Australia, din aer și de pe drum

Spion Kop, Southside și Apollo Bay sunt locurile de joacă favorite ale elevilor piloți. Aici ei pot exersa diverse manevre în deplină siguranță, fără să fie nevoie să se desprindă de sol.

Ramona Cuciuch explorează, timp de două săptămâni, acest tărâm atât de departe de România. Și nu oricum, ci zburând cu parapanta.

Pentru mine zborul este o formă de meditație, aripa ia loc gândurilor și peste tot se așterne liniștea.  Iar să faci asta pe plajă, în bătaia soarelui, nu poate fi decât un bonus.

Pe plaja roșiatică plouă cu îndârjire iar noi ne foim, nemulțumiți, pe scaunele mașinii. Nu-i chiar începutul la care speram. E prima noastră zi pe Great Ocean Road. Am călătorit două zile și am traversat mai multe meridiane, totul ca să putem zbura două săptămâni în Australia.

Jennifer, gazda noastră, ne-a pus în mână cheile tovarășului ei de drum: o mașină de teren albăstruie în care acum se oglindesc niște nori negri, zid de groși. În sfârșit, timpul între picături se lungește, în retrovizoare se zăresc siluete care pornesc să scormonească prin mașină după aripi iar eu îmi schimb, nu prea convinsă, sandalele de trekking cu bocancii de parapantă.

Când am pornit să planificăm toată aventura asta, singura constantă a fost unde urmează să ne odihnim: în mașină. Iar asta nu ne-a descurajat fiindcă, în secret, amândoi tânjim după o autorulotă de ceva vreme. Și, în plus, nu poți face calcule mai amănunțite de atâta când zbori. Toate celelalte aspecte sunt variabile și dependente, exclusiv, de dispoziția vremii.

Diferența între o zi proastă și o zi bună de parapantă poate fi, uneori, doar de câțiva kilometri la oră. Iar asta te face să alergi între locuri diferite, în căutarea condiției de aur. Uneori nu o găsești și atunci e vreme de bere. Dar azi nu e vreme de bere, spre norocul nostru. Cerul se curăță iar noi înaintăm printre dune, cu aripile in brațe, ca niște fluturi gigantici.

Simpaticii ursuleți koala sunt foarte atașați de familie. Iar la sanctuar, voluntarii sunt familia lor. Dieta bazată, preponderent, pe frunze de eucalipt îi face să fie somnoroși și zgârciți cu energia pe care o consumă.

După orice zi cu ploaie urmează o zi cu vânt. Prea mult vânt. Nici nu știu dacă este doar o impresie sau un fapt demonstrat științific că lucrurile se succed astfel,  dar planificăm de cu seară să bifăm ceva din lista de vizitat. Ca să nu fie nevoie să irosim o zi de parapantă mai încolo. Poposim în Healesville, la sanctuar: un parc natural gigantic convertit într-o grădină zoologică pe măsură. Primim o hartă ticsită cu poze cu animale. Pe jumătate dintre ele le văd pentru prima dată, fiindcă speciile prezente aici sunt specifice Australiei. Cealaltă jumătate nu reușesc să o văd, deși fac un efort să scanez din privirii chiar și ultimul petec de iarbă. Căldura a alungat vietățile prin cine știe ce cotlon. Vedem vombați, canguri, wallabies, zăbovim ceva mai mult lângă țarcul micilor koala.

O voluntară ne povestește cum sunt tratate și integrate animalele care ajung aici în urma incidentelor rutiere, deloc puține într-o regiune cu atâta viață sălbatică cum e Victoria. Există un serviciu special care se ocupă de recuperarea lor, australienii știu și îl folosesc ori de câte ori descoperă un animal rănit. Ne mai minunăm puțin, facem o baie de soare, admirăm pasărea liră (ultima noastră oprire în drum spre ieșire), iar apoi este timp de făcut planuri. Confruntăm prognozele și decidem să innoptăm aproape de Bells Beach, pe coasta de vest. Great Ocean Road nu este doar un magnet pentru turiști, ci și o Mecca pentru surf și parapantă, iar noi parcăm fix la poarta ei. Pescuim o sticlă de vin dintr-un supermarket local dar, până când salteaua și sacii de dormit își iau locul în mașină, suntem prea obosiți să îl mai deschidem.

Great Ocean Road are 243 kilometri și se întinde între orașele victoriene Torquay și Allansford. Construit de soldații întorși din război între 1919 și 1932, drumul reprezintă un monument gigantic prin care se onorează memoria soldaților uciși în timpul primului război mondial, cel mai mare de acest fel din lume. Aflu asta dimineață, când ne întindem la o cafea pe plajă. Aflu și că este exagerat de turistic, prețurile sunt astronomice până și în camping, iar asta a forțat municipalitatea să limiteze numărul zonelor de campare gratuite din motive concurențiale.

Să dormi pe plajă are și avantaje: ești primul care vede răsăritul soarelui. Asta dacă nu ți-o iau înainte câțiva australieni matinali, pasionați de fotografie.

Ne oprim în Lorne să continuăm poveștile la micul dejun. Comand pâine prăjită cu avocado (un mic dejun extrem de popular in zonă) prilej potrivit să aud despre scandalul din social media generat anul trecut de către un mogul imobiliar din Melbourne care, într-o emisiune televizată, afirmase că prețul ridicat al acestui „moft culinar” îi împiedică pe tineri să economisească bani pentru locuințe. Râdem cu toții, fiindcă în jurul mesei sunt doar oameni care dorm în mașină. Așa s-a nimerit. Iar noi începem să înțelegem cum ajungi să te îndrăgostești de viața asta.

Petrecem restul zilei pendulând între Southside și Spion Kop, adunăm nisip în aripi, speriem o echidnă, ne holbăm la ferigi palmier și facem poză la fiecare cangur cu care ne intersectăm până la Johanna Beach. Căutăm un locșor în care să parcăm mașinile, scoatem scaunele pliante din portbagaj, desfacem 4 beri și ne zgâim la Calea Lactee până ni se închid ochii.

Farul din Cape Otway este cel mai vechi far funcțional din Australia și un loc excepțional pentru a urmări cum migrează balenele. Astăzi, însă, suntem unicii lui vizitatori. Nu ne grăbim nicăieri, facem o cafea la micul aragaz de campanie, ne bucurăm de soare, ne uităm cum se sparg valurile. Suntem în Golful Epavelor, o porțiune de coastă de 130 km pe care se pot număra peste 600 de ambarcațiuni eșuate, din care doar puțin peste 200 descoperite.

Cei 12 apostoli atrag, anual, sute de mii de turiști. Ajută enorm infrastructura, poziția accesibilă, dar și fascinația exercitată de faptul că poți privi stâncile inclusiv din aer, într-un zbor cu elicopterul.

Perla Golfului sunt cei 12 apostoli, o formațiune de 8 stânci îmbrățișate de mare. A noua s-a prăbușit acum un deceniu, pradă forței apelor. Deși nu au fost niciodată 12, stâncile pe care localnicii le alintă “scroafa și purceii” sau “crenelurile”, au devenit populare sub denumirea aceasta cu rezonanță biblică, mult mai potrivită unui sit turistic de asemenea dimensiuni. Zborul ne ademenește, ca o sirenă, pe dealurile din Apollo Bay. Împărțim aceeași pășune cu un wallabie și mai multe văcuțe, fiecare dintre părți ignorând-o cu desăvârșire pe cealaltă. Doar câțiva curioși se opresc să facă poze, uimiți de cum am explodat în culori. Spre seară luăm, pe nepusă masă, decizia să părăsim Great Ocean Road în favoarea „surorii” ei, The Great Alpine. Poposim târziu într-un luminiș, la liziera pădurii. Consultăm prognoze, ascultăm greieri, adormim cu ochii la stele și cu susurul apei in urechi, visând la dealuri, văi și locuri de aterizare.

Poate cel mai frumos lucru atunci când ești pilot de parapantă este delicatețea și seriozitatea cu care ești nevoit să te apropii de natură. Te domină sau te îndrumă și, dacă nu îi ești prieten, te îngenunchează. De aceea, înainte de orice zbor, piloții își petrec o vreme analizând: păsări, mișcarea frunzelor, mici tornade de praf. Oricare dintre acestea îți oferă informații mai prețioase decât orice aparat pe care ai putea să îl folosești. În Bright, orașul pe care urmează să-l explorăm din aer în următoarele zile, toată comunitatea pare să știe asta. Nu se grăbește nimeni să decoleze, lumea se mulțumește să se piardă în contemplare, să socializeze, să zâmbească. Dimineața zboară „bibanii”, elevii proaspeți, iar noi savurăm cafeaua încercând să anticipăm ce ne oferă ziua. Urmărim formarea norilor, verificăm viteza vântului.

Alpii Victorieni sau Parcul Național Mount Buffalo fac din Bright, un orășel cu doar 2000 de locuitori, o destinație perfectă de weekend. Iubitorii sporturilor montane se înghesuie să îl viziteze iar toamna, când pomii europeni plantați în zona își schimbă culoarea, localnicii sărbătoresc printr-un festival care atrage sute de vizitatori.
Parapantismul este despre zbor la fel cum este și despre a intui momentul perfect să îl începi. Nu este nimic ieșit din comun ca un pilot să petreacă minute în șir așteptând secunda propice pentru decolare.

Drumul către decolare șerpuiește printr-o pădure deasă pe care zburătorii o împart cu alți pasionați ai muntelui. Weekendul lung a adus în Bright puzderie de familii, bicicliști și bikeri. 3 zile ne întâlnim la urcare, ne salutăm sau împărțim petecele de umbră de lângă covorul de plecare. De jur împrejurul orășelului, pe văi, se întind kilometri întregi de viță de vie. Proprietarii de crame deschid porțile oricui vrea să se răcorească la prânz, când în aer este prea turbulent și toată lumea se retrage la masă. Zilele curg între platouri cu brânzeturi servite sub pomi, frigărui la foc de tabăra, pahare cu vin și povești de viață. Fără să ne dăm seama ne trezim iarăși pe drum, cu muzica dată la maxim, nerăbdători să ajungem pe coasta de est.

Ne-am obișnuit să dormim în mașină, așa că nu ni se mai pare ciudat când scoatem aragazul de camping pentru cafeaua de dimineață, ne tolănim pe nisip sau ochim vreo măsuță cu priveliște încântătoare ce ne poate servi drept loc de luat prânzul. În Australia nu este ieșit din comun să găsești zone de picnic, toalete publice și dușuri curate chiar și în cele mai izolate locații.

În Wilsons Promontory o mulțime de animale călătoresc în aceeași direcție cu ține. Dacă nu ești atent te ciocnești de ele pe plajă, pe cărări sau prin luminișuri.

În Wilsons Promontory, un parc național cât un oraș de mare, găsim chiar și o spălătorie unde să lăsăm rufele. Ultima piesă din puzzle pentru o călătorie fără griji. Ne răsfățăm pe Squeaky Beach până putem recupera hainele curate. Gătim o omletă, lenevim la soare, numărăm binecuvântările…cum fac americanii. Dacă există ceva ce ți-ai dori să vezi în Australia, acel ceva există aici: păduri tropicale, plaje nesfârșite și o nemărginită sălbăticie. La intrarea în parc, într-o gheretă, stau înșirate o mulțime de hărți cu trasee pe care le poți încerca pe cont propriu. Unele dintre ele se încheie cu locuri de campare, altele necesită un permis special. Să petreci o noapte aici nu e deloc ieftin, dar australienii consideră parcul o locație minunată pentru a își iniția copiii în tainele naturii așa că totul este rezervat cu mult timp înainte.

La 30 de kilometri distanță există un camping gratuit și noi ne bucurăm de asta peste măsură. Vânăm canguri cu aparatul de fotografiat dar plecăm destul de dezamăgiți de pe traseul de wild life. Gonite de arșiță, animalele preferă să stea ascunse la prânz. Pe șosea ne petrec pomi înalți, cu trunchiul alb, lipsiți de frunze, ca niște fantome ale pădurii care a fost odată. Nici unul dintre noi nu a mai văzut un asemenea peisaj, Google nu pare să știe prea multe despre el, suntem singuri pe șosea cât vezi cu ochii și întregul tablou ni se pare mai mult ciudat decât amuzant.

Când ajungem în Franklin River Reserve e deja noapte. Iată un alt obicei: să campăm pe întuneric. Aici, însă, nu ne simțim deloc singuri. Alegem un loc ferit, lângă apă. Din rulota vecină, aflată la o distanță apreciabilă, curge Led Zeppelin. Dacă nu am fi atât de obosiți am apuca o sticlă de vin și am porni într-o vizită care s-ar încheia, precis, cu o prietenie. Planificăm, printre gene, să facem asta in ziua ce urmează.

La Portsea și la Flinders vântul bate minunat, așa că surferii se salută în viteză prin parcare, grăbind spre valuri. Noi înaintăm pe potecă cu aripile făcute ghem, în speranța că nu vom zbura singuri. În ambele locuri mai rătăcesc și alți piloți, cerem sfaturi, aflăm ponturi, împărțim pentru câteva zeci de minute același culoar, privind în jos la mare.

În Flinders, proprietarii unui teren de golf permit celor care doresc să zboare accesul la o faleză uimitoare, chiar deasupra unei rezervații oceanice de peste 27000 km2. Pasionații pot rămâne pe plajă să viziteze Flinders Commonwealth Marine Reserve.

Când încheiem ziua cineva ne sugerează Phillip Island, o insulă la doar două ore distanță. Acolo există o colonie de pinguini în libertate de care se ocupă o organizație locală. Accesul pe plaja unde aceștia trăiesc este restricționat la câteva ore pe zi iar voluntarii rânduiesc totul în așa fel încât pinguinii să fie cât mai puțin deranjați de prezența umană. Parada începe cu o oră înainte de apus când, așezați pe un șir de bănci, sute de turiști așteaptă ca micile vietăți să se întoarcă la cuiburile lor după o zi de pescuit.

Pinguinii australieni sunt cu puțin mai mari decât un pescăruș dar adorabili și extrem de organizați. Pândesc lăsarea serii, trimit o iscoadă, apoi sosesc în grupuri de câte 5 – 10 și înaintează către puii lăsăți pe mal. Puii strigă, mamele răspund, peste tot se face o zarvă simpatică. Printre cuiburi șerpuiește o platforma de lemn de pe care spectacolul este și mai fascinant. Câțiva pinguini rătăciți depășesc perimetrul coloniei și sunt dirijați, cu blândețe, de îngrijitori. Noi ne îndrumăm, unul pe altul, către plaja pe care urmează să poposim în seara asta: ultima noastră seară in mașină. 

Prima dată când a fost nevoie să rabatăm scaunele și să întindem salteaua în portbagaj nu știam exact ce ne așteaptă. Am campat în România de nenumărate ori, dar locurile ne erau cunoscute și aveam întotdeauna o zonă de confort la care să ne întoarcem, măcar după câteva zile. Viața pe drum, fără o țintă prestabilită, îți încearcă inventivitatea. În două săptămâni am învățat cum să spălăm mașina la self service, cum să căutăm un loc bun de rămas peste noapte, în care să ne simțim în siguranță, cum să gătim la o flacăra minusculă. Am recuperat parapantiști necunoscuți de pe drum și am învățat câțiva australieni să coacă în jar cartofii. Mai presus de orice am realizat cât de puține lucruri îți sunt necesare când trăiești așa. Orice loc prin care trece un firicel de apă este un duș, șireturile de la bocanci pot fi sârme de rufe, două borcane mici sunt căni de cafea, orice cutie din plastic de dimensiuni rezonabile poate fi refolosită drept bol de salată.

Întreaga coastă de vest este presărată cu zone micuțe, ascunse, unde te poți retrage la umbra stâncilor sau poți îmbrățișa oceanul. Rămâne doar să le descoperi.

Când trăiești din două rucsacuri știi tot timpul unde îți sunt lucrurile și, oricât de bizar ar părea, nu-i deloc greu să trăiești ca un nomad în Australia. Conceptul de “tufiș” a devenit iconic aici. Expresii ca „living in the bush”, “going out bush” sau, și mai scurt, “going bush” nu sunt străine localnicilor și au în vedere, în general, zonele sălbatice ale continentului unde aceștia se înghesuie să își petreacă timpul liber. Totuși, oriunde te-ai duce ești la doar un pas de civilizație, un loc de grătar sau un duș cald. Ori o conexiune WI-FI cu care îți poți potoli dorul de casă.

Înainte să pornim spre casă din Melbourne, rezervăm o zi pentru a vizita orașul. Deși suntem înconjurați de frumos, am prefera să fim oricând pe malul mării, la marginea unui orășel mic de pe coasta de est.

Melbourne este cunoscut ca una dintre marile capitale ale artei stradale și, incontestabil, Hosier Lane este principalul punct de atracție al acestei gigantice expoziții în aer liber. Municipalitatea încurajează această formă de manifestare iar comunitatea răspunde în consecință, înfrumusețând fiecare colț de oraș.

Nici străzile nesfârșite cu pereți plini de grafitti, nici potecile înguste, pline de mese și gălăgie, nu ne pot lua mintea de la pădurile și nisipul care ne-au găzduit 14 zile. Nick și Anna ne plimbă printre exponatele Muzeului de Istorie și Științe ale Naturii unde, din vitrine, pândesc câțiva dintre cei mai periculoși păianjeni ai lumii. Pentru noi – o priveliște mai mult decât interesantă, pentru ei – doar o zi normală în sălbatica Australie. În Queensland, de unde vin ei, astfel de întâlniri nu sunt deloc rare. „Poate ar trebui să veniți și prin Queensland!”.

În istoria omenirii, dar și în micro-istoria individuală, de multe ori este necesară doar o scânteie pentru a porni o aventură. La fel este și în cazul acesta. Anul trecut, într-o călătorie prin România, Jennifer ne povestea despre continentul australian cu foarte mare drag. „Cât ar fi dacă ați trece pe aici să zburați? Poate anul care vine…?”. Poate.

Despre autoare

Foto: Vanilla Roads

Ramona Cuciuch, programator la bază, pilot în weekenduri şi om de litere în suflet.

Îi place să spună că lumea în care trăim poate fi modelată după chipul şi asemănarea noastră, aşa încât militează cu vehemenţă pentru lucrurile în care crede.

Scrie cu drag, în diferite publicații,  despre locurile în care aterizează, oamenii pe care îi admiră și comunitățile în care aceștia activează.

În restul timpului călătorește, aleargă,  gătește, se scufundă, joacă tenis, se caţăă pe vreun perete sau meşterește o minunăţie.  

O găsești cu totul pe theunlikelydiva.com

Text: Ramona Cuciuch
Foto: arhiva personală



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*