Iarnă în Lofoten

Reine, cel mai pitoresc sat pescăresc din Lofoten. Foto: 123rf

Diana Pavlenco călătorește și scrie despre locurile pe care le vede. Azi, despre arhipelagul norvegian Lofoten și bucuria de a zări aurora pentru prima dată în viață.

Nu sunt magazine de suveniruri, nici baruri, nu sunt mașini la coadă sau trenuri. Nu sunt obiective turistice. Nici vorbe multe nu sunt. Ești scăpat de decizii iarna în Lofoten. Abia dacă trece câte un om pe stradă. La ferestre sunt încremenite niște veioze aprinse, semn că locuiește totuși cineva pe aici.

Amintirea cea mai valoroasă sunt munții ieșiți din Marea Norvegiei în satul asta uitat de lume– Sørvågen – de vreo șapte sute de locuitori, dincolo de Cercul Polar. Gazda noastră ne-a spus că se culcă devreme pentru că e sezonul codului. În curte fiecare casă are câte o barcă. E martie. În sat este un singur mic magazin alimentar de unde poți să cumperi strictul necesar. Decid că niște hering cu scorțișoară este bun de cină.

Coasta estică înainte de furtună. Foto: Diana Pavlenco

Aseară am ajuns in Sørvågen după doisprezece ore cu autocarul din Tromso. Noaptea priveam pe geam aurora. Pe marginea drumului, dacă te uitai cu atenție, puteai să vezi oamenii înghesuiți în mașini în așteptarea următoarei reprize de lumini.

La benzinărie sunt câteva suveniruri – șosete cu reni, cărți de joc cu aurora, brelocuri. Următorul sat are un nume cu un singur sunet – Å.  Nu ai nimic de făcut decât să mergi și să privești măreția naturii. Nu mă mai satur. În câteva zile poți să străbați cu o mașină închiriată tot arhipelagul Lofoten și să vezi satele pescărești. Pe mal sunt casele lor tradiționale “rorbur”. Mâncăm la singurul restaurant din zona. Ne întâmpină un francez tânăr stabilit de opt luni pe aici. Povestim, ne spune de pasiunea lui pentru surfing în ape reci, o “felie” aparte în lumea surferilor. Comand peștele zilei, “catch of the day” cum îl numesc generic în meniu. Francezul îmi explică că va fi pregătit cu sos “beurre blanc” în timp ce gesticulează cu degetele prin aer. Mormăi ceva în gând despre felul prețios în care-mi da explicațiile culinare, dar, din reflex decid totuși să verific pe net. Și ce să vezi? Sosul de unt alb a fost inventat de o bucătăreasă franțuzoică de pe Valea Loirei.  Câteva ore și câțiva zeci de kilometri mai târziu dăm peste aceiași patru francezi de la prânz și ne zâmbim. Da, tot noi.

Cod pus la uscat la marginea drumului între Reine și Sorvagen. Foto: Diana Pavlenco

Într-una din zile dăm peste un hostel. E pustiu. Ne deschide totuși cineva. Gazda, un bărbat cu păr grizonat, cam pe la cincizeci de ani, nu știe cu ce să ne mai servească. Se repede la codul pus la uscat pe un dulap pe care are de gând să-l prepare la cuptor cu brânză. Halca era proptită ca un bibelou. Bem cafea și stăm la povești. Pe pereți sunt fotografii imense cu fețe aspre de pescari cu ochi jucăuși și capturi uriașe în brațe. Mâncăm și plecăm mai departe. Afară se pregătește de furtună. Peisajul devine și mai dramatic, culorile mai vii. Corpurile de cod pus la uscat pentru unu sau doi ani se bălăngăne în vânt. Noaptea, la ore mici, bucuria de a zări aurora pentru prima dată în viață ne alungă somnul.

Foto: arhiva personală

Diana Pavlenco adoră vacanțele independente, piețele, dansul și literatura. A ajuns până acum pe șase continente, iar într-un viitor apropiat își dorește să călătorească mai mult în România și Balcani și să scrie povești din această zonă. Pe Diana poți să o citești pe blog și poți să o urmărești pe contul de Instagram.

Cheltuielile acestei călătorii au fost suportate de momondo, în urma câștigării unui concurs de texte de călătorie.

 

Text: Diana Pavlenco
Foto: Diana Pavlenco, 123rf



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*