În căutarea orașului Machu Picchu

Încununând o creastă deasupra Râului Urubamba, reședința regală se arată după luni de eforturi de curățare a desișurilor crescute în sute de ani. Zona aproape inaccesibilă păstrase izolat acest sit. Foto: Hiram Bingham; Robert Clark, © 2010 Muzeul de Istorie Naturală Peabody, Universitatea Yale.

Trei bărbați urcau un versant abrupt și alunecos din Peru, târându-se pe coate și genunchi. Era dimineața zilei de 24 iulie 1911. Hiram Bingham III, un asistent universitar de 35 de ani de la Universitatea Yale specializat în istoria Americii Latine, pornise la drum din tabăra expediției de pe Râul Urubamba, însoțit de doi peruani, pentru a verifica zvonurile potrivit cărora niște ruine cunoscute ca Machu Picchu („munte vechi”, în limba incașilor) se ridicau pe o muchie impunătoare a muntelui.

La aproximativ 550 m deasupra fundului văii, cățărătorii s-au întâlnit cu doi țărani care se mutaseră mai sus, pe munte, pentru a-i evita pe funcționarii care colectau impozite. Bărbații l-au asigurat pe Bingham, care devenea tot mai sceptic, că ruinele despre care auziseră erau în apropiere și au trimis un băiat cu ei, ca să le arate drumul. Când Bingham a ajuns în sfârșit acolo, a rămas cu gura căscată. Din desișul încâlcit al junglei se înălța un labirint de terase și ziduri, un oraș-fantomă incas, ascuns de restul lumii aproape 400 de ani. „Mi s-a părut un vis incredibil – a scris el ulterior. Ce putea fi locul acela?”

Bingham a recunoscut apoi că nu a fost primul care descoperise Machu Picchu. Un țăran peruan își scrisese numele pe unul dintre zidurile orașului, aproape cu un deceniu înainte. Dar Bingham a fost primul care a studiat în mod științific situl. Cu sprijinul financiar al Universității Yale și al Societății National Geographic, echipele lui au curățat vegetația care invadase piscul, au cartografiat și fotografiat ruinele și au expediat mii de artefacte la Muzeul de Istorie Naturală Peabody, al Universității Yale.

Când vestea despre „orașul pierdut” s-a răspândit, oamenii de știință au încercat să înțeleagă ce fel de loc era Machu Picchu. O fortăreață? Un loc ceremonial? Decenii la rând, nimeni nu și-a dat seama. Un mare pas înainte s-a produs în anii 1980, când istoricii au descoperit un document legal prăfuit, întocmit în 1568 – la mai puțin de 40 de ani după ce spaniolii cuceriseră Peru. Într-o petiție adresată Curții spaniole, urmașii conducătorului Pachacutec Inca Yupanqui declarau că strămoșul lor regal deținuse pământuri într-un loc numit Picchu, foarte aproape de locul în care se află acum Machu Picchu. Studiile ulterioare ale arhitecturii și artefactelor sitului – de la vase simple, folosite de servitori, până la oglinzi de bronz demne de o regină – sugerează că Pachacutec a trăit confortabil în acest refugiu din vârf de munte, mâncând din platouri de argint, scăldându-se într-o baie de piatră particulară și relaxându-se într-o grădină a plăcerilor, înmiresmată de orhidee.

Soarta artefactelor adunate de Bingham în cele trei expediții ale sale a devenit sursa unei dispute amare între guvernul peruan și Universitatea Yale. În urmă cu 9 ani, puțin înainte de centenarul descoperirii făcute de Bingham, Yale a declarat că va returna toate artefactele către Peru.

Astăzi, acest simbol al lumii incase continuă să atragă deopotrivă exploratori și pelerini. Zilnic, aproape 2.000 de oameni îi trec pragul, admirând priveliștea care l-a făcut pe Bingham să exclame: „Mi s-a tăiat răsuflarea!”

Text: Heather Pringle

Din tabăra lui de la Machu Picchu, Hiram Bingham a pornit să studieze unul dintre puținele situri incase rămase neatinse de invadatorii spanioli.
Foto: Elwood Erdis; Robert Clark, © 2010 Muzeul de Istorie Naturală Peabody, Universitatea Yale.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*