Călătoriile: dacă nu te provoacă, nu te transformă

Explorare culturală în Iran, acasă într-o tabără de nomazi Qashqai. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală

Alexandra Mazilu călătorește și organizează de câțiva ani expediții montane în colțuri îndepărtate de lume. În timp, a identificat propriul fir al Ariadnei ce leagă experiențele de călătorie într-o călătorie spre… Sine. În continuare ne invită ca, acompaniind-o în povestea ei, să ne descoperim și noi propria noastră Călătorie.

Oamenii călătoresc din nenumărate motive. Indiferent de itinerariu, durată sau destinație, odată ce pășim dincolo de limitele cunoscutului zonei noastre de confort, ne aventurăm în teritoriile neumblate ale spiritului și ale inimii, întâlnind străinul suprem – pe noi înșine, într-o călătorie a transformării, a lecțiilor învățate, și a binecuvântărilor revărsate asupra noastră de cel mai dur și cel mai eficient profesor: călătoria. Călătorul este un pelerin, de voie sau de nevoie, și niciodată cel ce se întoarce din călătorie nu mai e același cu cel ce a pornit în ea… . Călătoria este purtătoarea unui cadou extraordinar: ne transformă, spărgând crusta vechilor experiențe și retrezindu-ne la bucuriile, misterele și miracolele vieții de zi cu zi. Fie că vorbim despre o nouă înțelegere revelată de întâlnirea cu culturi străine, sau de o epifanie care deschide noi lumi interioare, călătoritul este fermentul, catalizatorul trăirii mai bogate a vieții.

Urcând spre Vârful Toubka. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală
Prima oară la peste 4000m, pe vârful Toubkal de 4167m. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală

Pentru mine călătoria transformațională a început acum mai bine de 4 ani de zile, când porneam ușor anxioasă și 100% sedentară direct de la birou spre Maroc, ca să urc pe cel mai înalt vârf din Nordul Africii: Djebel Toubkal. Era pentru prima oară când urcam la peste 4000m și aveam evident tot felul de temeri: de rău de altitudine, de dificultatea traseului, de a călători ca femeie într-o țară musulmană. Vă mărturisesc că pentru mine urcarea nu a fost deloc ușoară și nu a ramas ca o amintire plăcută. Iar când am ajuns pe vârf mi-a jurat că niciodată nu voi mai urca un munte înalt… fără să mă antrenez pe măsură… 

Victorioși pe vârful Kalapatthar de 5550m. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală

M-am întors acasă resemnată, dar nu descurajată, și m-am apucat de un antrenament moderat, pentru că deja luasem în vizor următoarea mea destinație la înălțime. Noroc că în industria IT nu avem atât de multe zile de concediu pe an, încât am avut suficient timp și să mă antrenez și să strâng bani, iar la mai puțin de un an de zile mă aflam în Himalaya, cu un pic mai puține temeri, urcând spre 5000m, într-una din zilele de aclimatizare de pe Everest Basecamp trek. Cu lacrimi șiroind pe obraji mă plângeam că nu mai pot, că e prea greu si că nu o să reușesc. Văzând că nu mă prea bagă nimeni în seamă și nu prea am de ales, mi-am șters larcrimile, am băgat capul în pământ și am continuat încet în sus, cu ochii lipiți de altimetru. Când am ajuns pentru prima oară la 5000m mi-am dat seama nu doar că am putut urca până acolo, ci, cumva, am simțit că pot urca încă și mai sus. Trei zile mai târziu urcam pe vârful KalaPatthar, de 5550m. În continuare aveam temeri, însă acum știam că limitările mele vin exclusiv din minte, adevărata provocare fiind să cuceresc nu un munte, ci… să îmi stăpânesc mintea, urcarea pe varf venind apoi de la sine. Așa că am pornit-o în sus prin noapte, strângând din dinți când îmi era greu, făcând pauze să-mi trag răsuflarea și repetând ca pe o mantră la fiecare pas “I can do it!” până am ajuns pe vârf. Acolo, de peste vale, la o întindere de braț, îmi zâmbea scăldat în countre-jour-ul răsăritului de soare Everestul, acoperișul lumii.

Traversarea înot a strâmtorii Bosfor

Am revenit din nou acasă, și printre zilele la job, am făcut loc antrenamentelor pentru o nouă provocare a limitelor mele: traversarea înot transcontinentală a strâmtorii Bosfor, din Asia până în Europa, la Istanbul. Am învățat să înot la 17 ani în “bazinul mic” și acum era pentru prima dată când înotam în mare, cu “frică de ape deschise”, “fără fund”, “fără margini”, frică de valuri, frică de apa rece, frică de… frică. Acolo și atunci, plonjând de pe malul asiatic în Marea de Marmara, am… murit. Și, 6.5km mai departe, pe malul celălalt, am reînviat, eliberată de autolimitările lui “imposibil”. O lună mai târziu călătoream fără temeri în Republica Islamică Iran și urcam pe cel mai înalt vulcan al Asiei, Damavand, zâmbind. De data aceasta nu îmi mai defineam limite “de nu mai pot”, știam că pot urca atât cât va fi necesar să urc.

Acum venise momentul să țintesc mai sus, spre Kilimanjaro, acoperișul Africii la aproape 6000m. Auzisem multe despre acest munte. Că este foarte greu, că nu mai poți, că trebuie să tragi de tine foarte mult. Așa că m-am pus serios pe antrenament, aproape zi de zi, păstrându-mi viu în minte scopul propus.

Printre ghețari multimilenari

Când am ajuns în Africa Ecuatorială, mi se parea totul ireal, ca un vis, nu îmi venea să cred că sunt acolo, că urc pe Kilimanjaro. Urcarea pe Kili a fost  aproape ca o plimbare prin parc. Nu înțelegeam de ce alții spuneam că e greu. Până la 5600m mi s-a părut foarte ușor. Abia de acolo în sus am început să simt că devine mai dificil, că trebuie “să cuplez reductorul 4×4” și să apelez la resursele mele de nădejde la greu: “respirația secretă de altitudine” și ritmul de mers: respir, pas, respir, pas. Antrenamentele mele își spuneau cuvântul și învățăturile experențiale din ascensiunile precedente îmi dădeau certitudinea că pot. Și am putut! Am ajuns pe Kilimanjaro, la 5895m, printre ghețari multimilenari, deasupra craterului vulcanic acum stins, și a unui ocean de nori din jur. Știam că dacă am ajuns aici, pot orice!

Crăpându-se de ziuă în timp ce urcam pentru prima oară la peste 6000m. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală
Încă un pic și am ajuns pe vârful Lobuche East Peak. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală

La mai puțin de două luni eram din nou în Himalaya, de data aceasta urcând la peste 6000m, pe Lobuche East Peak. Pur și simplu am urcat pas cu pas, și respirație cu respirație, dincolo de greu și de “nu mai pot”, până sus pe vârf unde ne aștepta marea etern înghețată, nesfârșită, de vârfuri albe și uriașe ale Himalayei…

Pentru mine, Kilimanjaro este de acum prezent mereu, si oricand mai dau de o provocare, știu că “dacă am urcat pe Kilimanjaro, pot face și asta!”.

Sir Edmund Hillary, întâiul cuceritor al Everestului, spunea cândva “Climbing mountains on the outside, is climbing mountains on the inside!” Aceste ascensiuni montane le-am simțit concomitent ca și călătorii transformaționale de autocunoaștere și autoexplorare, prin care am identificat și depășit noi și noi limite, am scos la iveala aspect nepuse în lumină ale personalității mele, unele plăcute, altele mai puțin, cu care am lucrat pentru a deveni o versiune mai bună a mea și a redefini ceea ce consider eu cu putință realizabil de mine și felul în care abordez provocările atât în privat, cât și în munca mea la job.

Îmbrățișând provocările. Foto: Alexandra Mazilu, arhiva personală

Vă invit pe fiecare dintre voi în particular să avem curajul să explorăm dincolo de cunoscutul zonei de confort, depășindu-ne în mod ecologic și armonios limitele, redefinind mereu și mereu ceea ce reprezintă cu adevărat  p o s i b i l u l  pentru fiecare dintre noi…

Am trăit, simțit și împărtășit cele de mai sus ca parte din expedițiile Solaris Travels România, pe care le găsești online pe sorinfitu.ro sau facebook.com/SolarisTravelsRomania. Te invit să explorezi experiențele noastre de călătorie și să ni te alături într-una din călătoriile noastre transformaționale pe alte meridiane. Hai!

De aceeași autoare: Expediție spre acoperișul Africii

Text: Alexandra Mazilu
Foto: arhiva personală

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*