4 povești din Burkina Faso: ceaiul tuaregului și călătoria pe Lună

Prepararea unui ceai tuareg presupune turnarea lui în mod repetat în pahar, cât mai de sus, pentru a se răci rapid și a face spumă.

Incursiune fascinantă într-o țară din Africa de Vest, alături de fotograful Adrian Cîtu

 

Tăcerea ocupa minutele și întunericul, în timp ce stele fără nume se rostogoleau în depărtări. Focul abia pâlpâia. O licărire de lumină, aproape. Luminând cu telefonul, Amadou începe să toarne ceai în pahărelul de sticlă. Ridică ceainicul mic la aproape un metru înălțime. Apoi varsă păhărelul înapoi în ceainic. Din nou. A zecea oară, pierd șirul… 

Ceaiul e foarte concentrat, foarte amar și foarte dulce. E ca un shot de energie pură, mă trezește instantaneu, doar ca să ascult și mai bine liniștea. Undeva, țipă un șacal sau o pasăre de noapte. Într-un fel nedeslușit, simt că aici, acum, nu îmi lipsește nimic. Sunt, cumva, întreg. Nu mai există o graniță limpede între corpul meu și depărtare. E ca și cum șacalul acela și capătul nisipului nesfârșit ar fi chiar lângă mine, sau aproape în mine. Nu înțeleg, și nici nu încerc… 

„Tu crezi că americanii au ajuns pe Lună?“ 

Suleiman e întins pe o parte, cu păhărelul de ceai într-o mână. „Sigur că au ajuns“, îi răspund, prudent. Trecem ceaiul de la unul la altul. Amadou ni se alătură și îl umple iar. Amândoi tac și mă așteaptă să continuu. Tuaregii aceștia cunosc oare teoria conspirației, despre aselenizarea turnată într-un studiou de film? Încerc să îi conving că omul chiar a ajuns pe Lună… „Nu asta întreb“, reia Suleiman. „Dar… Luna e departe, nu? Cum de au ajuns acolo?“

4 povești din Burkina Faso: nisip, motociclism și dezvoltare personală

Mă întorc instantaneu în timp. Ani lungi de școală. Copernic. Newton. Planete, gravitație, elipse, precesie, problema celor două corpuri, orbite, viteza de evadare, Jules Verne. Câteva cioburi inutilizabile de mecanică analitică din anul întâi de facultate; și Von Braun, rachete, Gagarin, comunism, Războiul rece, NASA, Kennedy, capitalism, geopolitică urcată până în cer. Cum au ajuns pe Lună? Tac de secunde bune, când Suleiman reia: „Adică, să zicem că văd Luna într-acolo, da? Și plec spre ea. Dar Luna se mișcă. Iar dacă e și noapte, nici n-o mai văd, și pot să trec pe lângă ea…“ 

Mă uit înspre Lună, care abia răsare, undeva deasupra Sahelului. Suntem la câțiva kilometri de granița cu Mali și Niger, acolo unde site-urile oficiale avertizau să nu mergem, căci este pericol de răpiri pe fondul suspiciunilor de activități teroriste. Îmi amintesc cum, înălțat pe motocicletă, Suleiman scana orizontul, iar eu îl întrebasem de-a dreptul dacă se uită după vreun pericol. La început nici nu înțelesese la ce mă refer. „Așa ne uităm noi, așa am crescut. Să vezi direcția… dacă întâlnești pe cineva… nu știi niciodată peste ce dai.

4 povești din Burkina Faso: elefantul numără până la trei

Așa e în Sahel…“Cuvintele lui scăpăraseră ceva în mine. Nu eram un călător în vreun abstract teritoriu statistic, ci oaspete al unui trib tuareg, aflat sub protecția lor, trăind alături de ei. „Trezește-te, că vin teroriștii“, glumeau între ei însoțitorii mei într-o dimineață.

„Din cauza avertismentelor, numărul de vizitatori a scăzut foarte mult, și asta a lovit pe toți cei care trăim din turism“, îmi spunea Mohammed Risa, educat la Paris și fiul unui șef tuareg. „Uită-te în jur“, spunea el arătând cu brațul orizontul. „Noi trăim aici și știm tot ce se întâmplă. Dacă ar fi vreun pericol, l-am afla imediat, căci ne-ar amenința în primul rând pe noi. În 2010 am avut 200 de oameni de Revelion. În 2012, după ce s-au publicat avertismentele de securitate, abia dacă au fost doi.“

4 povești din Burkina Faso: crocodilul, prietenul omului

La mai bine de 50 de ani după aselenizare, altă epocă. Bineînțeles, cu alt fel de războaie… Amadou toarnă ultimul rest de ceai. Venise din Niger ca să ne vadă, cu autobuzul, doar cu hainele de pe el, cu ceaiul, ceainicul, păhărelul și covorașul de rugăciune într-o pungă. Îi mulțumim, apoi îi cedez lui Suleiman restul de ceai. „Știi“, îi spun, „tu, dacă ești pe motocicletă și vezi pe cineva la orizont, încotro o iei?“ „Fug sau mă duc la el“, îmi răspunde Suleiman. „Și dacă te duci spre el… el se mișcă în timpul șsta. Dar tu nu te duci înspre unde este, ci înspre unde o să-l întâlnești, nu?“ În semiîntuneric, abia îi disting figura, dar îmi dau seama cumva că s-a luminat la față. „Am înțeles“, îmi spune el. Reușisem. Fiecare pe drumul lui, ne întâlniserăm undeva la mijloc…  

Text: Adrian Cîtu
Foto: Adrian Cîtu, Andreea Cîtu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*