Islanda, locul unde focul și gheața coexistă

Reni acompaniați de gârlițe. Foto: Daniel Mîrlea

Andreea și Daniel se întorc dintr-o călătorie în Islanda cu o nouă perspectivă asupra naturii și a oamenilor.

Scandivania. Acel nume pe care l-am aflat în clasa a 7-a la greografie și care m-a atras într-un mod aparte, căci era diferit de restul numelor pe care le vedeam pe hartă. La informațiile aflate, aveam să adaug și vikingii, căci la istorie avusesem un întreg capitol despre asta și mă fascinase. Așadar, de atunci a răsărit în mine dorința de a putea colinda, într-o bună zi, acele tărâmuri în care oamenii, după cum se spunea, trăiau într-o comuniune aparte cu natura. 

În 2016 am avut primul contact cu Scandinavia, mergând pentru câteva zile în Norvegia, fapt care mă făcuse să îmi doresc mai mult, să revin acolo, și să descopăr mult mai mult din tot ceea ce natura sculptase de ani și ani. Și, așa s-a născut în mine o dorință și mai mare de a vizita unul dintre cele mai complexe puncte din Scandinavia, și nu doar, Islanda. Iar acest lucru s-a concretizat într-un mod frumos în acest an, în octombrie.

Vedere către ocean din Dyrhólaey. Foto: Daniel Mîrlea

Islanda: tărâmul gheții și al focului

Islanda – un rai în mijlocului Oceanului Atlantic. Această insulă tânără este casă pentru cca. 325.670 de islandezi, plus o mulțime de turiști, dar și pentru 370 de specii de păsări, 28 de mamifere, 100 de vulcani inactivi, 30 vulcani activi și 269 ghețari numiți. Tradiția spune că Reykjavik-ul de astăzi, actuala capitală a Islandei, ar fi datând încă din anul 874, pe atunci purtând denumirea de Bay of Smoke. Aici e un adevărat Turn Babel, în care locuitori din toate colțurile globului se întâlnesc din priviri, având același scop: de a vizita și vedea minunile acestei insule înconjurate de ape. Un alt fapt interesant, de data aceasta referitor la fauna islandeză, este faptul că singura specie nativă de mamifer de pe uscat este vulpea polară, în rest toate celelalte animale au fost aduse de oameni în peregrinările lor din secolul al IX-lea încoace. Totuși, la un singur capitol am dubiu, oare renii au fost aduși de Moș Crăciun pentru a le împărți cadouri copiilor islandezi?!

Aici, abstractul este la el acasă, ceea ce nouă ne pare familiar, aici este aproape neînțeles și vice-versa. Peisajele sale sunt uluitoare, sculptate de vechii vulcani, de vânt și ploi, dar și de timp, în sine. Ce bucurie de nedescris este să treci prin aceste văi și vârfuri, căci parcă toate te îmbie să vrei să explorezi, să simți, să afli. Există ceva aparte despre acest loc, care te face să vrei să revii, de fapt, te face să nu vrei să mai pleci. Aici totul este diferit față de ceea ce am întâlnit în alte locuri din bătrânul nostru continent; totul debordează de o simplitate și o energie brută pe care, cel puțin eu, nu le-am mai simțit până acum. Când ești aici, te simți viu, dornic să stai cât mai mult în aer liber, să cunoști cât mai mult din aceste meleaguri, indiferent dacă plouă, ninge sau este senin. 

Trecând de toate aceste date și având în minte cele învățate la școală, dar și citite prin diverse surse, sunt fascinat, dar și curios, în același timp, de trăirile celor care au descoperit pentru prima dată aceste tărâmuri. Oare ce impresie au avut vikingii care considerau că acesta, ținutul zeilor (aceștia poposind pe aceste meleaguri pentru prima oară în anul 874), nu mai vorbesc de primii călugări irlandezi care au ajuns aici și au pus bazele creștinismului din Islanda? Dacă noi suntem uimiți de aceste peisaje brute, unde viața se adaptează mult mai greu decât ne închipuim noi, oare cum arăta totul în secolul al-IX-lea când omul nu-și pusese amprenta asupra peisajelor islandeze și nici nu era obișnuit cu un asemenea relief? Probabil pentru a găsi toate aceste răspunsuri va trebui să mai revin, de fapt, acesta e și planul, căci zilele în care pașii ne-au dus de la Reykjavik la Höfn și înapoi nu au fost suficiente.

Primul contact cu Islanda

Am aterizat într-o seară târzie de joi, afară era rece, aerul umed, iar noi eram plini de bucurie pentru că pusesem piciorul pe pământ islandez, chiar dacă nu vedeam mare lucru. Se resimțea oboseala acumulată, schimbatul avioanelor, așteptatul prin aeroporturi, schimbarea de fus orar. Recunosc că în acea seara nu prea am avut liniște, eram într-o stare de de extaz, iar singura mea dorință era să o iau la pas, lucru care s-a și întâmplat a doua zi dimineața. 

De cum am început să ne îndepărtăm de Reykjavik, eu făceam ochii tot mai mari, de parcă încercam să cuprind tot ceea ce vedeam cu ei. Era totul diferit în jur, de la arhitectura caselor care stăteau cuminți lângă străduțele curate, până la îmbrăcămintea monocromă a islandezilor cu chip senin, chiar dacă afară, cel puțin în prima zi, ploua bine de tot. Eram atât de entuziasmat de ceea ce vedeam în jur, încât nu îmi păsa dacă ploua, dacă mi-era frig, ci îmi doream doar să stau afară, să simt renumitul vânt islandez, să mă bucur de peisajele parcă desprinse din povești și să învăț cât mai multe din această cultură tipic scandinavă. 

În primele două zile am avut foarte, foarte multă ploaie care, cu toate hainele noastre pregătite pentru așa ceva, ne-a udat bine de vreo 3 ori, însă, noroc cu vântul care ne-a uscat destul de repede hainele și asta ne-a permis să mergem mai departe fără să fim nevoiți să ne întoarcem la cazare. Cu toate că mă așteptam la așa ceva, voi recunoaște că îmi pierdusem puțin speranța că voi putea reuși să surprind câteva fotografii. Totuși, mi-am adus aminte că am bătut mii de kilometri pentru a fi în acest loc și am decis să mă bucur de faptul că sunt acolo și să las totul să vină de la sine.

Skógafoss, una dintre cele mai renumite cascade din sudul Islandei. Foto: Daniel Mîrlea

De la cascadele renumite, la plajele cu nisip negru

După ce ne-am avântat pe coasta sudică ne-am îndreptat către cascada Seljalandsfoss, loc în care am avut primul contact cu agitația turistică despre care citisem atâtea. Eu, speram că totuși voi fi destul de singur în jurul cascadei și o voi fotografia, însă, socotelile de acasă, nu sunt niciodată ca cele din târg. La baza cascadei, erau undeva peste 70 de persoane și, deși era destul de seară, câteva autocare tocmai își făceau simțită prezența. Nu e de trecut de vederea faptul că, Islanda este un paradis al turiștilor și, numai în 2017, numărul acestora a trecut de 2 milioane de turiști, de 6 ore mai mult decât populația țării. Din păcate, acest trafic mare de turiști are și un impact negativ asupra peisajelor, căci ușor, ușor acestea încep să se schimbe, ceea ce este destul de neplăcut pe viitor. Am observat că islandezii au început să pună anumite interdicții și doar anumite poteci sunt deschise vizitatorilor, astfel ei încearcă pe cât posibil să reducă impactul omului asupra naturii. Din fericire, prezența turiștilor în apropierea zonelor de interes scade semnificativ atunci când vine apusul și, mai ales răsăritul (la acel moment nu găseai mai mult de 2-3 persoane care să fie acolo, așadar te puteai bucura din plin, atât de liniște, cât și de loc). După Seljalandsfoss, următoarea oprire a fost cascada Skógafoss. Aici am prins un vânt atât de puternic, încât apa în cădere se întoarcea deasupra cascadei, iar dacă reușeai să îți ții aparatul fix pentru a face o încadrare era o minune. 

Totul a devenit și mai spectaculos atunci când am ajuns în zona Vik. Aici, ne-am bucurat privirea pentru prima dată în viață cu o plajă neagră, cu o serie de contraste văzute până atunci doar în fotografii și cu ocean agitat. Valurile erau bine peste 3 metri, iar pe cât eram de fascinat, pe atât eram temător de această mare de apă parcă infinită. În această locație, am început și șirul întâlnirilor cu fauna islandeză (dincolo de oile și caiii pe care îi văzuserăm încă din prima zi). Pe plaja neagră, am urmărit preț de minute bune, un pescăruș care se hrănea cu un pește mort. Acesta, însă, era foarte teritorial și încerca să-și protejeze hrana de ceilalți reprezentanți ai speciei și, în același timp, era și tare amuzant, căci de fiecare dată când venea un val mai puternic cum o lua la pas ca să nu se ude, după care, se întorcea repede la hrană.

Vik-ul este o locație pe cât de turistică, pe atât de frumoasă și atât de la îndemână să o vizitezi, în special pentru cei care sunt mai comozi și își doresc să ajungă cu mașina cât mai aproape de locație. Totodată, partea negativă este că ajung autocare pline cu turiști, iar din punct de vedere fotografic este un calvar să încerci să fotografiezi fără să ai persoane în cadru, deci îți trebuie multă răbdare și voință. Sfatul meu este să luați la pas zonele, să nu vă opriți doar în locațiile foarte cunoscute, căci Islanda are atât de multe de oferit dincolo de punctele sale cele mai cunoscute. 

Aurora Boreală peste laguna glaciară Jökulsárlón. Foto: Daniel Mîrlea

Kirkjubæjarklaustur și prima interacțiune cu Aurora Boreală

De la Vik ne-am îndreptat către localitatea Kirkjubæjarklaustur, un sat liniștit și curat, care ne-a fost casă pentru două nopți. În spatele cazării noastre se afla cascada Systrafoss, iar deasupra ei lacul Systravatn, un loc de unde se văd foarte bine formațiunile vulcanice, precum și munții pudrați bine cu zăpadă. De asemenea, foarte aproape de cazarea noastră am avut și canionul Fjaðrárgljúfur(cu o adâncime, pe alocuri, de 100 metri și o lungime de doi kilometri), un alt loc lângă care nu e de ajuns să stai doar câteva ore. Într-una din cele două seri am încercat să surprind Aurora Boreală peste canion, șansele erau de 20%, dar din păcate, am văzut doar un fragment, și acesta se vedea doar în fotografii, căci cu ochiul liber nu se observa. Mi-am petrecut mai bine de o oră într-un vânt destul de năpraznic și rece, iar cum nu am avut parte de Luminile Nordului, m-am reorientat repede și am ales să fotografiez șerpuirile unui râu în lumina Lunii.

Revenind la lacul Systravatn, de aici mă leagă niște amintiri chiar amuzante, căci luând la pas zona de sus a lacului și mergând câțiva kilometri pe dealuri și prin mlaștină, la un moment dat am ajuns la un râu destul de învolburat. Aici și eu, dar și Andreea, ne-am testat abilitățile de echilibru, dar și impermeabilitatea bocancilor. Am trecut la ambele teste și am râs copios, căci erau ani buni de când nu mai făcusem asta. După o asemenea drumeție, meritam și niște mâncare pe cinste, iar cum islandezilor le place mult de tot peștele, nu era chiar ușor să poți găsi și ceva fără pește sau prăjit împreună cu peștele în meniu. Și, așa am ajuns la Systrakaffi, un restaurant micuț din Kirkjubæjarklaustur, fără WiFi (tocmai pentru ca cei prezenți să socializeze unul cu celălalt și nu să stea mereu pe telefon), cu muzică relativ veche (a anilor ’90) și cu chelneri zâmbitori și primitori. Aici am avut șansă să mâncăm cei mai bun cartofi prăjiți în ulei de rapiță, cu o grămadă de verdeață și usturoi(normal că am furat rețeta) și, îmi cer iertare italienilor, cea mai gustoasă pizza.

Masiv din Parcul Național Vatnajökull. Foto: Daniel Mîrlea

În ziua următoare am mai vizitat cascada Stjórnarfoss și zonele din împrejurimi. Am umblat foarte mult pe unde ne-au plimbat ochii, fără să avem de-a face cu harta, iar seara am fotografiat un apus spectaculos peste vârfurile din Parcul Național Vatnajökull, chiar de pe un deal răsărit în mijlocul întinderii către care am alergat ca în copilărie.

Locul în care m-am simțit ca acasă

După două nopți petrecute în această zonă ne-am continuat drumul, următoarea cazare fiind la o fermă, foarte apropiată de Laguna Glaciară Jökulsárlón. Aici a fost locul în care am avut sentimentul de “acasă”, căci totul era decorat cu mult bun gust și simplitate, gazdele erau primitoare, cățelul fermei, un ciobănesc islandez, foarte prietenos, multe animale în jurul fermei, iar peisajele din jur de-a dreptul uimitoare. Stând la o poveste cu gazda noastră, am aflat că e foarte posibil să ne vedem reni, lucru care m-a bucurat enorm, căci erau în planul meu de a-i vedea încă de când fusesem în Norvegia. Acest fapt avea să se concretizeze în drum spre Höfn, când mergeam să alimentăm cu combustibil mașina. I-am zărit pe un câmp, dincolo de niște formațiuni stâncoase și în nici un minut, îi urmăream prin vizor, mergând târâș pentru a nu mă simți. Le-am putut vedea comportamentul și legăturile dintre ei, precum și unitatea de care dau dovadă atunci când simt un pericol. Sunt niște mamifere aparte și au o inocență pe care nu aș putea-o descrie. 

Timp de două zile am vizitat zonele apropiate nouă, pe ruta dintre laguna glaciară și orașul Höfn, cred că a fost cea mai benefică perioadă din punct de vedere al fotografiei. Totul era spectaculos, pe de o parte aveam oceanul, pe de altă parte aveam munții și ghețarul Vatnajökull. Mi-a plăcut tare mult laguna, aveam acel sentiment de continuă transformare și ciclicitate; bucăți de gheață care se desprindeau de ghețar, iar luate de curentul apei ajungeau în ocean, de unde valurile le aduceau la țărm. Am avut plăcerea de a mă plimba pe o plajă neagră plină de gheață, de la bucăți foarte mici cât pumnul, până la bucăți ce depășeau 2 metri înălțime – cât de fascinant! Tot în această zonă am tremurat și cel mai serios. Eram undeva la miezul nopții pe malul lagunei încercând să surprind Luminile Nordului. Am stat mai bine de o oră, iar vântul bătea cu o putere foarte mare. La fiecare declanșare stăteam cu mâinile în jurul trepiedului ca să nu mi-l ia vântul. După ce că vântul era puternic, era și foarte rece, parcă prelua din răceala ghețarului și ți-l impregna în frunte, o senzație pe care o simțeai cel mai bine după ce ajungeai la căldură(cred că abia după o oră de stat la adăpost a reușit și fruntea mea să se încălzească). Din fericire, nu a fost în zadar, aici am reușit să observ și cu ochiul liber Aurora Boreală și am revenit cu un cadru în care aceasta se poate distinge.

Apus colorat văzut din Höfn. Foto: Daniel Mîrlea

Un cap mic de focă, un oraș pescăresc și-un rucsac aproape pierdut

Mai departe am continuat către orașul Höfn, unde am și fost cazați peste noapte, chiar din oraș am fotografiat cel mai frumos apus ce l-am văzut în ultima vreme, practic era foarte mulți vapori de apă de la valurile ce se spărgeau la mal, în fundal aveam un masiv foarte interesant. Toți acești vapori s-au colorat într-un roșu aprins cum nu prea am mai văzut, din fericire a fost cât pe ce să ratez acest moment, căci eram obosiți și uzi și nu ne doream nimic altceva decât să ne schimbăm de haine și să ne uscăm bocancii. În timp ce mă îndreptam spre cazare, am văzut acești vapori care începeau să se coloreze și am alergat către un punct de belvedere de unde peisajul se putea vedea foarte bine. Tot aici, în port, am văzut capul mic și negru al unei foci, care parcă ne tot ademenea să o urmărim cu privirea, căci în nici câteva secunde, dispărea iar în apă. A ținut-o așa preț de câteva minute, însă, nu am putut să o fotografiez în vreun fel, era mult mai rapidă decât noi. Dar, cu toate acestea, ne-am bucurat enorm că am putut să o vedem în realitate și nu doar în fotografii.

Apus de Lună văzut din Stokksnes. Foto: Daniel Mîrlea

În dimineața următoare ne-am dus în renumita zonă Stokksnes să vedem și să fotografiem răsăritul. Pentru mine a fost o dimineață intensă. Am mers acolo cu ideea de a fotografia masivul și dunele de nisip, iar când am ajuns acolo și am încercat să fotografiez am văzut că am obiectivul wide aburit pe interior, fix în mijlocul sticlei… ce-i drept m-am cam supărat, cheful de fotografiat îmi cam trecuse, dar am zis că o să încerc să surprind ceva cu obiectivul de zoom. A fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua la acel moment, căci am surprins un apus de Lună foarte frumos, chiar înainte să răsară soarele, iar după ce a apus luna, culmea că au dispărut și aburii de pe sticla wide și am putut să fotografiez liniștit și peisajul pe care îl doream eu. Bineînțeles, ceea ce am surprins, este un cadru clasic, care are o valoarea mult mai mică față de cel cu Luna, dar îmi va aduce mereu aminte de ce frumos a fost în acea dimineață. 

Semne ale toamnei pe plaja cu nisip negru din Vik. Foto: Daniel Mîrlea

În toată această agitație cu aburitul lentilei wide și fotografiatul lunii, am uitat unde mi-am lăsat rucsacul foto și l-am căutat vreo 5 minute printre dunele de nisip. Cum nisipul era negru, iar rucsacul la fel, urmele deja nu prea se vedeau, căci nisipul era înghețat, gândurile mele nu erau printre cele mai pozitive cu privirea la găsirea rucsacului. Erau destul de multe persoane prin zonă și m-am gândit la ce e mai rău, dar, de departe, cea mai mare temere a mea era faptul că în rucsac aveam și hard disk-ul extern unde erau toate fotografiile din tură, iar un rucsac dispărut însemna 0 fotografii. Din fericire, după vreo 5 minute de umblat brambura printre dunele de nisip am răsuflat liniștit, l-am găsit, iar toți bolovanii de pe suflet au dispărut instantaneu. 

Ieruncă alpină cu penele în tranziție (în timpul iernii, aceasta este complet albă). Foto: Daniel Mîrlea

De la ierunca alpină la Muzeul Național de Istorie

După ce am terminat cu această zonă, ne-am îndreptat înapoi către sud, unde am vizitat cascada Svartifoss, această fiind foarte impresionantă datorită formațiunilor de bazalt. În apropierea ei, am avut parte de o întâlnire de gradul 0 cu o ieruncă alpină, pasăre pe care o priviream și nu mai conteneam să mă minunez de frumusețea și gingășia ei. Am observat-o destul de mult, însă nu am fotografiat-o precum mi-aș fi dorit, deoarece aceasta se afla în apropierea unei zone foarte turistice și am avut de ales între a o surprinde într-un mod cât mai artistic cu putință și atragerea unui număr mare de turiști în jurul meu. Ce am ales? Normal că am ales să îmi văd de drum și să nu atrag atenția, căci liniștea unui animal, oricât de mic sau mare e el, e foarte importantă, iar cu cât îi respectăm acestuia habitatul, cu atât mai bine pentru ecosistem și natura în sine.

După acest loc, ne-am îndreptat pentru ultima către cazarea noastră dintre situată undeva între Vik și Skógafoss, nu înainte de a mai opri la Systrakaffi și a mai savura o porție de cartofi. La întoarecere, ne-am bucurat că am revăzut aceste peisaje, dar nu am mai avut nici condițiile meteo necesare pentru a surprinde ceva diferit și nici nu mai eram la fel de proaspeți precum la începtul turei. Pe când ajunsesem la cazare, un vânt aprig s-a pornit, încât abia ne mai țineam pe picioare și orice planuri pe care le avusesem pentru timpul nopții(să mai mergem la cascadă, căci poate surprindem Aurora Boreală) s-au anulat.

A doua zi ne-am îndreptat către Reykjavik, unde pentru 24 de ore am luat la pas orașul. Aici am vizitat Muzeul Național de Istorie, despre care pot spune că trebuie musai inclus pe lista de vizitare dacă ajungeți în Islanda, căci de acolo veți afla multe informații care vă vor răspunde întrebărilor pe care le puteți avea în legătură cu această țară. Revenind din Muzeu și mergând pe străduțe, nu am putut să nu observ arhitectura minimalistă a orașului, bunul gust cromatic, precum și chipurile zâmbitoare și roșeața din obraji a islandezilor. Un oraș cu un aer nordic unde pot spune că predomină bunul simți și bunăvoința, iar cu fiecare plimbare simți că te încarci cu energie. 

Sturzul viilor. Foto: Daniel Mîrlea

În loc de final

Atât pentru mine, cât și pentru Andreea, această tură ne-a schimbat și mai mult perspectiva asupra naturii, dar și a oamenilor. Ne-a făcut să realizăm cât de mari ne considerăm noi oamenii, dar cât de mici suntem în fața naturii. Atunci când stai lângă un ghețar care are 8000 km2 și se află acolo din epoca glaciară și, în același timp, ai mai mulți vulcani activi care pot erupe la orice oră, noi suntem o fracțiune de secundă în raport cu activitatea lor.

Privind această tură și din punct de vedere al fotografului, consider că ar trebui să fim responsabili, iar precizarea locațiilor nu este întotdeauna o metodă sănătoasă dacă dorim să le păstrăm pure și nealterate. Acesta este și cazul Islandei, dar și al altor mii și mii de locații din lume, care acum, dincolo de remunerația pe care o aduc, se luptă să mai părtreze autenticul. Sfatul meu, ieșiți afară, explorați și bucurați-vă de fiecare moment, dar uneori vă rog să fiți egoiști, țineți locația doar pentru voi și împărtășiți-o doar prin imagini și cuvinte… nu stricați aceste locuri doar din dorința de a căpăta o anumită faimă sau să fiți primul care a plantat “steagul” acolo. Cât depre Islanda, v-o recomand cu căldură, este o experiență care nu poate fi descrisă, nici în cuvinte, nici în fotografii, trebuie să fiți acolo și să simțiți cu inima deschisă, făcând abstracție de aglomerație, tot ceea ce are ea ca țară de oferit.

Text: Andreea-Zenovia Popescu și Daniel Mîrlea
Foto: Daniel Mîrlea

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*