Zanzibar, paradisul sălbatic al Oceanului Indian

Foto: 123rf

Corina Matei, pasionată de scris și de călătorii, descoperă Zanzibarul, te inspiră cu apele turcoaz ale Oceanului Indian și cu aromele fine, mirosurile puternice și texturile felurite de pe străzi.

Apa de un turcoaz fascinant, delfinii ce zburdă strălucind în soarele dimineții, palmierii care fac umbra perfectă pe nisipul fin și alb ca făina, țestoasele de 250 de kilograme care adoră să fie mângâiate, dar și fructele extrem de aromate fac din Zanzibar un colț de Rai ce poate concura lejer cu Maldive sau Bahamas. Cu siguranță, aceasta este doar fața strălucitoare care poate păcăli turistul ce refuză să iasă din resortul de cinci stele de pe plajă, înconjurat de o pădure de palmieri.

Algele sunt o sursă de hrană, dar și o afacere statornică pentru sătenii din Zanzibar. La câteva zile, la reflux, ferma de alge a satului Kilimanju este plină de femei ce aleg algele proaspete și le pun în saci mari, pe acre mai apoi îi cară până în satul ce se vede în depărtate. Lângă sat se construiește un resort de lux. Foto: Corina Matei

Harta lumii de pe perete mă păcălește încă de la început, dându-mi senzația că Tanzania este mult mai aproape, dar fac peste 11 ore legate de zbor. Când cobor din avion, un val de căldură și umezeală îmi face fruntea să se umple imediat de picături de sudoare. Vin de la -20 de grade din București, așa că mă bucur din plin de diferența de temperatură de 50 de grade și de lumina puternică a soarelui care îmi ține ochii aproape închiși. Intru în autobuzul de pe pistă și dau de o saună cu aburi în toată regula. Scotocesc repede în rucsac după ochelarii de soare.

Nu apuc să mă dezmeticesc bine, că autobuzul și deschide ușile 300 de metri mai încolo, în ușa hangarului. Da, hangar, nu e un aeroport așa cum îl știm cu toții. Mă încearcă o ușoară uimire… doar e o insulă turistică, nu?! Trec de controlul de securitate – nu înainte să completez foaia de intrare și să-mi dau amprentele la ghișeu – apoi mă duc să-mi aștept bagajul băgat cu forța la cală. Bandă de bagaje? Ce glumă! Angajații plictisiți vin, pe jos, aducând trollerele unul câte unul în hangar. Gata, acum am înțeles că m-am întors în timp!

Uite-l și pe șoferul de la resortul nostru! Nici nu facem prezentările, că ne învață repede „the most important things here.” Îmi fuge gândul la ceva util pentru securitatea noastră. Greșit! „Pole-pole and Hakuna Matata!”, spune el cu mândrie. Adică „încet-încet” și „nicio problemă” – stilul lor de viață de zi cu zi. Apoi, șoferul-fără-nume dispare să schimbe repede niște bani și se întoarce peste jumătate de oră. Pole-pole, nu?

Drumul spre resort e prima întâlnire din spatele parbrizului cu Stone Town, capitala insulei. Atmosfera mă amețește îndată. Dube, microbuze, scutere, mașini cu remorcă ce cară oameni grămadă, o mașină de transport public supraaglomerată, comercianți ce-și întind tarabele pe o bucățică de asfalt, eleve în uniformă – cu chimar crem pe cap și fustă albastră – se întorc de la școală tot pe drum, că nu există trotuare. Claxoane fără noimă, că oricum nu-i loc destul de trecut. Mai încolo, un om doarme pe marginea drumului, cu capul pe asfalt. Sunt cu gura căscată! Literalmente. „Hakuna Matata”, spune șoferul constatându-ne uimirea. „Pentru voi, poate!”, îmi spun în gând…

Trezirea la răsărit îmi dă o energie nemaipomenită, deși nu sunt o persoană matinală. Poate-i aerul sărat de vină, care simt că-mi pătrunde până în cele mai fine alveole ale plămânilor. Privesc primele raze ale soarelui cum vin dinspre marea ce începe să intre în reflux. Abia aștept să descopăr comorile Zanzibarului, așa că dedic prima zi snorkelingului. 

Într-o zi de snorkeling, vremea îți poate face o sumedenie de surprize în larg. În funcție de nori și de cum bate lumina, apa Oceanului Indian capătă atâtea nuanțe de albastru, care mai de care mai intensă și mai captivantă. Pur și simplu, apa te uimește în fiecare moment! Foto: Corina Matei

Căpitanul așteaptă grupul de turiști pe plajă și imediat ne trântește în brațe și echipamentul de snorkeling. Barca nu era trasă la mal. Fiind reflux, riscam să rămână în nisip. Așa că mergem vreo 200 de metri prin apă până la genunchi ca să ajungem la ea. Motorașul agățat de scândura din spatele bărcii se lasă greu convins să pornească. Dar o face până la urmă și începem să ne mișcăm din loc. Nicio secundă nu încetez să fiu fascinată de culoarea apei limpezi, ce-și schimbă nuanța în funcție de zonă: unde e nisip pe fund e turcoaz, unde sunt alge capătă culoarea smaraldului, iar unde sunt corali, devine de un vernil-bleumarin seducător. Și ce dacă nu știu să înot? Iau vesta de salvare, îmi pun doar ochelarii, că tubul mi se pare prea jegos și cobor din barcă să plutesc pe deasupra „celor mai frumoși corali din Zanzibar”, după cum spune căpitanul nostru. Încă de la prima privire rămân uluită  de această lume marină: mii de pești colorați înoată atât de aproape de parcă aș putea să-i ating cu buricele degetelor mele. Alții, se ascund printre coralii imenși. Uite și o stea de mare, e roșie, e fabuloasă! Uit să și respir. Scot capul din apă și iau o gură sănătoasă de aer. Cum mă întorc pe barcă, văd că peisajul e schimbat în totalitate. Cerul albastru-profund e înlocuit de un front de nori movulii, ce-mi dădeau acum senzația că apa e de un albastru și mai puternic și luminos. „Vine ploaia, mai stăm?”, îl întreb pe căpitanul nostru. „Hakina Matata!”, aș minți să spun că nu m-aș fi așteptat la acest răspuns! Da, ploaia ne ocolește.

Turul condimentelor îmi ocupă o altă jumătate de zi. Ghidul fermei, Tarzan, ne întâmpină cu glume și cu câteva cuvinte în limba română. Asta da o primă impresie! Într-o plimbare de aproape două ore, am parte de un tur senzorial: arome fine, mirosuri puternice, texturi felurite, culori tari, imagini nemaiîntâlnite. Văd, printre altele, cum se cultivă turmericul, ananasul, lămâița, carambola, scorțișoara, cuișoarele, nucșoara, vanilia și tapioca. Îmi atrage atenția și mărul roz de Zanzibar prin covorul roz-purpuriu așternut sub fiecare copac.  Printre altele, Tarzan ne învață despre piperul pe care-l consumăm în mod constant, iar noi, turiști ignoranți, habar nu avem. Așa aflu că arborele de piper comun face trei tipuri de boabe: albe (când „fructul” e copt), roși (când se decojește piperul alb) și negre (când boabele sunt uscate la soare).

Vizita la ferma de condimente e încununată cu un spectacol tradițional-turistic ce se desfășoară imediat după degustarea fructelor locale: un angajat (?) al fermei, cu pielea ca tăciunele, înalt și slab de-i intuiesc oasele prin tricoul galben-verzui tocit și scămoșat, cântă ceva în swahili în timp ce se cațără, ajutat de o funie pe care și-o leagă de tălpile picioarelor, până în vârful arborelui de cocos. Acolo, sus, strigă câteva cuvinte. Nu îmi place acest show, mai degrabă mi se pare o exploatare pentru amuzamentul vizitatorilor străini, în timp ce omul acesta se pune în pericol la vreo 30 de metri de sol. Coboară cu grijă în aplauzele turiștilor și ale celor ai casei, după care ne desface cu un fel de machetă o nucă de cocos din care să bem pe rând înainte să plecăm. 

Mergem spre Nungwi, plaja din nord a insulei, înțesată de tarabe cu haine, tablouri și brățări – toate extrem de colorate. Aici e un fel de Mamaia, o zonă cu prețuri mai piperate și restaurante turistice, cu opțiuni în meniu din marile bucătării ale lumii: pizza, paste, pui, burgeri, noodles, tajine și multă, multă mâncare indiană. Și orice ai alege, e un deliciu! Mănânc o porție mare de paste arrabiata pe care am grijă să o comand „middle hot”, dar nici nu le gust bine că simt că scot flăcări când respir. Totuși, sunt atât de bune, că nu mă pot opri! 

Nu departe de mica insulă Kwale se formează o plajă unică la fiecare reflux. Dincolo de un dâmbul de nisip fin și alb, rămâne descoperită și „plaja de corali”, cum o numesc localnicii. Dacă ai încălțări adecvate, poți pleca în descoperirea ei. În fiecare ochi de apă vei găsi viețuitoare marine exotice, care așteaptă liniștite să vină din nou fluxul. Foto: Corina Matei

Decid să moțăi pe plaja fină și destul de abruptă. Aștern prosopul și închid ochii. Nu trece mult timp, că trebuie să mă mut mai sus, că vine apa. Și, din oră în oră, ne cunoaștem sau nu, ne înghesuim din ce în ce mai tare pe fâșia strâmtă de nisip uscat pe care ne-o lasă oceanul.

Următoarea zi nu ies din resortul în care sunt cazată și decid să mă bucur de specialitățile locului. De razele extrem de puternice mă pot proteja numai cu o cremă cu SPF 50, chiar dacă am pielea închisă și nu mă afectează soarele în alte părți ale lumii.

Mă ling pe degete după ce mănânc o porție de creveți în crustă de cocos cu sos dulce acrișor – cred că asta este gustul mâncării din Paradis. Mă delectez cu o înghețată de fistic (cu bucăți de fistic în ea, fără coloranți sau aditivi) și savurez un cocktail Bahama Mama, specialitatea lui Steve – barmanul nostru simpatic pe care-l învățăm română în timp ce el ne învață swahili.

Imediat după răsărit, sătenii se adună ca să plece în larg. Pescuitul depinde foarte mult de maree, de perioada lunii și de cheful localnicilor, așa că nu-i vei găsi oricând, la aceeași oră pregătiți de plecare. Foto: Corina Matei

Și, dacă tot stau o zi întreagă la resort, urmăresc și fenomenul mareei, care mă fascinează. Azi, după prânz, e la cea mai mică cotă din lună. Plaja a devenit o mare de alb, iar în ocean nu mai pot intra desculță. Au rămas doar băltoace pline de alge în care se adăpostesc arici de mare, melci cu un singur ochi, scoici ce se închid la orice umbră sau prezență străină. La mal, în nisip, mii de crabi — unii cât niște păienjenei, alții cât un cartof — sapă de zor găuri perfect rotunde în care să se adăpostească până când se întoarce apa.

Privesc în zare și văd, poate la un kilometru distanță, grupuri mici de pescari care culeg în saci ce au prins în plase, apoi le întind tacticos la loc. În timp ce îi urmăresc cu obiectivul setat pe un zoom considerabil, mă bucur de berea locală rece, care nu este produsă prin fermentație, ci după o rețetă cu diverse ingrediente încununate plus carbogazificare înainte de îmbuteliere.

Ies și femeile din satul de pe plajă. Intră în apă desculțe, știu clar pe unde pot călca, și ajung în zona aceea cu bețe multe, între care sunt întinse funii deloc subțiri. Acolo se află ferma de alge a satului Kilimajuu. Majoritatea așezărilor de pe plajă cultivă alge, atât pentru uz propriu (mâncare), cât și pentru a le vinde. Comerțul cu alge a devenit unul destul de valoros (în special pentru exportatori, nu și pentru cultivatori), datorită utilizărilor multiple ale acestor plante: cosmetice, fertilizator, combustibil, detoxifiere și medicamente.

Sătulă de atâta ploaie măruntă, mica maimuță abia mai aruncă o privire turiștilor curioși. De pe întreg globul pământesc, doar aici mai există specia de maimuțe Red Columbus – în jur de 200 de exemplare. Foto: Corina Matei

O nouă zi începe și am plănuit să le fac o vizită maimuțelor Red Columbus, unice în lume. Doar în Zanzibar mai sunt cele aproximativ 200 de exemplare ed blănoase simpatice roșii pe spate și cu părul alb vâlvoi care le încadrează fața. Ajung în Pădurea Jozani, o rezervație naturală, pe o vreme de, în general, îmi vine să mă încui în casă. Geaca de ploaie mi se lipește de pielea transpirată. Mi se pare că arborii imenși păstrează în pădure un aer sufocant. Din cauza vremii, ghidul propune grupului traseul scurt, care permite totuși cunoașterea arealului ticsit de specii exotice. Nici măcar feriga nu e așa cum am cunoscut-o eu în Carpați. Aici de un verde-viu captivant, cu frunze imense, de chiar și un câine măricel se poate ascunde sub una! În timpul plimbării, ghidul ne confundă cu studenții de la botanică și insistă plictisitor de mult asupra numelor în latină ale plantelor de pe traseu. Nu-l mai aud. Miroase a ploaie și a talaș, deși pe cel din urmă nu-l văd. Mă uit atentă pe jos după șerpi, șopârle și salamandre, dar nu am norocul să întâlnesc niciuna. În toată atenția mea văd doar un miriapod negru, ce stătea rulat ca un cârnat pe raftul unui magazin. Cred că nici lui nu-i priește ploaia asta.

„Now we go to the monkeys,” vin și cuvintele magice. Îmi revin imediat și îmi scot aparatul foto de sub cele trei straturi protectoare pe care le-am improvizat în dimineața plecării. Ultimul e o pungă de Mega, așa că nu vreau să fâșâi de față cu ele, știu bine cât de curioase, obraznice și hoațe sunt maimuțele. Traversăm un drum asfaltat și intens circulat din rezervație – ceea ce mi se pare oribil, anual mor animale călcate de mașină aici! – urmăm o potecă prin iarbă, trecem pe sub câțiva copaci și ajungem într-o poieniță, dar nu departe de acel drum. „We are here!”, zice ghidul. „Bine, bine, și unde-s vedetele?”, murmură fiecare. „Maimuțele sunt ca oamenii, nici ele nu sunt încântate de vremea asta, așa că preferă să doarmă.”, apoi ne îndeamnă privirile, cu arătătorul, spre crăcile de sus. Maimuțele Red Columbus sunt prea încântate de vizită. Stau parcă zgribulite, deși sunt vrei 32 de grade, în arborii de guava. „Pssst-psssst”, mă chinui eu către una micuță, în timp ce mă uit la ea prin vizorul aparatului, doar-doar va întoarce privirea spre mine. Și nu mă dezamăgește! Îmi aruncă pentru un moment o privire curioasă, cască cu poftă, se scutură ca un cățel după baie, apoi se ghemuiește la loc detestând vizibil ploaia mocănească ce nu se mai oprește din zori.

Încă de când mă sui pe podul din lemn, în pădurea de mangrove care e parte tot din rezervația Jozani, am în față unul dintre cele mai neconvenționale peisaje pe care le-am întâlnit vreodată: mii de rădăcini întortochiate se înfig în mâlul negru. Printre ele văd cum curge apa… la deal. Vine mareea care are să astupe ușor-ușor toată această priveliște mirifică. La capătul podului, o potecă duce până în pădurea de corali. Cu milioane de ani în urmă, acest teren era pe fundul oceanului. Iar astăzi, ochii iscoditori vor găsi dovezile! Aproape calc pe o bucată de piatră albă, dar imediat îmi dau seama că e o scoică fosilizată lipită de o stâncă. Modelul ei, dungile în relief și dantelăria marginilor pare să s-a păstrat intactă de-a lungul timpului. Magic!

Sate și cartiere întregi adăpostesc sărăcia lucie a insulei. Încă sunt mulți părinți care nu-și permit să-și trimită copiii constant la școală, chiar și atunci când aceasta e gratuită. Lipsa hainelor și a rechizitelor îi „blochează” acasă până la următoarea donație din partea europenilor. Foto: Corina Matei

Trecem cu microbuzul prin satul aflat la vreo zece minute de resort. Prichindei cu haine rupte ne salută făcându-ne cu mâna. Alții se opresc din fotbalul lor jucat cu o minge de cârpă — umplută cu cine-știe-ce și legată într-un capăt cu sfoară — și se uită lung în urma noastră. Femeile îi veghează din cadrele pe post de geam ale caselor sărăcăcioase, construite la întâmplare. Pe bărbați i-am văzut în piața improvizată de pe marginea drumului, la o intersecție de drumuri. Unii încearcă să mai vândă fructe și pește, mulți dorm rezemați de palmieri, alții joacă barbut. Și e greu să găsești oameni dornici de muncă printre ei, care să vină zilnic la treabă. Resorturile oferă multe locuri de muncă în aceste zone, dar nu îi interesează. Preferă să vândă ceva la suprapreț unui turist o dată pe lună decât să aibă responsabilitatea a unui job. Iar de mâncare, natura îi ajută necontenit: nucile de cocos nu lipsesc, ananasul crește pe marginea drumului, algele se fac oricum, iar peștele lipsește doar 2-3 zile când e luna plină.

O școlăriță face piața cu atenție într-o după-amiază toridă. Nu toți comercianții își permit să aibă o tarabă în piață, așa că mulți își expun marfa pe trepte, soclurile caselor sau pe mese improvizate. Sunt apreciați mai ales de localnici. Foto: Corina Matei

Copiii se descurcă cum pot. În funcție de sat, unii merg la școlile de stat, alții la școlile gratuite finanțate de europeni în care aduc voluntari. În afară de swahili, învață engleză, arabă și uneori franceză. Sunt săraci, dar curioși și dornici să învețe. Special pentru ei, am adus în bagaj o pungă maaare de jeleuri. Însă în după-amiaza în care prietenele hotărăsc să mergem în sat, nu mai sunt așa sigură. Vreau să ajut, dar îmi e teamă de starea pe care mi-o pot transmite. De faptul că știu că sunt dornici să primească, iar noi nu îi puteam ajuta pe toți. În afară de lucrurile cu care am venit pentru ei (dulciuri și creioane) adunăm din bagajele noastre tot ce putem: încălțări, tricouri, pantaloni, săpunuri. Puse toate într-un sac, ajungem pe plaja satului și copii de toate vârstele se năpustesc asupra noastră. Când văd bomboanele, o bucurie de nedescris, frenetică, îi cuprinde — așa cum majoritatea copiilor pe care îi știm se bucură la un elicopter cu telecomandă sau la un PS4. Unul dintre turiștii de la hotel, un bărbat pe la vreo 40 de ani, e nevoit să învețe un copilaș de cinci cum să mănânce o bomboană, că el se chinuie să o mestece cu tot cu ambalajul din celofan. Nu am putut împărți egal tot ce aveam și mi-a părut tare rău când un băiat de 13-14 ani a smuls punga din mâinile prietenei mele și a fugit cu ea. 

Piața din Stone Town este extrem de variată și colorată. Fructe și legume proaspete, unele dintre ele necunoscute europenilor, sunt alese și expuse cu grijă pe tarabe. Dacă vrei ceva nou, majoritatea comercianților vor fi încântați să te lase să guști înainte să cumperi. Foto: Corina Matei

În Stone Town, lucrurile sunt diferite și, în acest context, ajung să cred că este o diferență de la cer la pământ între săteni și orășeni. Orășenii sunt negustori, lucrează în industria turismului și mulți au o meserie. Deși orașul pare destul de mare pe hartă, turul centrului istoric durează două ore. E foarte mic. Ghidul grupului, Salum, ne invită să ne așezăm pe banca din beton în formă de semicerc din Grădinile Forodhani și ține o lecție de istorie impresionantă a Zanzibarului. Toți rămânem cu ochii mari spre el. Oamenii s-au stabilit aici acum 20.000 de mii de ani. Încă din 2500 î. Hr, insula a devenit locul de negoț dintre Africa, Peninsula Arabă și India. Având o poziție strategică, insula a fost a portughezilor pentru 200 de ani, apoi Oman o cucerește în 1698 — perioadă în care s-a dezvoltat comerțul cu condimente, fildeș și sclavi. În 1890, Zanzibar a devenit protectorat britanic. Abia în 1963 regiunea devine independentă, imediat a urmat o revoluție sângeroasă în care mii de arabi și indieni au fost uciși. Insula a devenit o regiune semi-autonomă, inclusă în Tanzania. Toate aceste urme culturale au rezistat în partea veche a orașului și urmează să le cunoaștem.

Insula Kwale este inclusă în turul numit Safari Blue. În fiecare lună, mii de turiști ajung aici ca să vadă coralii, pădurea de mangrove, cel mai bătrân baobab de pe insulă, dar și spectacolele de muzică și dans – tradiții păstrate de la vechile triburi est-africane. Foto: Corina Matei

Îndată ce începem să mergem printre străduțe, la o primă vedere zona mi se pare destul de prăfuită și obosită. Dar, pe măsură ce merg mai mult, încep să apreciez caracterul unic și frumusețea istorică misterioasă pe care o păstrează. Casa Minunilor, Fortul Vechi, amfiteatrul, Palatul Sultanului, casa lui Freddy Mercury, Catedrala Sf Joseph — cred că e cea mai înaltă clădire din oraș. Cum indienii au locuit multă vreme aici, astăzi ies în evidență pe străduțele centrului istoric ușile de lemn monumentale, sculptate migălos și decorate cu ținte groase și aurii. Nici clădirile vechi nu sunt de neglijat, datorită lor orașul este astăzi înscris în Patrimoniul UNESCO.

O ploaie torențială începe din senin și ne obligă să facem un popas forțat. Intrăm în holul unui hotel de lux, cu o curte interioară în stil arăbesc, cu piscină în loc de fântână. Stând de vorbă cu ghidul despre diverse lucruri cotidiane din cultura lor, ne spune că vrea să plece în Canada să studieze relații internaționale sau turism. Are planuri, vise și ambiție. „Familia și prietenii râd de mine că am 30 de ani și nu m-am însurat și nu am copii. Dar eu nu vreau, vreau să învăț și să-mi fac o carieră.”, ne spune Salum pe un ton de parcă ne roagă să-l credem și să nu-l demoralizăm ca toți cei din jurul său.

Mergem să mâncăm la un restaurant „de fițe” aflat pe acoperișul unei clădiri. Nu dăm mai mult de 12 dolari pe masa de prânz, la pachet cu o priveliște gri-ruginie. De sus, doar oceanul și palmierii sparg monotonia acoperișurilor din tablă.

Nu mai zăbovim mult prin oraș, că ghidul ne conduce spre barca ce are să ne ducă spre un alt colț exotic al arhipelagului: Insula Țestoaselor (pe unul dintre numele sale, celelalte sunt Prision, Changuu sau Kibandiko Island). Eu prefer să-i spun că e a țestoaselor, deoarece ele sunt reginele aici! Coborâm în apa până peste genunchi și urcăm câteva trepte. Intrăm pe o alee pavată unde peste 20 de păuni ciugulesc prin iarba deasă. Ghidul ne atrage atenția: „Look, look, a baby Zanzibari antilope!” Întorc repede privirea spre arbuștii din stânga și văd o ființă mică și speriată, cât o pisică, ce încerca să se depărteze cât mai repede de privirile noastre curioase. Doar foșnetul frunzelor mai rămâne în urma ei, că nici nu o mai văd!

Prima oprire o facem la ceea ce trebuia să fie o închisoare a sclavilor răzvrătiți (în anii 1860), dar ministrul britanic al Zanzibarului a cumpărat insula. Niciun prizonier nu a fost vreodată adus aici, el schimbând destinația clădirii: carantină pentru cei cu febră galbenă. Nu-s multe de văzut în această parte, doar câteva ziduri și o celulă amenajată în bar.

Gata, acum suntem în drum spre rezervația țestoaselor, un spațiu îngrădit și supravegheat. La intrare, ghidul ne dă frunze ca de ștevie, să le dăm de mănâncare. Știam că țestoasele sunt mari aici, însă nu îmi imaginam că sunt atât de mari! Mă bucur să le cunosc! Una stă chiar pe alee și mă îndrept către ea să o hrănesc, nu? Dar e atât de sătulă că nici nu mă bagă în seamă când îi întind o frunză. Îmi fac curaj, mă așez pe vine lângă ea și o mângâi cu grijă pe tâmple. Imediat, ea îți întinde gâtul ridat, de parcă îi place. Încep să o scarpin ușor pe ceafa aspră și rece. Stă cu ochii închiși ca un cățeluș. Cine a spus că imensitățile de 250 de kilograme nu pot fi alintate?

Plec mai departe. Un grup de vreo 10 stau într-o baltă, în vale. Restul sunt răspândite prin mica pădure a rezervației, unde chiar mă zgârii într-o cracă, pe frunte, încercând că găsesc scurtătura spre locul unde e cea mai în vârstă țestoasă de pe insulă, care are 194 de ani! Vârstele țestoaselor sunt scrise pe carapace, așa că nu e greu să le recunoști. Și, cum cea mai bătrână e acompaniată de o surată lihnită, îi dau toate frunzele pe care le am. Acum pot pleca mulțumită și fericită!

Despre Corina Matei

Foto: arhiva personală

De mică sunt pasionată de scris, de călătorie și de fotografie. Spiritul jurnalistic mi l-a insuflat tatăl meu încă din gimnaziu.

Curioasă şi ambițioasă, nu am renunțat la ideea de a urma o carieră în presă, așa că mi-am urmat studiile în domeniu, atât în țară, cât și în străinătate.

Despre pasiunile mele pot să scriu un roman, pentru că îmi place să scriu, apoi să-mi văd materialele în diverse publicații, că știu că așa inspir lumea să călătorească!

Trăiesc ca să văd lumea, iar pentru asta investesc tot timpul și fondurile personale. Majoritatea călătoriilor mele, cu sfaturi și informații pe care le consider utile pentru o vacanță reușită sunt pe blogul: CorinaMatei.ro.

Text: Corina Matei
Foto: Corina Matei, 123rf



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*