12 zile în Creta

Peskesi e unul dintre cele mai bune restaurant din Heraklion. Însă cel mai bine am mâncat în locurile unde nu merg decat cretanii precum crama Strataridakis din Ano Kasteliana sau la Taverna Mavrados din Margarites, (Rethimno), sau chiar acasă la localnici. Foto: Costas Dumitrescu

Creta la volan: 12 zile, 870 de km, un jurnal de bord.

Text: Cătălin Gruia, Foto: Costas Dumitrescu

ziua 1

„Peste 100 m ajungeți la destinație”, ne dă încredere vocea doamnei din GPS.

Am ajuns – dacă te uiți pe ecran. Dacă te uiți pe geam: suntem într-un câmp pustiu, pe un drum lăturalnic, între trestii înalte. Întuneric beznă.

Surprizele au început acum câteva ore la aterizarea pe aeroportul Nikos Kazantzakis din Heraklion. „Pick up and transfer to Chania, 140 km. Check in at Proimos-Maisonettes, Platanias” – scria în programul nostru.

N-a fost chiar așa. S-a lăsat cu închiriat un hârb de Vitara, peste drum de aeroport. Ș-am pornit către vest cu fotograful Costas Dumitrescu la volan dând talpă pe serpentine unei mașini cu motor de foehn, dar abia frizând uneori 80 km/h. Eu pe post de copilot, cu harta pe un genunchi și telefonul cu GPS pe celălalt, luminând din când în când scrisul cu lanterna. Și iată-ne eșuați aici. Am mai dibuit nițel prin împrejurimi până am dat de un semn de circulație: Platanias, 7 km la stânga. Cum-necum ajungem la Proimos (www.proimos-maisonnetes.gr) unde ne luăm în primire camerele. Pic lat, sărind peste duș.

ziua 2

7 a.m.: Check-out matinal într-o recepție pustie; demaraj în trombă spre Chania; parcare neobrăzată în buza Muzeului Naval al Cretei, unde ne așteaptă arheoloaga Maritina Tsouvala. Plimbare prin muzeu, și prin istoria Cretei: de la civilizația minoică până în prezent, trecând prin toate stăpânirile posibile: miceană, doriană, romană, arabă, bizantină, venețiană, turcă, egipteană, din nou turcă, autonomă și, în fine, grecească. După muzeu, Maritina ne scoate la aer prin vechiul port venețian al Chaniei. E o domnișoară pe cât de drăguță, pe atât de plinuță, care vorbește în vervă, până trebuie să urcăm scări, oricât de puține, că își pierde răsuflare. Și noi ne pierdem în ochii ei mari și pe străduțele înguste care par pietonale, dar înghesuie trăsuri trase de cai, mașini, scutere, turiști. Bifăm bornele cele mai importante ale orașului vechi: moscheea Yiali Tzami, Neoria (cheiurile venețiene), Zidurile, Arsenalul, Poarta Nisipului, străzile de shopping Katola și Potie – istorie și piatră suprapuse.

11 a.m.: Pa, Chania! Accelerăm pe șoseaua națională Fournes-Omalos, 18 km spre Parcul și Grădinile Botanice ale Cretei (www.botanical-park.com). În urmă cu13 ani, un incendiu a distrus livada de măslini a familiei lui Petros Marinakis. După ce s-a răcit cenușa, în mintea omului s-a născut visul: o grădină de 20 ha terasate, cu mii de pomi fructiferi, ierburi de leac, plante ornamentale, unde lumea să vină pentru a admira într-o colecție fantastică flora de pe jumătate de mapamond, ca o demonstrație vie a faptului că Creta e buricul pământului; și nu doar ca o expresie metafizică cu trimiteri la istoria insulei, sau ca punct de intersecție a civilizațiilor care au venit, au cucerit și înflorit aici, ci și pur geografic. „Suntem la distanțe egale între trei continente: la 300 km de Atena, de Africa și de Asia. Iar vestul Cretei are un microclimat special, cu trei tipuri de climă suprapuse pe verticală. Vedeți? În vale – tropical, mai sus – mediteranean, pe creste – alpin”, ne spune Petros.

Peste 65.000 de turiști vin să îi viziteze anual Parcul Botanic. (De regulă, turul se încheie cu o masă în restaurantul cu terase spațioase de unde poți cuprinde cu privirea toată valea. Festinul e gătit din ingrediente culese din grădină, după străvechi rețete cretane, și uneori în interpretări moderne, dar cu aceeași sfântă treime în minte: mâncare naturală, locală, de sezon.)

Pe noi ne-a condus însuși Petros într-o plimbare de rac cu trei pași înainte și doi înapoi, oprindu-ne mereu să gustăm fructe și să mirosim plante aromatice. Mă uitam buimac în jur fără să înțeleg cum în câțiva metri pătrați conviețuiesc, în condiții naturale, nucul cu portocalul, jaboicaba braziliană cu kaffir-limeul, tomatele cu lemon grass.

„Știți ce plantă e asta?”, întreabă mereu grecul. Toate au dinainte o etichetă cu numele în latină, greacă și engleză, dar prefer să ridic din umeri pentru că jumătate din spectacol e însuși Petros. Poet visător și om de afaceri în același timp, cu o alură de ruigbist, însuflețire și charismă de actor, Petros ar putea fi ambasadorul perfect nu numai al dietei și stilului de viață cretan, ci și al întoarcerii la natură.

5 p.m.: urcăm până la 1.680 m, la refugiul Kallergi din Munții Albi (Lefka Ori), construit în 1971. În ciuda vitezei de măgar șchiop, aici Vitara e salvatoare, scârțâind pe abrupturi și serpentine, până deasupra norilor. Tânărul cabanier Chistoforus Baladimas, pasionat de speologie, ne-a primit cu căldură în camere reci, minuscule, ca niște cabine pe vapor. Am rămas cât am putut în livingul spațios și plin de nemți până pe la ora 9 p.m., când s-a oprit generatorul. Chistoforus ne-a chemat de câteva ori afară să ne arate caprele sălbatice cretane, dar n-am reușit să văd mare lucru. Ne-am băgat în pat după o supă fierbinte de linte. Frig al dracu, totuși!

Ziua 3

9 a.m.: În hora celor până la 10.000 de perechi de bocanci care lustruiesc zilnic poteca pietroasă coborând 16 km pe platoul Omalos din punctul Xyloskalo (1.230 m), unde e casa de bilete și intrarea în defileu, până la mare, în portul Agia Roumeli, am alăturat espadrilele mele de plajă. (Încep 6 ore de masaj la talpă, reflexoterapie haotică, drăcească pe bolovani!). Tot șirul acesta uman e mânat nemilos de ghizi spre Agia Roumeli, de unde turiștii de anduranță iau feribotul local fie spre est, până la Chora Sfakion, fie spre vest, la Sougia, apoi se întorc în civilizație cu mașina sau autobuzul… Dar nimeni nu vrea să rateze traversarea Cheilor Samaria, refugiu de biodiversitate și un bastion de libertate, unde s-au retras localnicii din calea ocupației venețienilor (1204-1669) și a turcilor (1669-1898). În partea mai înaltă a defileului, rafalele de vânt troieneau văzduhurile cu roiuri de viespi semipașnice ca pe fulgi de zăpadă în vreme de furtună.

Călcând prudent, cu ochii în pământ, și doar din când în când, la popasuri, ridicând privirea către cer, către cedrii seculari, către munții dimprejur, am mers mereu, de-a lungul celor două zile prin Cheile Samariei, pe urmele lui Alexis Alexiou, un inginer mecanic din Chania. Șansa a vrut ca Alexis, 56 de ani, un domn înalt și subțire, pasionat de munte și de drumeție, cu părul creț și mustață argintie, cu ochi plini de bunătate și râs de copil, să ne fie ghid amuzant și săritor.

După vreo 7 km am ajuns în Samaria Village (la 348 m), un cătun liliputan de piatră, într-un cadru de o frumusețe sălbatică, încă viu până în 1962. Odată cu înființarea Parcului Național Samaria, satul cu 20-30 de locuitori, vânători și crescători de animale a fost evacuat. Turiștii răsuflă nițel aici, mănâncă ce și-au adus în ruscac și gonesc mai departe.

– De ce nu faceți ș-un restaurant? V-ați umple de bani… l-am întrebat cu burta goală pe Yiorgos Saztzetakis, un Zeus cu barba, părul și cămașa de ranger cenușii, ca pietrele din jur, a cărui ținută aducea perfect cu o statuie a tatălui olimpienilor pregătindu-se să zvârle fulgerul.

– Fără negustorie în parc. Doar prietenie!

Șuvoiul de turiști a continuat să se mai verse o vreme către mare, apoi cheile au rămas pustii. Noi ne-am oprit în satul Samaria, cu rangerii Yiorgos și Manolis care ne-au îmbiat cu ce era pe masa lor: două roșii, o coajă de pâine uscată, o mână de măsline zbârcite, puțină brânză feta, fiecare învelite în câte o foiță de staniol, plus câte un păhărel de rachiu de struguri. Yiorgos spune că un parc trebuie să rămână partea cea mai pură a sufletului unei țări. Rangerii să protejeze natura, animalele, să aibă grijă de oaspeți, dar fără bani. Când intervine banul, își bagă dracul coada.

Mai târziu, Yiorgos s-a urcat sprinten într-un dud din apropiere și a început să arunce frunze pe jos. În nici trei minute locul s-a umplut de agrimi, capra sălbatică din Creta.

Am dormit găzduiți de rangeri într-o casă de oaspeți spartană.

Ziua 4

9 a.m.: Coborâm șontâc-șontâc mai departe. Călcăm ca pe ace (abia a doua zi simți febra musculară!) și suntem fierți în suc propriu odată ieșiți din defileu. Dacă în urmă cu două zile dârdâiam la refugiul alpin, acum, în Agia Rumelia, ne arde un soare torid pe străduțele unui port super-turistic și puțin interesant.

5.30 p.m.: Ferryboat, o oră până la Chora Sfakyon.

7 p.m.: Autobuzul spre Chania, 90 km, două ore pe serpentine; recuperăm mașina; miezul nopții ne prinde în camerele din Platanias, morți de oboseală, și cam ofticați, după o zi pierdută prostește pe drumuri. A doua zi urma să coborâm iar spre sud, în Plakias, aflată la numai vreo 20 km de Agia Rumelia. Dar asta e, trebuia să ne recuperăm mașina…

Ziua 5

Aș zice că primul și cel mai bun all inclusive din toate timpurile l-a încercat Nimfa Calipso ca să-l rețină pe Ulise pe Insula Ogigia. Nu a reușit decât de 7 ani.

Dimitris Iliakis, proprietarul Kalypso Creta Village din Plakias, încearcă același lucru pe turiști, din 1981, în resortul său din golful Plakias. El a amenajat (inițial am scris betonat, dar trebuie să recunosc că n-a făcut treabă rea) o fostă ascunzătoare a piratului Barbarosa la Marea Libiană care scaldă sudul Cretei, un golfuleț ca o lamă de pumnal într-o teacă de stânci. Resortul întins pe 15.000 mp e format din 127 de camere albe și pătrățoase, lipite de stânci ca un fagure de albine. Alei și umbreluțe, centru de scufundări în turcoazul mării, și de climbing pe peretele de stâncă al țărmului, restaurante, piscine, un amfiteatru, discotecă, spa, tot ce îi trebuie unui Ulise modern. Natură și cultură, trekking și relaxare, scufundări și climbing, acestea sunt concepte-cheie pentru Dimitris Iliaki, un domn venerabil, cu părul alb fluturând în vânt, cabotin și mare povestitor despre vremurile piraților dinaintea turiștilor…

Locația e superbă, dar resortul în sine a cam îmbătrânit, fiind gustat mai mult de cehi și polonezi. Oricum, după goana prin munți, o zi de lins rănile la Kalypso a venit la fix.

Ziua 6

10 a.m.: Plimbare prin curtea mănăstirii fortificate Arkadi, simbol național și bastion al revoluției din 1866, când 600 de localnici și 200 de soldați au preferat să arunce în aer magazia de pulbere unde se refugiaseră, decât să încapă în mâinile otomanilor. Nu știu să explic ce și cum fără să cad în doaga celor sfinte, dar trebuie să mărturisesc că locul m-a fermecat. Am simțit aici o energie specială. Poate și datorită călugărului prietenos ca un ministru de externe, cu trup rotofei de butoi negru, dar cu fața surâzătoare ca un soare rotund, care ne-a condus prin acest complex fortificat, moștenire din perioada de dominație venețiană de vreo 450 de ani a Cretei.

5 p.m.: Nasul…? Întâmplarea…? N-aș ști să explic ce ne-a condus la cazanul lui Costas Foundoulachis din satul Eleftherna (în Rethymnon), unde tocmai își fierbea boasca de struguri un bărbos, slab și foarte afumat.

Aveau masă întinsă chiar la gura cazanului: carne, pâine uscată și salată grecească înecată în ulei de măsline. Din vorbă în vorbă: dar de ce stați în picioare, hai, poftiți!

Râdem și ciocnim de zor, în fumul fleicilor de la grătarul de alături și al celui care vine de la cazanul din față. Suntem șase oameni înghesuiți la o masă mică, dar plină de voie bună. Paharele n-au astâmpăr, tot cicnesc și parcă se umplu singure. 1-2-3. Cum se zice la iamas în românește? Noroc?

– Noroc!

Extraordinar de ospitalieri pot fi cretanii obișnuiți!

Ziua 7

9 a.m.: Curtea bisericii din același sat Elèftherna e înțesată de vreo sută de gnomi îmbrăcați în negru. În plin soare sau sub un umbrar mai la o margine, bărbații, cu bărbi argintate stau cu brațele încrucișate fioros peste burți rotunde; niște pitici duri care își freacă nervos mătăniile sau cheiile de la mașină. Femeile sunt scunde și la fel de rotunde.

Poate nici n-am fi îndrăznit să pășim în această adunare de nu ne-ar fi adus Manolis Markantonakis, la parastasul de un an al unui unchi de-al său…

Și biserica mică e plină de localnici. La un moment dat se aude vocea preotului la microfon, care se întrerupe din slujbă: „Vă rog să mutați mașinile din piață. Nu pot trece autocarele cu turiști”. Apoi slujba continuă despre ce creștin și prieten bun a fost răposatul, cum dădea de mâncare la tot satul adunat să-l pomenească.

– Ti kanis? (ce mai faci?), mă întreabă unul încruntat. Tot lângă el nimeresc și mai târziu, după slujbă, la ospăț, când tot poporul ăsta se mută la o tavernă din piața satului, cu mese multe înăuntru și afară. E unul dintre puținele prilejuri de socializare ale satului și nimeni dintre rude sau prieteni nu lipsește.

– Cum face familia răposatului să hrănească tot satul?

– Câteva capre din turmă, vin și rachiul din beci, brânza e tot a lor… de fapt, nu cheltuiesc prea mult, îmi explică Manolis. La oraș, mda, ar fi fost imposibil…

Ziua 8 

Mănăstirea Toplou din Sitia e o sfântă fortificație cu ziduri bătrâne, nu semețindu-se de pe vreun deal, ci pitită în vale, să nu o vadă pirații de pe mare. Aici ne-am alăturat unui tur exclusivist de trei norvegieni, proprietari de restaurante, conduși de însuși starețul mănăstirii, Philotheos Spanoudakisa. Zăngănindu-și neîntrerupt cheile din buzunarul anteriului, bătrânul neastâmpărat, cu barbă albă, ne plimbă printre vitrine cu icoane, cărți rare, veșminte preoțești, tablouri și gravuri. Ne invită apoi la un pahar de suc de portocale în biroul lui tiscis cu de toate, și sacre, și profane, dar mai mult portrete ale foștilor stareți. Părintele Philotheos a intrat la 17 ani la mănăstire ca cioban analfabet. Fostul stareț, părintele său spiritual, l-a învățăt să scrie și să citească, să gândească și să se roage și probabil și să facă afaceri. Căci Toplou e cea mai bogată mănăstire din Creta: are terenuri cât vezi cu ochi (3.600 ha), un parc eolian, zeci de mii de capre și oi, face propriul vin, ulei de măsline și are în plan un megahotel.

După ce terminăm cu cele sfinte, egumenul ne conduce într-un tur al fabricii de ulei de măsline și apoi mergem vizavi, la cea de vin. La ambele mănăstirea e acționar principal. Uleiul produs aici e printre cele mai bune din lume, îmi spun norvegienii. N-au încă marketing, dar fac un ulei organic, extravirgin, din 1999. Și nici vinișorul lor mănăstiresc nu e deloc rău!

Ziua 9

8 a.m.: Pornim către Ierapetra. Sitia nu e chiar departe de Ierapetra, dar cei 60 km îmi par de 3 ori mai mulți din cauza serpentinelor pe care trebuie să șerpuim până ajungem acolo. E a 9-a zi în Creta, dar pentru mine este a 28-a pe drumuri.

– Costas, de ce simte omul nevoia să tot călătorească? De ce nu prindem nicăieri rădăcini? Nu e ăsta un semn de superficialitate?

Costas îmi povestește despre nevoia fotografului de a fi expus în permanență la nou, pentru a nu i se toci simțul observației. „Eu în București nu pot să mai fac poze. Nu le mai văd.”

Convenim că suntem în căutare de mici revelații.

Vorbim tare, dar conducem încet și ratăm vaporul către Insula Chryssi, principala atracție pentru vizitatori care ajung în Ierapetra. Ne rămân un tur scurt al orașului, și probabil o zi de odihnă după atâtea zile de goană.

Dar ziua care părea ratată se dovedește a fi printre cele mai faine, cu acele momente de „a-ha” de care vorbeam de dimineață. Primul a fost la peștele cu P mare (în sfârșit!) pe care l-am mâncat la prânz pe malul mării la Taverna Konaki (32 Stratigou Samouil Street), al doilea – după-amiaza, înot fără pretenții la plaja din centrul orașului. Al treilea – seara la Kapilio, taverna lui Bob și Ioana din satul Monastiraki, la 15 km de Ierapetra, unde piesa de rezistență n-a fost friptura de capră (excepțională!), ci ei înșiși.

Ziua 10

10 a.m.: Părăsim Ierapetra și croșetăm iarăși spre nord, unde vedem Agios Nikolaos din mașină și apoi – cap compas Elounda, în portul căreia nave mai mici și mai mari sunt într-un du-te vino continuu, transportând turiști la Spinalonga. Insulița aceasta aridă și stâncoasă de numai 8,5 ha ce străjuiște intrarea în portul Elounda a fost fortificată de-a lungul secolelor de venețieni și apoi de turci, pentru a deveni mai apoi leprozerie până în 1957. E un loc cu o atmosferă aparte, al doilea cel mai vizitat sit grecesc, după Acropole.

În bătaia soarelui, în bătaia vântului, am hoinărit aici ceasuri bune ca într-o pictură medievală din care nu m-aș mai fi dat dus.

Ziua 11

Vivat Heraklion! Pe care îl încoronăm subiectiv cu o triplă cunună de lauri pentru: 1. Cazarea la Olive Green Hotel (Idomeneos str., nr. 22), deschis acum trei luni, probabil cel mai bun hotel butic din Creta; 2. Cina la taverna Menastri, unde încercăm melci cretani trăiți pe frunză de salvie sau cimbru; 3. Viața de noapte. În timpul zilei, centrul capitalei e bântuit preponderent de turiști insolați; însă seara, străzile se umplu de localnicii care ies frenetic la plimbare/relaxare/masă/distracție, ca albinele la cules într-un câmp de flori.

Ziua 12

Cine nu știe legenda cu regele Minos, cu soția lui, Pasifae cea îndrăgostită de taurul alb, cu vaca de lemn construită de Dedal la porunca reginei, Minotaurul, labirintul, Tezeu și Ariadna? Muream de nerăbdare să ajungem la Cnosos, lăsat ca o cireașă pe tortul ultimei zile. Însă cât de adevărată e zicala cu pomul lăudat! Încă de la intrare: coadă de 100 de metri la casa de bilete sub un soare torid…

„Nu te mai plânge atât. Azi nu e decât o navă de croazieră americană în port, uneori coada e pe 1 km”, m-a certat ghida Effi.

Effi (Eftihia Xiruhaki) e o doamnă autoritară pe la 50 de ani, cu mișcări leneșe de cadână și zâmbet superior, întors către sine. Cam insuportabil, dar îndreptățit: Effi e ghid, trainer de ghizi în Grecia, translator, profesoară de limbi străine, fostă maratonistă. A făcut medicină la București și vorbește românește mai bine ca mine.

Cred că ce i se va fi părut labirint lui Tezeu nu era decât magnificul palat al lui Minos, ornat cu marile securi duble. Ascultând explicațiile lui Effi, am fost uimit să aflu câtă intuiție avusese Borges în Casa lui Asterion, povestea minotaurului în labirintul său spusă de el însuși… Interpretez de capul meu: dacă taurul alb era sacru pentru minoici, e foarte probabil ca tot mitul minotaurului să fie doar justificarea mincinoasă a înșelătorului Tezeu care n-a înțeles mare lucru din credințele, arta și obiceiurile rafinate ale minoicilor…

Ajuns, în sfârșit, în locul visat din copilărie, nu-mi puteam smulge din suflet mâhnirea că într-un loc care ar fi trebuit să fie sacru ne călcam în picioare cu alte mii de turiști la vânătoare de selfiuri, mânați pe culoare prestabilite de ghizi apatici, recintându-și poezia parcă în toate limbile pământului.

De ciudă că nu pot simți niciun fior nici măcar în fața altarului zeiței cu șerpi, mă simțeam ca Iisus, gata să dea cu piciorul în tarabele zarafilor care năpădiseră templul…

La întoarcere ne-am oprit în satul Archanes, unde există un alt palat minoan, la numai 15 km de cel de la Cnosos. Dar aici nu a fost săpat decât foarte puțin, pentru că cea mai mare parte din sit se află sub casele localnicilor. Archanes e fermecător și ne-am plimbat pe străduțe până am simțit că ne cad picioarele. Aproape de apus am ajuns într-o piațetă, ocupată de vreo 80-90 de bărbați cu cafeluța sau rachiul în față, sub platani sau umbreluțe, cu țigara în mână sau cu mătănii.

De jur-împrejur – vreo 4-5 cafenele, copiii se joacă printre mese, mașinile trec pe șoasea, iar ei stau acolo cu orele, de par să fi prins rădăcini. Ne-am așezat și noi la o cafea.

Când am dat să plecăm, un domn în vârstă, înalt și foarte distins, ne-a oprit și i-a spus ceva în grecește lui Effi.

– Stop, a tradus ea, domnul a comandat rachiu pentru noi.

Imediat vin păhărelele de rachiu și platoul cu măsline, pâine uscată, roșii, brânzeturi.

Nu-l cunoșteam, nici el pe noi. Am ridicat sprânceana către Effi.

– Și de ce te miri? Domnul a văzut că suntem străini. Asta e ospitalitatea cretană!

 

 

Planuri pentru la anul

Creta e a 5-a cea mai mare insulă din Mediterana și cea mai mare din Grecia (8.260 kmp). Însă cei 600.000 de locuitori nu pot fi convinși că nu trăiesc pe un mic continent cu de toate: au munți și plaje, măgari și autostrăzi, sălbăticie și câmpuri cultivate cât vezi cu ochii, situri arheologice inestimabile și o bucătărie renumită, dar mai ales mare și soare 300 de zile pe an.

Cum ajungi

Aegean zboară de la București către Heraklion, Creta, de 11 ori pe săptămână. Bilete, începând de la 160 de euro.

Lichide prețioase

Du acasă ulei de măsline (Sitia Bio, Vassilakis Estate, Kritsa q3), tsikoudia (țuica de struguri cretană), vin (Muscat Spinas și Thalassinos – albe, Barbatus – roșu)

Top 10 

Nu rata: Plajele Elafonisi și Vai Palm, Cheile Samaria, Mănăstirea și Lacul Preveli, Muzeul Arheologic din Heraklion (și cel din Eleftherna), Palatul Cnosos, Insula Spinalonga, Atelierele de ceramică din satul Margarites, Insula Chrissi.

Știai că?

În Creta există circa 50 de biserici și mănăstiri. Biserica Ortodoxă Cretană a rămas autonomă, afiliată la Patriarhia ortodoxă din Istanbul (Constantinopole). Nu s-a unit cu Grecia în 1913.

Delicatese cretane

Încearcă: carnea afumată cu salvie, mierea de cimbru, melcii cretani, gamopilafo (pilaful local gătit la nunți).

Atuuri urbane

Nu ocoli marile orașe: Heraklion pentru viața de noapte, Chania pentru plimbare, Agios Nicolaos pentru plajă, Rethimno pentru muzee și cultură, Ierapetra pentru pește proaspăt.

Pe cheiul Moro, întrunul dintre docurile medievale transformat în muzeu se afla reconstrucția în mărime naturală a unei corabii minoane care a navigat 320 km în iunie 2004. Foto: Costas Dumitrescu

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*