Cu snowboardul prin văile Austriei

Ischgl și împrejurimile

© TVB Paznaun - Ischgl

Timp de trei zile, Oana Ivan descoperă stațiunea Ischgl din munții Austriei și împrejurimile.

Trezită cu noaptea-n cap la 3.30 ca să prind avionul, moțăi obosită și plictisită pe bancheta microbuzului care gonește de câteva ore pe autostrada cu 3 benzi. Mă mai foiesc, îmi mai dezmorțesc capul căzut în piept, îmi trag mai bine gluga peste ochi. Dar la un moment dat, nicio glugă nu mai poate stăvili lumina ce se revarsă din toate părțile. Cu ochii mijiți, încep să mă dezmeticesc și mă trezesc într-un peisaj de basm, plin de cabane de lemn, pictate cu motive florale, sclipind, feeric desigur, sub un metru de zăpadă impecabilă. Am ajuns în Tirol (Austria), la Ischgl, la invitația gazdelor noastre generoase „Asociația de turism Paznaun – Ischgl”, și de acum, fiecare clipă a celor trei zile de sejur, va sta sub semnul „Relax. If you can” – sloganul oficial al stațiunii.

Dimineața incandescentă ne surprinde pe telecabina spre vârful Palinkopf de 2.800m, unde panorama de 360 de grade, însorită, strălucitoare și rece te îmbie la zeci de fotografii. Care, odată verificate pe telefon, îmi dau seama că sunt destul de banale, eșuând lamantabil în a reda din sentimentul îmbătător al înălțimii. Așa că strecor cu mâna înțepenită de cele -15 grade telefonul înapoi în buzunar și inspir profund aerul și peisajul acestui vis perfect de iarnă. Îmi pun snowboardul în picioare și urmez ghidul nostru pe o pantă răsfățată de soare, care spre bucuria mea, e virgină, nebrazdată încă de urma vreunui schior mai harnic decât noi. Plutesc pe zăpadă, așa cum am plutit în alte zeci de colțuri de lume înzăpezite, cu furnicături în talpă și în stomac, cu fața și sufletul inundate de fericire, cu certitudinea că acesta e Paradisul.

Oana Ivan, foto: arhiva personală

Coborâm și dăm din nou de pârtia perfect bătută, intersectându-ne cu alți mii de turiști. În urmă cu 70 de ani, aceste văi și vârfuri erau străbătute de localnici cu bocanci de piele, jambiere de lână și mult tupeu. Pe atunci, nici urmă de turiști cu echipamente high-tech. Localnicii cărau rucsaci de vreo 40 de kilograme burdușiți cu ciorapi de damă, cafea americană sau unt, mărfuri de contrabandă mult râvnite de cele două părți ale graniței între Austria și Elveția. Dar iată că vremea contrabandiștilor pe schiuri e demult apusă, toată lumea are dresuri și cafea la discreție, iar azi graniță este doar pentru magazinele de duty-free cu prețuri piperate ce își etalează bogăția de suveniruri și brizbrizuri drăgălașe „made in China”. Trecuți deja pe teritoriu elvețian, încălzindu-mă la o cană de ceai, admir arhitectura cabanei masive de lemn, impunătoare, stil alpin, de sute de ani probabil, mă gândesc eu. „Cabana a fost construită acum vro 10 ani,” îmi spune în schimb o chelneriță în costum tirolez, cu tente clare de anime japonez.  

Deasupra hăurilor albe și pustii

Foto: arhiva personală

Telecabina cu două etaje, ne poartă înapoi spre Austria deasupra unor hăuri albe și pustii, căscate sub picioarele noastre la câteva sute de metri, dătătoare de senzații de furnicături în stomac. Altele decât de plăcere. Dar nu durează mult și iată-mă din nou la masă, cu o ditamai fleică de carne austriacă în farfurie, pe pământ stabil… adică oarecum. Restaurantul Pardorama, de la 2.600 m altitudine este construit pe permafrost în 3 puncte, iar stabilitatea sa, dat fiind faptul că gheața de dedesubt este mișcătoare, este asigurată de pompe hidraulice, care ridică sau coboară restaurantul, după caz. Vinul în pahar a fost perfect stabil și desertul cu sos de vanilie n-a curs decât spre adâncurile stomacului meu, semn că restaurantul a fost stabil pe toată durata prânzului. O minune a tehnicii și o minune culinară, am conchis ștergându-mă tacticos-pedant la gură,  mulțumită și sătulă. Iar în lumina tăioasă a după-amiezii care înroșea munții înzăpeziți până în depărtări, singurul inconvenient al zilei perfecte a fost nou apăruta burtă rotundă, care m-a împiedicat să mă aplec să-mi închid legăturile snowboardului. Prilej de reflecție asupra vioiciunii numeroaselor capre de munte, posesoare ale acelorași rotunjimi stomacale, dar pe care le-am văzut zburdând nestingherite pe toate fețele de munte, în drumul nostru înapoi spre Ischgl.  

Ziua următoare, mai puțin însorită, am petrecut-o la Galtur, o stațiune de familie, unde sute de copiii se aliniau ca bobocii de rață în spatele instructorilor, umplând pârtia de chiote și râsete. Și de câteva plânsete, ale celor încă neconvinși de frumusețea acestui sport de iarnă, încă descurajați de momentele de început în care bețele se încurcă între picioarele împleticindu-se în clăparii rigizi, schiurile alunecă de pe umăr, obrajii sunt mușcați de ger, în timp ce casca cade pe ochi, iar ochii sunt înecați de lacrimi.  

Brăzdând cu snowboardul, vale după vale

Dar lăsăm rapid în urmă trupele de bobocei și ne afundăm în văile cu zăpadă proaspătă de un metru. Majoritatea învățăceilor rămânând la baza muntelui, Galtur ne oferă surpriza pârtiilor aproape goale și a off-piste-ului virgin cât vezi cu ochii. Mica stațiune de familie care dimineață m-a făcut să strâmb puțin din nas la vederea hărții cam neofertante s-a transformat asemeni Cenușăresei, în prințesa balului. Și bal a fost până după-masă, când am brăzdat cu snowboardul vale după vale, printre brazi pitici mirifici, cu valuri de zăpadă pudră, spărgându-se sub talpa mea.

Efortul de a spulbera talazuri, dâmburi și troiene de nea mi-a fost răsplătit cu tigăi de fontă în care munți de cartofi cu ciuperci de pădure și cașcaval erau frumos încununați de ouă prăjite răsturnate languros. Am mâncat tot, plus desert, plus băuturi. Plus aceeași burtă și acceași problemă cu aplecatul la snowboard. În lumina difuză a după-amiezei, trilurile tiroleze ieșite din difuzoarele pârtiei antrenau cârdurile de copii într-un dans ireszistibil cu mascote de mărimi umane, ce se învârteau, băteau din palme și săreau. Doar bolovanul din stomac și ușoara teamă de ridicol mi-au mai temperat entuziasmul și m-au împiedicat să nu mă alătur și eu. Deși… 

© TVB Paznaun – Ischgl

Pe curând, Ischgl

E greu de spus ce mi-a plăcut mai mult la Ischgl. De pe pârtiile impecabile și teritoriile vaste off-piste dătătoare de senzații hipnotice, hop în restaurante din vârf de munte cu specialități tiroleze! Din restaurant, hop în spa-ul cu saune și jacuzzi și apoi fuguța la steak house cu biftec tartar și vită argentiniană. Seara, la concert live până la miezul nopții, printre cocktailuri și vinuri spumante. A doua zi, rutina cu piscuri amețitoare, peisaj de vis, restaurant de top, fine cuisine, spa și baruri cochete se repetă. Și, dintr-o dată o speranță arzătoare mi se naște în suflet: ce bine ar fi să trăiesc „ziua cârtiței” ca Bill Murray, să mă trezesc în fiecare dimineață și să retrăiesc din nou și din nou o zi la Ischgl. Două zile mai târziu, pe avionul spre casă, cu sandviciuri reci și banale, îmi dau seama că visul meu nu s-a împlinit. Obosită și privind în gol nutresc o dorință ascunsă…poate la anu’…

Text: Oana Ivan
Foto: Oficiul de Turism al Austriei

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*