Călătoria spre Bali, călătoria spre noi

Lucrând câmpurile de orez din Bali. Foto: arhiva personală.

De aproape un an, Ancuța și Cristi au ales să trăiască viața altfel. Până să se stabilească în Bali au luat Asia la picior, dar mai întâi au trecut prin Maroc și prin Grecia. 

Bali este o insulă indoneziană, cunoscută pentru vegetația ei, pentru munții vulcanici, pentru terasele de orez, pentru plajele cu apă albastră și clară. Pentru noi, Bali însemna, acum doi ani, un loc mediatizat, probabil frumos, dar nu  pe atât de extraordinar precum curentul Eat, Pray, Love a făcut din acest loc.

Pe atunci căutam o variantă de concediu, un loc unde să ne liniștim și bineînțeles, de unde să putem pleca cu amintiri frumoase și fotografii impresionante. Nu ne-am gândit nicidecum că acea călătorie o să schimbe cursul vieții noastre, că o să întrerupă planul pe care îl aveam pentru următorii ani, că o să pună sub semnul întrebării multe dintre convingerile pe care le aveam.

Bali nu este doar un câmp de orez, cu junglă pe fundal și cu oameni îmbrăcați tradițional, ci este și un loc aglomerat, agitat, cu mașini, cu scutere, cu multă nebunie din zori și până în seară.

Ceva s-a schimbat în noi când am ajuns aici. Poate energia locului, calmul oamenilor, verdele care există aici mai mult decât în alte locuri, lipsa goanei după succes, teama noastră de o viață rutinieră și banală. Ceva a fost și a fost atât de puternic în amândoi încât nici nu mai știm cine a fost cu întrebarea: Ne dăm demisia și venim să lucrăm de aici sau pur și simplu să trăim o vreme? 

Ne-am întors în România și ce acolo părea simplu de aplicat, în cotidianul zilnic părea o nebunie pe care o povesteam prietenilor cu jumătate de gură, parcă nici noi nu credeam că se va întâmpla. Până când am reînceput în forță viața noastră de la 9 la 5 sau de la 8 la 6 sau cine mai știe? Cât era nevoie ca lucrurile să meargă, să fie bine. Într-o zi, la două luni după ce ne-am întors, mi-am dat demisia și la o lună după mine a urmat și Cristi. Am renunțat la oameni faini, poate la proiecte interesante, poate la locuri de muncă de unde am fi putut să trăim o viață peste media din România. Dar am ales să plecăm, am vândut cam tot ce aveam și am ales să ne desprindem o perioadă, să ne regăsim pe noi dincolo de așteptările altora și de mersul uneori robotic al zilelor noastre. A fost o sete în noi care avea nevoie să fie satisfăcută.

Călătoria spre Maroc

Circumstanțele au fost de așa natură că am ales să nu plecăm direct în Bali, Cristi a obținut permisul pentru categoria A și la două luni după, am plecat din Timișoara până în Maroc. Noi doi pe o motocicletă, bulversați de noua viață pe care o alesesem și despre care nu știam absolut nimic. Eram începători la mersul pe motocicletă, la dormitul în cort și la lumea care ni se așternea în față și care ni se dezvăluia kilometru după kilometru. Am gătit pe iarbă, lângă păduri, lângă lacuri, uneori cu muntele în față, alteori cu marea la picioare. Am condus prin ploaie, pe întuneric, pe caniculă, pe frig, prin Alpii Dolomiți, pe lângă plajele Spaniei și prin căldura Portugaliei în mijloc de vară.

Alpii Dolomiți, Italia

Am detronat stereotipuri, am învățat despre noi, ne-au apărut întrebări la care nu ne gândiserăm, probleme pe care nu le avuseserăm, am găsit soluții simple la situații complexe și încet, încet am ajuns în Maroc. O altă cultură, o altă lume, un loc diferit, divers și deloc atât de periculos așa cum ni se spusese. Am avut norocul să experimentăm cultura marocană într-un timp relativ scurt, dar suficient de lung încât să ne dăm seama de căldura oamenilor și de ajutorul pe care sunt dispuși să îl ofere unor străini.

Am poposit în albastrul orășelului Chefchaouen, după ce am străbătut Munții Rif, am locuit câteva zile în mijlocul medinei din Fes, am cunoscut arta lor de a colora pielea, de a o lucra și de a o vinde. Am văzut măcelăriile lor care erau gata, gata să ne transforme în vegetarieni și am fost uimiți de modernitatea capitalei lor, Rabat.

După 2 luni și jumătate, 11.500 de kilometri și 10 țări am revenit România pentru o perioadă scurtă de timp. Am fost apoi în Grecia și ne-am reîntors în țară pentru alte câteva săptămâni.

Bali era acolo, undeva, ca un norișor. Mai venea, mai trecea, parcă suna ca o legendă uneori. Viața noastră ajunsese să fie atât de neplanificată, de spontană că nu știam în ce direcție mergem și unde o să fim peste câteva zile, cu cine sau ce o să facem. Era ceva nou pentru noi, controlul era a doua noastră natură, să știm ce facem, cum și de ce părea că e o chestiune de viață și de moarte. Ei bine, ajunsesem să ne dăm seama că aceste nevoie de a controla sunt doar iluzii de care ne agățăm. Ce putem premedita până la urmă?

Călătoria prin Asia

Cum spuneam, Bali ajunsese să fie ca un desert bun, ca o prăjitură pe care amâni să o mănânci, poate gustul ei va fi mai bun în cele din urmă. Dar era o prăjitură ușor amară, ne temeam să mergem acolo pentru a nu fi dezamăgiți. Dacă totul fusese așa frumos doar pentru că eram în concediu? Dacă de fapt nu e așa și locul care a declanșat această schimbare în noi a fost doar o iluzie de moment?

Am amânat să cumpărăm biletele de avion pentru Asia, dar am ales să o facem. Ne-am cumpărat patru rucsaci, doi mari și doi mici și în mai puțin de două săptămâni eram în Bangkok.

Asia e o altfel de lume, mai simplă, deși agitată, oamenii parcă sunt mai aproape de ei înșiși, mai în contact cu ce au nevoie. Sau poate doar pentru că nevoile lor sunt foarte puține și nu prea complicate, poate de aceea avem acest sentiment de apartenență, de acasă.

În Asia am străbătut Thailanda, cea mult vizată de turiști. Am mers spre nordul ei, nu spre plaje. Am făcut o drumeție în junglă timp de trei zile, am dormit în mijlocul naturii, fără apă caldă, fără electricitate, am cunoscut sate bine ascunse în mijlocul vegetației, care încă își mai păstrează tradiții și obiceiuri transmise din generație în generație. Încă mai merg să vâneze și încă mai sunt înconjurate de animale sălbatice.

Drumeție în jungla Thailandei.

Din Thailanda am mers în Laos, cel rămas undeva în timp, cel prăfuit, cu puțini turiști, dar cu oameni calmi. Am ales să mergem cu barca și să străbatem Mekongul timp de două zile. Pentru oamenii lui, ziua de mâine poate fi o problemă, dar ziua de azi e încă aici, așa că nu se stresează prea tare pentru ce urmează. E mai important ce este. Am meditat aici într-un templu alături de călugării budiști, am învățat despre viața lor, despre principiile după care se ghidează și am simțit alături de ei acea liniște care te înconjoară atunci când ai timp pentru ea.

Am plecat spre Vietnam, mai dezvoltat, mai modern, dar mult mai aglomerat, cu oameni agitați și cu zgomote puternice la tot pasul. I-am cunoscut istoria bogată, natura diversă, anotimpurile diferite de la un colț la altul al țării. În muzeele din Hanoi, ne-am pierdut în timpurile lor, în bătăliile lor, în arta lor, ne-am bucurat de Tam Coc, poate una din cele mai frumoase perle ale Vietnamului, alături de Ha Long Bay.

Am zburat din aglomeratul Hanoi spre Cambodgia, în Siem Reap. Ne-am reîntors la un peisaj și la o țară similară cu Laos, dar diferită din atât de multe puncte de vedere. Am vizitat iconicul Angkor Wat și templele din jur de pe bicicletă, am făcut cunoștință pentru prima oară în viața noastră cu un sat plutitor, care ne-a impresionat foarte mult. Dar poate cel mai mare impact din această călătorie l-a avut asupra noastră istoria Khmerilor Roșii și durerea pe care au lăsat-o acestei țări care încă încearcă să își revină după genocid.

Am trecut câteva zile prin Malaezia, am cunoscut o atât de mare diversitate de culturi, de împletire între tradiții, între vechi și nou, un amestec de cântece și mirosuri, de mâncăruri și vestimentație.

Am fost uimiți de impresionantul Singapore, de clădirile lui mărețe, de curățenie, de politețea oamenilor, de siguranța pe care am trăit-o acolo, de frumusețea arhitecturii lor și de vegetația prezentă peste tot. E ca un oraș mare care răsare din mijlocul junglei.

După 3 luni și jumătate de călătorie prin Asia, cu rucsacul în spate, după multe experiențe și întâlniri cu oameni interesanți am ajuns în sfârșit în Bali.

Pentru noi s-a închis un cerc când am ajuns aici, e ca și cum am călătorit spre casa noastră, spre locul de unde a început toată această aventură, toată această nebunie, până la urmă.

Bali e un paradis, e un loc undeva pierdut între vis și realitate. Calmul oamenilor, liniștea lor, mulțumirea lor față de ceea ce au, recunoștința, prioritizarea familiei și a relațiilor cu comunitatea în fața a orice, fac această insulă să fie una specială.

Bali nu este locul ideal de trăit, poate nu există așa ceva, dar pentru noi este locul ideal de conexiune cu liniștea, cu natura, cu tradiții care nu sunt ale noastre, cu cine suntem noi dincolo de etichetele sociale.

Această a fost călătoria noastră până aici.

Melacca, Malaezia. Foto: arhiva personală.

Suntem Ancuța și Cristi, de aproape un an am ales să trăim viața altfel, dincolo de traseul bătătorit de mulți alții înainte noastră.

Călătoria noastră încă nu s-a încheiat, probabil nu se va încheia în curând, așa că vă invităm să ne urmăriți aici: www.applesandgasoline.com

 

 

 

Text, foto: Ancuța Coman și Cristi Boldișteanu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*