Komodo. Rânduri din țara dragonilor

Foto: Gabriel Șerban

Gabriel Șerban își împlinește visul din copilărie și pornește spre Komodo, unde face cunoștință cu varanii, aceste reptile uriașe fascinante.

Suntem pe o Mare Flores agitată și înșelătoare. Se spune că aceste ape sunt printre cele mai greu de navigat din lume, de vină fiind curenții și vârtejurile, ca să nu mai vorbim de furtunile care nu se anunță înainte să apară la orizont. Nu am mai văzut niciodată marea atât de ciudată. Spargem valuri minuscule spre coridoare în care parcă fierbe dedesubt și apoi totul se liniștește ca un râu încet curgător în care poți vedea imaginile răsturnate ale munților din depărtare. Câte o spumă se învârtește în sorburi mari, pentru ca apoi să se liniștească în unde din care mai zboară câte un pește zburător sau mai scoate capul câte o țestoasă. 

Foto: Gabriel Șerban

În briza sărată, aproape atingând valurile, apare un herlad al destinației noastre – un fluture alb. Iar în urma lui crește în nenumărate văi și creste Komodo, insula dragonilor. Pe țărm roiuri de sute și sute de fluturi albi și galbeni – pieride – strălucesc în arșiță. Sunt mai mulți decât am văzut vreodată și țin linia apei sorbind săruri din noroi, la marginea pădurii care începe unde se termină nisipul. O căprioară de Timor stă la soare, impasibilă la pericolele din mica lizieră uscată. E teribil de cald și totuși mi se spune că e cea mai umedă perioadă din an pe care o vede zona. Peisajul e modelat de vântul salin, de caniculă și lipsa apei dulci în întinderi ierboase ce urcă versanții până la palmierii rari de pe coame, o savanna valurită. Chiar dacă la interior miroase puțin a umezeală și din loc în loc au apărut ciuperci, pădurea bătută de soare pare mai degrabă moartă, uscată. 

Foto: Gabriel Șerban

Iar sub crengile cojite și albe așteaptă să treacă arșița sau așteaptă să trecă o căprioară neatentă ori un porc sălbatic, dragonii de Komodo (Varanus komodoensis) – atât de imobili că par una cu pământul. Nu au de ce să se teamă de noi și nici nu o fac. De fapt ei ne țin la distanță cu câte un sâsâit grav sau arcuindu-și cozile groase. Sunt într-adevăr uriași, capabili să doboare un cerb, un mistreț ori un om din prima. Dar își calculează bine șansele ca orice reptile și nu atacă decât siguri de succes. Când privitorii sau rangerii încep să-i deranjeze, sparg pur și simplu rândurile de curioși, fără să ezite în mersul lor masiv, făcându-și loc. Personalul parcului nu e înzestrat decât cu niște prăjini bifurcate, care îmi par mai degrabă niște arme placebo decât altceva. Mult deasupra dragonilor de Komodo, în frunziș se mișcă rapid dragoni mai mici, zburători, din genul Draco. – niște șopârle foarte criptice și greu de reperat cu soarele în ochi, pe caniculă. Imposibil de fotografiat. 

De câteva ori varanii s-au strecurat în casele paznicilor, în toalete, sub birouri și i-au atacat prin surprindere. Alteori oamenii ai fost cei care s-au apropiat mai mult decât ar fi trebuit. Așa că în fiecare sezon există atacuri cu vinovați de o parte și de alta, dar victime umane nu au mai fost de multă vreme. Veninul produs în glandele din mandibulă e un amestec de cca 600 de toxine care împreună duc la hemoragie masivă, hipotensiune, contracții musculare necontrolate și paralizie. Neexistând antivenin, se tratează simptomatic. Dinții mari și zimțați, orietați spre gât nu-s cel mai adesea vizibili, protejați de gingii și îi fac pe dragoni să arate mai inofensivi decât sunt de fapt. Labele cu gheare tocite dar lungi ca ale unui urs, cu mult mai mari ca mâna unui om arată și ele formidabil. 

Foto: Gabriel Șerban

Komodo nu este pustie. Cu o populație de puțin peste două mii de locuitori, majoritatea pescari, comunitatea este însă una restrânsă. Ca peste tot în Indonezia, găsim un amestec de hinduism, animism, creștinism și islam practicat pe mica insula. Supraviețuirea acestor credințe vechi a fost importantă pentru dragoni. După legendă, oamenii de aici se înfrățesc cu ei. Povestea spune că demult, în Komodo a trăit o prințesă numită Putri Naga. Soțul ei i-a dăruit gemeni, un baiat – Si Gerong – și o fată-dragon – Ora. În dialectul local ora înseamnă pur și simplu dragon. Pe băiat l-au crescut în casa lor, iar pe fată în pădure, fără să știe unul de celălalt. Ani mai târziu, Si Gerong ieșit la vânătoare ucide o căprioară. Când să ia în stăpânire prada, o șopârlă uriașă apare din pădure și pretinde vânatul. Atunci băiatul ridică sulița asupra sa, dar este oprit de o viziune a mamei, prințesa Putri Naga, care-l imploră să nu-și ucidă sora.

Se spune că de atunci niciun dragon din insulă nu a mai fost ucis până astăzi. Mai mult, locuitorii cinstesc relația lor totemică și atunci când un dragon ajunge prea bătrân să mai poată vâna, îl hrănesc și îngrijesc ca pe unul de-al lor. Când una din marile reptile moare este îngropată în cimitir alături de oameni. 

Foto: Gabriel Șerban

În zgomotul motorului Salaciei îmi fuge gândul la prima imagine cu ei pe care am văzut-o. Visam să-i văd de copil. Găsisem în bibliotecă un almanah Magazin din anii ’80 așa cum erau toate atunci – un colaj pe coperta de dinainte de era digitală, o poză zâmbitoare cu Ceaușescu pe antecopertă și poze șterse alb-negru în el. Trebuie să fi avut cam șapte, opt ani. Undeva pe la coadă un articol vorbea despre un ținut atât de îndepărtat că părea aproape mitic.

Și într-adevăr aceste insule trebuie să fi fost un loc încă și mai ciudat acum doar câteva sute de mii de ani în urmă, când strămoșii reptilelor de azi vânau elefanții pitici Stegodon sau rude îndepărtate ale noastre, micii hominizi Homo floresiensis, ziși hobbiți. I-am lăsat pentru următoarea insulă, la fel de impasibili ca întotdeauna, uitați de timp, singura urmă de curiozitate fiind câte o limbă lungă și galbenă ca de șarpe cu care gustă aerul din direcția noastră. Am văzut cuiburile acestor șopârle – cât cele ale mamiferelor mari de la noi, vizuini săpate adânc, din care puii odată ieșiți, gonesc spre cel mai apropiat arbore ca să se salveze de mamele lor canibale. 

Foto: Gabriel Șerban

Trecem pe apă pe lângă o plajă roz. E una dintre puținele din lume, doar șapte, în care particulele roșii se amestecă cu cele albe – de fapt miliarde și miliarde de resturi de ființe oceanice minuscule, foraminiferele, dându-i nuanța specifică. Am părăsit Komodo prin Golful Cuiburilor – Loh Liang, zona principală de eclozare a varanilor, pentru a merge mai departe spre Siaba cu pădurile ei submerse de coral roșu și mai apoi pentru ultima noapte pe casa noastră insulară, Sebayur. Am luat cu mine imaginile varanilor și un mic dragon sculptat de săteni în lemn de hibiscus drept amintire. 

Text, foto: Gabriel Șerban

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*