asta a învățat din copilărie și badea Fercal din Paltinu, din căsuța cu ferestre cât ochiul de cerb, unde mirosul de caș proaspăt e atât de puternic, încât nu mai contează pereții coșcoviți și podelele vechi. Pe măsuța acoperită cu un ștergar alb întreaga lume este curată și proaspătă. Pe dulapul putred stau cănițele și leica, adevărate comori fără de care badea Fercal ar părea un sfânt ascuns în haine de lume. Icoana de la căpătâi mărturisește despre bogăția interioară, iar cuvântul covorului țesut în urmă cu zeci de ani se adaugă rugăciunii rostite în șoaptă. Covorul vorbește, scaunele nu s-ar da înapoi de la povești, dar cuiele îți zgârie sufletul. Doar toată bucuria are un preț. Căci la plecare ți-e greu să te desparți de omul acela bun și îndemânatic.

Badea Fercal din Paltinu, în timp ce prepară brânza. Foto: Cătălin Urdoi

Aceeași înțelepciune îl ține munți și pe ciobanul de la stâna din Rarău. El aude cântecul codrilor și așteaptă amurgurile pe băncuța din fața colibei. Pălăria și-a luat-o de la târg demult, nici nu mai știe de când, era tânăr și se uita după mândruțe. Acum luna e mândra lui. Stelele sunt copiii care se întorc seară de seară.

Portret de cioban, stână tradiționala (Masivul Rarău). Foto: Cătălin Urdoi

Dacă o iei pe cărăruia ce șerpuiește lângă băncuță, te poți întâlni cu Dumnezeu, Vai, cât este de aproape! Și poate că nu mai știi de este vară sau iarnă. Vara până și Obcinile Bucovinei par de cristal. Mai ales dacă le-ai văzut dimineața.  Atunci fantastica lume a pădurii își schimbă culorile, devenind când argintie, când aurie, când de culoarea cărbunelui. Iar cerul pare roșu stins, cum se sting amintirile noastre.

Obcinile Bucovinei, surprinse într-o dimineață de vară, de la Paltinu. Foto: Cătălin Urdoi

Numai păsările care îmbrățișează Pietrele Doamnei din Masivul Rarău se mai pot elibera din încătușarea verdelui crud, numai liniștea țiuindu-ți în urechi te mai poate readuce din visare.

Pietrele Doamnei, masivul Rarău. Foto: Cătălin Urdoi

Ai mai visat la fel când erai pe drumul dinspre Cacica și Solca. Dar atunci pământul părea plin de sare, chiar auriul toamnei era sărat, de ți se făcea mereu sete de Bucovina ta.

Toamna, surprinsă pe drumul dintre Cacica și Solca. Foto: Cătălin Urdoi
Lupcina, nordul Bucovinei – ținutul lupilor. Foto: Cătălin Urdoi

Așezai mâna la ochi și priveai văile, ai fi vrut să nu mai pleci, dar dacă ai fi rămas poate ai fi spulberat vraja și nu voiai decât să-i mai dai o șansă orologiului. Doar ajuns în Lupcina, în Ținutul Lupilor, poți scăpa de tine, te poți lăsa deoparte pe tine. Poți aduna, poți să scazi, să faci socoteala vieții tale. Lupii tac și stau ascunși, dar urma li se vede pe zăpadă, brazii își ciulesc urechile și cred că ai venit cu colindul. Nici nu-i rău să cânți un cântec vechi. Unul românesc. Dacă știi, chiar unul din Bucovina. Cerul o să-ți dea cristale de zăpadă. E o lecție care te poate schimba. Nu te teme de lupi, călătorule!

Text: Mălina Anițoaei
Foto: Cătălin Urdoi



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*