Insula Olkhon

Foto: Sorin Rechitan

Soare. 30 grade Celsius. Indicii care par a nu avea nimic in comun cu îndepărtata Siberie. Cu toate acestea, suntem în Piața Centrală din Irkutsk, căutând un autobuz cu destinația Insula Olkhon, Lacul Baikal.

Nu suntem singurii pasageri interesați de această destinație, lucru ușor de observat după aglomerația pestriță din autogară. Nu vedem alți turiști. Avem însă noroc și după aproximativ zece minute suntem instalați pe lucurile anterioare ale unui Iveco Turbo Daily de import. Cam prăfuit ce-i drept, dar sperăm că pe parcursul celor aproximativ 300 km până în localitatea Khuzir, principala așezare a insulei, vom  beneficia de un confort demn de sonoritatea brand-ului.  Răgazul dinaintea plecării îmi oferă posibilitatea de a rememora pregătirile și planul călătoriei. Lacul Baikal mi se ivea periodic în lista destinațiilor pe  care imi propusesem să le bifez, motiv pentru care am decis că, în contextul unei expediții alpine în Munții Altai, a sosit și vremea sa. Recunosc, am fost inspirat în alegere și de potențialul fotogenic al zonei, promovat cu succes de o serie de fotografi ruși pe site-urile de profil de pe internet. Eram însă, ca de fiecare dată, extrem de curios în a afla modul în care mi se va înfățișa mie, un turist și fotograf pentru prima oară în aceste locuri. Aveam drept partener în această călătorie unul dintre cele mai apreciate aparate fotografice Nikon: D750, cu două obiective – relativ noul Nikkor AF-S IF-ED 18-35mm f 3,5-4,5 și versatilul Nikkor AF-S 28-300mm f 3,5-5,6 ED VR. 

În pofida binecunoscutelor condiții birocratice impuse de o călătorie în fostul spațiu sovietic (dovada cumpărării biletului de avion, clasica invitație din partea unui operator de turism din zona vizitată, obținerea autorizației de acces din partea autorităților în zonele de frontieră, etc), obținerea vizei la Ambasada Rusiei din București s-a dovedit a fi la final o simplă formalitate.

Foto: Sorin Rechitan

Șoseaua până la feribotul ce asigură conexiunea cu Insula Olkhon ne poartă de-a lungul unui ținut sălbatic, presărat cu localități rustice și păduri seculare de conifere. Pe ultima sa porțiune, drumul nu este asfaltat, fapt ce nu părea a-l deranja pe șofer. Viteza ridicată de deplasare este păstrată și aflăm cu această ocazie sursa stratului gros de praf așezat pe banchetele și tapiseria  microbuzului. 

Schimbăm din curiozitate câteva vorbe cu un turist olandez, călător singuratic, angajat în segmentul de middle management al unei companii de asigurări din China. Se simte bine în această parte a Rusiei, singurele sale nemulțumiri făcând trimitere la nivelul scăzut de cunoaștere a limbii engleze de către localnici, cu inerenta imposibilitate de a se conecta pe placul lui la anturaj. Și trebuie să mărturisim că îi dăm dreptate. La finalul celor 4 săptămâni petrecute în îndepărtata Siberie, numărul tinerilor vorbitori de limba engleză putea fi numărați pe degetele de la două mâini.   

Foto: Sorin Rechitan

Odată ajunși la debarcaderul feribotului, toți pasagerii microbusului sunt invitați să coboare. Până la îmbarcare avem suficient timp pentru a surprinde în câteva cadre reflexia azurie a cerului în oglinda lacului. Mulțimea de oameni descinsă din autovehicolele aliniate pentru îmbarcare așteaptă nerăbdătoare pe ponton. Informațiile noastre privind suprapopularea turistică a satului Khuzhir, destinația noastră, ar putea fi exagerate, judecând după numărul redus de străini. La îmbarcare, mă strecor în mulțime, cu speranța luării unor cadre mai apropiate. Însă rușii nu sunt un popor receptiv când vine vorba de fotografie. Am ridicat aparatul la ochi pentru a încadra, suficient pentru a atrage câteva priviri neprietenoase.

Deși nu m-am ales cu fotografiile dorite, nu forțez nota și mă îndrept, în iureșul mulțimii, către prova feribotului. Transferul către insula Olkhon durează aproximativ 20 minute. După debarcare, ocupăm aceleași locuri din microbuz și ne îndreptăm pe un larg virajat și neamenajat către Khuzhir. Insula Olkhon ni se înfățișează dezolant de stearpă și austeră, în ciuda originii sale etimologice (buriații, populația indigenă, denumind-o ”Oyhon”, în traducere liberă ”ținutul împădurit”). Deși e iulie și cald, locul pare a păstra ceva din suferința îndelungilor ierni siberiene, a căror asprime i-a determinat probabil pe localnici să exploateze exhaustiv pădurile insulei.

Cu gândul la ora târzie, șoferul gonește nebunește, încercând să ocolească, cu viraje scurte și violente, spre disconfortul pasagerilor, gropile căscate în drumul de țară al insulei. Peste 50 minute, un sat de vacanță, înșirat de o parte și de alta a drumului, ne dă de știre că ne apropiem de Khuzhir. Rând pe rând, pasagerii coboară din microbuz, pare-se fiecare la locuința sa. Ajunși în centrul satului, marcat de un supermarket modest, vine rândul nostru să coborâm. Rămânem pentru cîteva minute în colbul gros al drumului, sfătuindu-ne ce direcție să apucăm pentru a găsi un loc de cazare pentru cele două zile plănuite a fi petrecute pe insulă. Două minute mai târziu alegem un drum lătularnic, iar peste alte 10, urcăm scările abrupte ale unei pensiuni, recomandată de un localnic nimerit a fi în zonă. Prețul este mai mult decât convenabil, aproximativ 40 lei pe noapte. 

Foto: Sorin Rechitan

Ne despovărăm de rucsaci, schimbăm câteva cuvinte și mai multe semne cu prietenoasa gazdă, o femeie zdravănă în jur de 45 de ani și pornim către lac. Într-o tabără de corturi, amplasată într-un luminiș de pini pe malul lacului, un guru bărbos susținea o ședință ad hoc, unui prezidiu format exclusiv din femei. Una din atracțiile zonei o constituie calitatea sa de principal centru șamanic al emisferei nordice. Insula Olkhon este cunoscută drept ultimul refugiu al șamanilor mongoli, retrași aici datorită îndelungilor persecuții la care au fost supuși pe timpul stăpânirii lui Ghenghis Khan, iar mai târziu al celor buriați, în contextul  răspândirii budismului în zonă.

Cel mai sacru loc al insulei este Shaman Rock, situată pe Capul Burkhan, compoziția sa geologică (marmură albă, cuarț și granit) fiind considerată de mulți oameni de știință una din sursele sale bioenergetice. În peștera omonimă, legenda spune că sălășluia Azhin, ”stăpânul” Lacului Baikal, permis a fi vizitat exclusiv de șamani. În trecut, localnicii neinițiați manifestau teamă și un respect deosebit față de acest sălaș, ajungându-se chiar la învelirea copitelor cailor în materiale textile, pentru a nu deranja liniștea spiritelor, la traversarea zonei. Dar odată ajunși la Cape Burkhan, realizăm că acele vremuri au apus demult. 

Foto: Sorin Rechitan

Izolarea nu mai constituie în zilele noastre un impediment în calea călătoriilor, efectele turismului de masă fiind vizibil la tot pasul. Un restaurant  cu o terasă se ridică semeț în culmea colinei, alături de un stâlp totemic, în vârful căruia tronează o acvilă (unul dintre animalele sacre ale șamanismului). Boxele amplasate pe terasă împrăștie la un volum, ce-i drept decent, refrenul unui probabil șlagăr rusesc al momentului. Către lac, o potecă îngustă și abruptă, impractibilă pe timp de ploaie, coboară la baza stâncii, de unde cupluri de îndrăgostiți, în căutarea perenității sentimentelor lor, o escaladează nestingheriți, pentru a-și jura credință și a se bucura de lumina crepusculului. 

Întrucât soarele își începe asfințitul, ridic trepiedul, fixez aparatul și obiectivul superangular și expun câteva cadre, pentru reglarea parametrilor. Focala de aproximativ 20mm a obiectivului superangular se dovedește a fi optimă pentru cadrul dorit. Folosesc și două filtre graduale (ND2 și ND4) suprapuse,  pentru a compensa diferența de aproximativ 4 trepte de expunere contre jour. Un vapor de pasageri străbate la momentul oportun perimetrul cadrului, spre satisfacția mea și a celorlalți fotografi din jur. Vizualizez cadrul pe monitorul aparatului și decid cu satisfacție că imaginea are șanse a figura la finalul călătoriei în topul celor mai bune 10 fotografii.

Fericiți de a fi asistat la un asemenea spectacol, facem cale întoarsă, nu înainte însă de un scurt popas la un restaurant local, unde servim o delicioasă solyanka (o supă de legume, cu afumătură de porc și vită)  și ticluim planul pentru a doua zi.

Foto: Sorin Rechitan

Dis de dimineață profităm de condițiile meteo prielnice pentru a închiria niște biciclete și urmăm spre nord principala ”arteră” a insulei. Drumul neasfaltat se află în bune condiții, dar presupunem că e greu practicabil pe timp de iarnă. Pe alocuri, urmele de șenile rămase de la deszăpeziri ne determină să reducem mult viteza de deplasare. După aproximativ trei ore de pedalat și dezamăgiți oarecum de monotonia peisajului, decidem să facem o baie în lac.

Străbatem cei aproximativ 800m de pajiște ce ne despart de plajă și ajungem la o tabără de patru corturi. Alegem să le ocolim prin stânga lor, moment în care un bărbat corpolent, cu ochelari, ne iese în întâmpinare, adresându-ne câteva cuvinte în limba rusă. Limbajul semnelor se dovedește a fi din nou mai eficient. Aleksei face parte dintr-un grup de două familii din Gorno Altaisk, Republica Altai, ce-și petrec an de an concediul pe Insula Olkhon. De fapt, este capul uneia dintre familii și ne invită, pe un ton mai degrabă imperativ, să pășim într-unul dintre corturi, unde suntem serviți cu câte o ciorbă de pește pescuit în acea dimineață și un ceai negru infuzat cu plante din zonă – ambele binevenite după cele câteva ore de exercițiu fizic. Întrucât nu avem nimic la îndemână pentru a le răsplăti ospitalitatea, facem câteva cadre împreună cu ei și  schimbăm adresele e-mail, cu promisiunea de le remite la întoarcerea acasă. 

Foto: Sorin Rechitan

Drumul înapoi este însoțit de o briză răcoroasă, anunțând parcă ploaia ce urma să cadă în decursul serii. Abia ajunși la pensiune după returnarea bicicletelor, dinspre sud își făcuseră apariția nori amenințători de furtună. Moment ideal pentru a ieși la fotografiat. Ne echipăm în pelerine de ploaie și cu pași grăbiți ne îndreptăm către Capul Burkhan, unde anticipam să găsim cel mai bun unghi pentru a surprinde spectacolul futunii. Focala de aproximativ 50mm a obiectivului 28-300mm se pretează cel mai bine momentului.

Odată trepeidele și aparatele instalate, primii stropi de ploaie au început să cadă. Nu avem prea mult timp la dispoziție, dar pe parcursul a patru expuneri de 25-30 secunde reușesc să surprind descărcarea fulgerelor spre partea de sud a lacului. Ulterior, ploaia s-a întețit, nelăsându-ne altă opțiune în afara întoarcerii la pensiune. Ajuns în cameră, facem un review rapid al fotografiilor surprinse și constat cu amărăciune că cel mai bun cadru al meu este ”ruinat” la propriu de efectul optic al stropilor de ploaie căzuți pe filtrul obiectivului. Deși montat, parasolarul nu a facut față picăturilor de apă transportate pe orizontală de vântul puternic. 

Somnul s-a lăsat greu așteptat în acea seară. Nu a fost primul și cu siguranță nici ultimul eveniment frustrant în activitatea mea ca fotograf. Satisfacția că am totuși un cadru valoros, cu un fulger răzleț, pălea rapid, la gândul că îmi va aminti mereu de acel cadru, mai bun, ce surpinsese descărcarea în lanț a mai multor fulgere. Afară ploaia se domolește și încerc și eu să alung gândurile negative. Înainte să adorm, recapitulez că mâine dimineață ne așteaptă din nou un lung drum către Irkutsk, de unde Transsiberianul ne va purta preț de 37 ore către Novosibirsk. De aici, un microbuz ne va transporta către Gorno Altaisk și un altul către izolatul sat Tyungur, așezat la poalele Munților Altai. Obiectivul principal al călătoriei noastre în Siberia era Vârful Belukha (4506m), iar aventura era abia la început.

Text, foto: Sorin Rechitan

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*