4 povești din Burkina Faso: nisip, motociclism și dezvoltare personală

Motocicleta este poate cel mai răspândit mijloc de transport din Burkina Faso. Drumurile dificile, ca acesta din apropiere de Gandefabou, în Sahel, nu îi descurajează pe localnici, care călătoresc deseori direct peste câmp.

Incursiune fascinantă într-o țară din Africa de Vest, alături de fotograful Adrian Cîtu

 

„Ți-e frică și asta te ține în loc. Altfel te-ai descurca bine.“ Din spatele meu, vocea lui Suleiman sună relaxat. Eu abia am timp să observ că mi-e frică, luptându-mă cu motocicleta chinezească, un chopper în miniatură, care dansează frenetic pe nisipul fierbinte al Sahelului. Mă imaginez o fracțiune de secundă desenat pe o hartă: un punct pierdut undeva, în josul Saharei, o miime dintr-un pixel pe propriul meu ecran, cu o lună în urmă, atunci când exploram de pe canapea nordul Burkinei Faso.

Apoi urletul motorului reașază în jurul meu timpul și spațiul, și totul e din nou mare și aproape. Universul meu înseamnă acum motocicleta cabrând sub mine, nisipul roșiatic presărat cu mărăcini și stânci, și lumina asta prăfuită, portocalie, care ne îmbracă. Și Suleiman, redus la rolul de pasager în spatele meu, proptindu-se ca și mine în picioare ca să stabilizăm motocicleta furioasă.

Împreună suntem un fel de creatură apocaliptică, un patruped cu două roți, două capete, patru brațe și muget metalic, gata să se dezmembreze sub acțiunea a două forțe opuse. Pe de o parte, rațiunea îmi spune să accelerez, iar inconștientul, acela care se exprimă în limbajul corpului, știe cum să echilibreze, firesc, motocicleta, ca și cum ar mai fi făcut-o de mii de ori.

Dar mai este ceva, în partea cealaltă, ceva care îmi strigă în minte și îmi paralizează membrele: nu ai echipament de protecție, nici măcar cască, și mergi pe nisip și pe stânci;o să cazi, o să te rănești, la o zi de mers de orice spital… Oprește! Trag adânc aer în piept și îmi alung gândurile, regăsind acea stare în care trăiesc fără să reflectez asupra faptului că trăiesc, și pe care am mai trăit-o în peșteri, pe pereți de stâncă – sau, demult, într-o mașină fără frâne. 

Accelerez. Roata din spate se afundă în nisip, motocicleta se înclină pe o parte. Din reflex, frânez. O redresez, și pentru a nu știu câta oară, ne oprim. Abia dacă am înaintat 2 m. Înciudat, renunț. Îi cer lui Suleiman să inversăm rolurile și trec în spatele lui. Dintr-odată, motocicleta este imponderabilă, iar lumea se deschide. Suleiman e relaxat de parcă ar merge cu bicicleta printr-un parc. Nici măcar nu privește terenul accidentat pe care rulăm, ci depărtarea. Periodic, oprește câteva secunde, se ridică în picioare și scanează orizontul de la un capăt la celălalt, apoi își reia drumul. Ultimele raze de soare trasează umbre lungi și scaldă totul într-o lumină magică.

Dacă am păstra direcția 150 de kilometri, am ajunge până la Timbouktou, în Mali. Suleiman a și fost până acolo, direct cu motocicleta peste câmp, fără vreun drum. L-am întrebat la un moment dat cum își găsesc tuaregii direcția, și asta l-a pus în încurcătură: nu înțelegea cum ai putea să nu o găsești. „Sunt copaci, sunt pietre, sunt stele“, mi-a spus.

4 povești din Burkina Faso: elefantul numără până la trei

Pentru mine, sunt toate la fel, stoarse de suflet și reduse la câte un cuvânt care le numește. Pentru el, fiecare este diferit, și astfel, de nenumit. Eu văd cuvinte. El vede pur și simplu. Copacul acesta are două crengi răsucite. Piatra aceea din depărtare aduce cu un câine. Iar stelele? Chiar știind constelațiile, pozițiile lor nu diferă în funcție de oră și anotimp? „Firește“, îmi spune, nedumerit – până când realizez că el are cumva în cap o hartă a cerului de-a lungul întregului an. 

4 povești din Burkina Faso: crocodilul, prietenul omului

În curând, soarele apune, iar peisajul se pierde încet în crepuscul. Mai avem cam o jumătate de oră până la destinație, orășelul Gandefabou, lângă granița cu Mali și Niger. Stelele explodează tăcut deasupra noastră. Singuri sub lumina lunii, străbatem întinderea nesfârșită a Sahelului, iar lumea e infinită, așa cum și trebuie să fie. Dacă doar aș putea să conduc și eu… Îl întreb, naiv, pe Suleiman dacă de aici încolo mai întâlnim nisip, sau doar ierburi. „Nu mai e nisip“, îmi spune el. „Vrei să încerci?“ Trec din nou în față. Pornesc, șovăielnic. Și, fără să-mi dau seama, ajung la un moment dat să uit de motocicletă, ca și cum ea ar merge de una singură. Privesc orizontul violet. Simt aerul pe care îl respir. Aud foșnetul mărăcinilor sub roți și țipetele păsărilor de noapte răsfrânte de marginea nevăzută a orizontului. Și timpul se oprește, o vreme… 

4 povești din Burkina Faso: ceaiul tuaregului și călătoria pe Lună

La un moment dat, îmi cobor privirea. În lumina slabă a farului, abia mai puternic ca luna, văd un strat gros de nisip prin care motocicleta dansa de ceva vreme, antrenând, firesc, și corpurile noastre. Accelerez, ajung iar pe iarbă. Apoi iar nisip. Și iar iarbă. O o rămai târziu, stăm la un foc de tabără în timp ce un tuareg toarnă ceai negru, concentrat și foarte dulce. „Nu mai era nisip, nu?“, îi zâmbesc lui Suleiman. Zâmbește la rândul lui, fără să spună nimic. Avusese dreptate. Nisipul era doar forma fricii din mintea mea. 

Text: Adrian Cîtu
Foto: Adrian Cîtu, Andreea Cîtu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*