Jurnal de autostop: 3.000 de kilometri până în Spania

Santiago de Compostella, Galicia, Spania. Foto: Agustin Paz, 123rf

Eduard Brotac, un tânăr fotograf și videograf care trăiește în Copenhaga, călătorește alături de prieteni, cu autostopul până în Spania.

Prolog

E iulie 2015. Mă uit pe calendar și încep să îmi pierd răbdarea. Hainele zac pe jos de o săptămână și doar așteaptă să fie puse în rucsac. Pun mâna pe telefon, îi sun pe băieți și facem ultimele pregătiri pentru Camino de Santiago. Asta-i aventura vieții noastre! Autocarul e scump, așa că trebuie să parcurgem 3.000 de kilometri cu autostopul până în Spania. Greul abia acolo începe. 800 de kilometri de mers pe jos într-un pelerinaj de-a lungul Atlanticului, care sperăm să ne potolească setea de aventură pentru anul ce urmează. Camino de Santiago, venim!

Ziua 1

După o noapte nedormită din cauza emoțiilor, înfulec ceva în grabă și sar în mașină. Tata mă lasă pe drumul național de lângă Ploiești și îmi încep singur aventura, iar în 10 ore ajung în Arad fără mari probleme. Mihai, Goku și Bogdan pornesc abia mâine în cursa spre Spania, cât eu fac ultimul popas dinaintea aventurii în casa unor prieteni.

Ziua 2

E dimineață și mă trezesc entuziasmat. Mihai ajunge în Arad la prânz și țipăm cât ne țin plămânii de fericire. Pornim spre Nădlac cu un BMW decapotabil și vântul ne flutură în păr. 

La vamă, tirurile sunt înțepenite în loc de câteva ore. Prea mult entuziasm și facem prima mișcare proastă: întrebăm tiriștii dacă merg direct în Spania. Orele trec și primim refuz după refuz. Goku și Bogdan se apropie și ei cu rapiditate de vamă.

Vama din Nădlac. Foto: Eduard Brotac, arhiva personală

În timp ce stăm descumpăniți pe bordură, Mihai vede o tipă cu rucsacul în spate. Se ridică și țipă entuziasmat:

Nora? Bă, asta e Nora!

Și era Nora! Ea a pornit la drum cu același gând: Camino de Santiago. Îl știa pe Mihai din Cluj, însă nu își vorbiseră înainte de planuri. La ora 9, toată lumea e în Nădlac. Facem planul de bătaie pentru Camino și decidem că fiecare grup va merge pe drumul lui. Care ar fi șansele să ajungem toți 5 la timp în Irun?

Mihai la vamă. Foto: Foto: Eduard Brotac, arhiva personală

Eu și Mihai ne întoarcem la tiruri. Obiectivul de acum e Budapesta, iar primul tirist cu care vorbim pare a fi lozul câștigător.

Nu vă supărați, unde mergeți?

Bă, nu știu unde merg, nu mă descurc cu GPS-ul ăsta, răspunde el pe un ton tăios.

Vă ajutăm noi, dacă ne luați în Slovenia!

Bă, hai că vă iau. Da’ dacă încercați ceva, am cuțitul la mine. Mie nu mi-e frică de nimeni!

Nici gând să mergem cu nebunul ăsta! Ziua asta e cu ghinion și ajungem să dormim pe pământ unguresc, la câteva sute de metri de vamă.

Ziua 3

La 6 dimineața, suntem din nou pe drum. Din român în român, ajungem în sfârșit la Balaton. Ne rătăcim, ne întoarcem, pierdem un telefon, îl recuperăm și revenim la drum. Totul e pe repede înainte. Urcăm în mașina altor români și pare că o să avem o zi bună. Muzica e la maxim, dar după jumătate de oră, liniștea se așterne. Ne oprim în parcare și tipul mă ia deoparte panicat și îmi spune că soția lui e speriată de noi. Încerc să-l liniștesc și revenim la normal. Pe drum, tipul ne povestește detaliat de afacerile cu droguri din Europa și Maroc. Nu pare foarte înspăimântător, așa că nu-l luăm în serios. 

Goku îmi trimite mesaj și mă pune să ghicesc la cine e în mașină. Ce aș putea să ghicesc? Un fotbalist? Un cântăreț? Bineînțeles că e tiristul cuțitar! Am fost paranoici degeaba, fiindcă omul era mai speriat decât noi. 

La 10 seara, eu și Mihai sforăim pe bancheta din spate. Mă trezesc și văd că suntem opriți în parcare. Am fost urmăriți de o mașină în ultimii 200 de kilometri, care e parcată acum lângă noi.

– V-am zis să nu faceți d-astea, ne zice paranoicul.

Ăsta ori e nebun, ori chiar e urmărit. Ne dau afară din mașină și mă uit lung la Mihai. Nimic de azi nu pare să fi fost real. Am ajuns în Udine, fericiți că am scăpat teferi după ziua de azi.

Ziua 4

Italia aduce un fior pe șira spinării oricărui autostopist, mai ales pe al meu după experiențele dificile din țară. Un cuplu bătrân de români ne face semn să venim în mașină. Le povestim planul și încep să râdă.

– Ce faceți, bă? Vedeți Europa de pe autostradă?

– Dacă n-avem alte posibilități… răspund încruntat.

– Băi Mircea, lasă-i că-s tineri! ne apără femeia.

Glumele pe seama noastră continuă, dar combatem cu experiențele nebune pe care le-am avut până acum. Când coborâm, femeia ne întinde o hârtie de 50 de euro. Ce facem acum?

– Nu e nevoie! Avem destui bani!

– Lăsați, mă băieți, că sunt bani munciți.

Refuzăm încă o dată, dar femeia insistă. Nu am fi supărați cu 50 de euro în buzunar, așa că îi luăm și zicem săru’ mâna. Atașamentul efemer și ajutorul lor ne-au făcut să ne simțim acasă chiar și la 1.500 de kilometri de țară. După 4 zile petrecute pe autostrăzi, am decis să luăm o pauză în Milano. Turiștii fac poze cu noi și râd că suntem singurii cu rucsac din piața Duomo. Noi râdem mai tare că am ajuns pe gratis până aici și ei își cheltuie banii pe un city break.

Ajungem la intrarea pe autostradă, lângă un semn imens cu benzinăria de peste 2 kilometri. E deja întuneric, Mihai arată insistent spre semn, iar eu încep să sar și să dau din mâini ca un apucat. Mașina încetinește și farurile mă orbesc. Sirena pornește și din mașină se dau jos doi italieni.

– Ce faceți aici? Nu știți că e interzis? Se răstesc polițiștii, iar eu îngheț de frică.

Avem noroc! Scăpăm ca prin minune și bugetul nostru rămâne intact. Plecăm deznădăjduiți, dar răsuflăm ușurați. Punem cortul în curtea unei benzinării abandonate și buruienile de pe jos mă fac să visez la confortul de acasă. Mi-am amintit însă în ce m-am băgat și m-am bucurat de izopren ca de un pat matrimonial.

Ziua 5

Ziua începe bine și ajungem în sfârșit pe autostradă. Benzinăria iadului! Sunt în jur 40 de grade și în benzinărie vedem mai multe șopârle decât mașini. Noroc că-mi ud bandana să mă mai răcoresc. Orele trec și răbdarea noastră se risipește văzând cu ochii. Mă uit pe hartă și îmi pică fața. Ce greșeală de amatori! Am pierdut jumătate de zi fiindcă nu am văzut scurtătura ce duce spre Franța.

Goku și Bogdan nu o duceau așa rău precum noi. Norocul lor face să fi ajuns în Genoa când tatăl lui Goku era la o conferință în oraș, așa că și-au petrecut noaptea la un hotel de 3 stele. Cine mai crede în coincidențe acum?

Coșmarul se încheie și după 10 ore în care am stat pe loc, urcăm într-o dubă din care jumătate e doar sistemul audio. Aproape de miezul nopții am campat rupți de oboseală în curtea benzinăriei. Am intrat în ultimii 1000 de kilometri până în Irun și scorul e strâns. Toate echipele sunt la câțiva kilometri depărtare, iar Camino devine un vis realizabil pentru toți. 

Ziua 6

Ascunși de tiruri, am reușit să dormim în cort și să ne încărcăm bateriile. O familie de italieni vine la noi și ne cheamă în mașină. Ajungem aproape de Marseille și ne umplem stomacurile cu ultima conservă de pateu, crutoane și slănina de acasă.

400 de kilometri mai târziu și ajungem să iubim Franța! Ceasul arată ora 6 și ziua e departe de a fi terminată. În benzinărie, ne împrietenim cu un tirist sârb. E gras, pe la 50 de ani, în pantaloni scurți și maiou albastru ce îi conturează perfect burta. 

– Taliban! No autostop! râde sârbul și îmi arată spre barbă.

La un moment dat, în benzinărie intră o mașină plină. Încep să îmi dau în stambă ca să atrag atenția, dar mă opresc înlemnit.

– Gokule!!!

Care erau șansele ca noi să ne întâlnim în același loc la 2500 de kilometri de casă? Goku și Bogdan pleacă spre Toulouse și noi rămânem în benzinărie. S-a înserat și ne-am pierdut speranța că vom pleca astăzi de-aici. Când să plecăm la somn, sârbul vine la noi cu o pungă de un kilogram de biscuiți și parcă-mi vine să-l iau în brațe.

Cerul e senin, iar lângă noi un cuplu de francezi coborâseră din mașina lor luxoasă pentru a bea o sticlă de vin pe bordură. Noi mâncăm biscuiți și bem lapte lângă ei, uitând de griji într-o seară magică.

Ziua 7

Azi e ziua cea mare! După ce am dormit tun în spatele benzinăriei, ne trezim extaziați. Cortul s-a rupt și se sprijină pe noi, iar casa noastră pentru Camino nici nu a ajuns întreagă în Spania. Nimic nu o să ne strice buna dispoziție pentru azi! 

E ora 3 și ajungem în Bayonne, la doar 35 de kilometri de Spania. Goku îmi dă mesaj și îmi spune că a ajuns deja în Irun cu Bogdan. Oh, nu! Am condus toată cursa asta și ne-au bătut pe ultima sută de metri! Emoțiile încep să mă cuprindă și devin hiperactiv. În 5 minute găsim mașină și ne apropiem cu rapiditate de Irun. Șoferul ne lasă pe autostradă și cu chiu, cu vai, ajungem în Irun. 

Mihai și cortul. Foto: Eduard Brotac, arhiva personală

EXTAZ!!! Câtă fericire după săptămâna asta! Ne întâlnim cu băieții și țipăm de ne știe tot Irunul. Cea mai mare nebunie din viața noastră s-a încheiat. Am parcurs 3.000 de kilometri care ne-au adus amintiri cât pentru o viață de țestoasă. Am mai face asta? Probabil că nu. Ne ajută psihic pentru următorii 800 de kilometri din Spania? Cu siguranță! 

Nora ajunge și ea, la două ore distanță de noi și grupul se întregește din nou la început de Camino. Montăm cortul aproape de oraș și ne pregătim de prima noapte în Spania. Vedem luminile de la sirenele mașinilor de poliție în jur, dar nu ne mai e frică. Avem alt statut de acum: pelerini. 

Prima aventură s-a încheiat, să înceapă următoarea!

Despre autor

Foto: arhiva personală

Sunt Eduard Brotac, un tânăr fotograf și videograf din Copenhaga. Am început să călătoresc într-un mod mai puțin tradițional în urmă cu 5 ani, din lipsă de bani.

Aventurile cu autostopul, campat pe plaje din Europa și Couchsurfing, mi-au dat ocazia să cunosc lumea în adevărata ei splendoare, ținundu-mă cât mai departe de turismul clasic.  

Îmi țin un jurnal în fiecare călătorie, iar acum le aștern în online pe www.Poteka.ro.

Te invit în afara zonei de confort pentru a descoperi lumea prin experiențele mele nomade!

 

 

Text, foto: Eduard Brotac

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*