De la Moscova la Beijing cu Transsiberianul

Catedrala Sfântul Vasile din Piața Roșie este, alături de Kremlin, cel mai puternic simbol al Rusiei.

Timp de două săptămâni, Cristi Pitulice face o călătorie din Rusia spre China la bordul celui mai cunoscut tren din lume, Transsiberianul.

Au fost poveștile vânătorești din Siberia ale lui Ghenadi Sneghiriov care m-au făcut de copil să visez să mă urc în Transsiberian până la Baikal. Sunt două perioade bune pentru un sejur cu Transsiberianul: în august, când vara siberiană e pe sfârșite, și în februarie, pentru că Siberia fără -40°C ar fi ca Sahara inundată. Eu am ales prima variantă și am pornit spre Moscova. 

După câteva zile de ture cu metroul și plimbări pe malul râului, a sosit și ziua îmbarcării. Mă tot gândeam la distanțe, la orașe, la oameni. Când am ajuns în gara Kazansky, mi-am zis că următoarele trei săptămâni vor fi epice. Legenda a început pe peron. Peronul 6. În fața mea: 500 de metri de tren. Zarengold – un clasic cu vagoane vișinii sau albastru-marin, ornate cu elemente aurii. Personalul zâmbitor ne aștepta la fiecare ușă. Pe peron, o iscusit un cover după Sinatra: „You’re just too take my eyes off of you“ 

Farmecul unei cabine clasice. Foto: Cristi Pitulice

Îmi iau în primire cabina. Două canapele de pluș roșu-bordeaux, perdele grele la fereastră, o măsuță elegantă și două plase pentru bagaje ca acum 100 de ani. Un miros de vechi și de curat. Camera mea de hotel pentru două săptămâni. Am început să explorez. După nici 10 metri am constatat că nu eram singurul; era un tren cu exploratori înnăscuți. Grupuri mici de oameni, instant împrietenite, tropăiau pe culoarele înguste în sus și-n jos. Cabinele clasice, elegantele vagoane nostalgice, confortabilele cabine Balschoi, veselele cabine standard – friends only, restaurantele interbelice… La un moment dat, împreună cu Umberto, vecinul din Italia, am descoperit o instalație ciudată – samovarul vagonului. 

O smucitură sănătoasă, un șuierat prelung și gata: Zarengoldul pornise. Cap compas: Beijing. 8.000 km în trei săptămâni. 23 de oameni din 8 țări – ne cunoscuserăm la Moscova. Eram împrăștiați în tot trenul, însă ne adunam în restaurantul din vagonul 3. 

Unii își plănuiseră călătoria cu ani în urmă, alții au economisit ani la rând pentru visul lor, alții, pasionați de trenuri, susțineau că este experiența feroviară supremă. 

Poftiți în Zarengold! Timp de două săptămâni, un echipaj de 72 de persoane asigură cele necesare unui voiaj memorabil.

Prima noapte în tren: nu prea confortabilă. Dar dimineața, când am ajuns în Kazan, am uitat repede de oasele amorțite. Dintre toate orașele pe care le-am vizitat în Rusia, a fost orașul care mi-a doborât la modul cel mai radical toate așteptările. Din Kremlinul Kazanului am coborât pe largile bulevarde, căutând panorama unor zgârie nori pierduți în imensitatea Rusiei și după un prim contact cu tătarii din Rusia, am revenit satisfăcuți în tren. Pe măsură ce trenul gonea către Munții Ural, mii de kilometri de perdele de mesteceni străjuiau calea ferată. 

Mai trece o noapte. E 5:20. După ceva timp ajungem la Ekaterinburg. 

Rusia este o țară a contrastelor – contraste radicale. Le vezi peste tot. În Ekaterinburg nu s-a mai aplicat surpriza plăcută din Kazan. O chestie mafiotă și comunistă. O experiență interesantă și curioasă, totuși. Nu vizitezi în fiecare zi un Bronx rusesc. Aici am întâlnit și cel mai original ghid. Pe Evgheni. El ne-a făcut o mică istorie a clanurilor mafiote din regiune. Trenul s-a așternut cinstit la mers. A intrat în Siberia. O Siberie uriașă. Timpul curge altfel și distanța are alte sensuri. 100 km = un cartier. Intrăm în cea mai lungă etapă a Transsiberianului: 1850 km fără întrerupere. Să tot privești taigaua. Dar te ajunge și plictiseala. Jay și Martin – un cuplu britanic tânăr – trec pe lângă mine. Desfacem două sticle de vin roșu rusesc și, în legănatul trenului, împărtășim împresii. Facem un scurt popas în Krasnoiarsk și apoi la Novosibirsk – capitala Siberiei.

După o săptămână ajungem în Irkutsk. În gară mă leg la un hotspot. Verific temperatura la București: 36 de grade. Mă uit la termometrul din gară; rânjesc satisfăcut: 19 grade. Siberia își spune cuvântul. 

Pe un vânt biciuitor, pornim către malul Angarei. Pe hartă, pare un fluviu obișnuit, dar la fața locului constați că fluviile astea rusești sunt gigantice. La Irkutsk, Angara este cam cât Dunărea la Vidin. Seara, tot pe malul Angarei, dar la câțiva kilometri de oraș, avem parte de o cină într-o tradițională „dacha“ – borș rusesc, pui tras prin sosuri amărui și tartă cu fructe de pădure. Două rusoaice, mamă și fiică, înalte, vesele și zâmbitoare ne povestesc în câteva cuvinte istoria regiunii. Evită elegant gulagul și stalinismul. După o noapte la hotel ne pregătim de apogeu. Plecăm spre Baikal. 

„Ce mare e Baikalul!“, m-am trezit vorbind când am ajuns. Ghidul se uită la mine amuzat: „Nu este lacul, este gura de vărsare a lacului în Angara. Lacul se vede după ce trecem dealul.“ 

Din piața de pește de la Listvianka, Baikalul se desfășoară în toată splendoarea lui. Malul opus, montan, e mereu în ceață, ca un ținut misterios ce te ademenește cu nesfârșite pante pline cu fructe de pădure și nemărginite păduri de mesteceni și pini. 

Valurile pocnesc malurile cu ritmicitate oceanică; în 30 de milioane de ani au depus sute de tone de nisip fin – excelente plaje pentru oameni, dar și pentru micile foci de Baikal. Briza lacului te înfrigurează, însă bătrânul lac este prietenos și foarte generos. L-am traversat cu un vapor adevărat, am trecut pe lângă două spărgătoare de gheață sovietice și, ajunși în larg, încercam să deslușim contururile țărmului. Deodată, Rene, un neamț pasionat de trenuri, începe să se agite. „Hei! Priviți! Un câine în mijlocul lacului!“ Am privit o clipă, apoi electrizați am început să căutăm aparatele foto. Una dintre celebrele foci de Baikal se zbenguia în apă, fără să se sinchisească de huruitul vaporului. 

Foto: Cristi Pitulice

Listvianka, orășel de pe malul lacului, n-are nimic special, cu o singură excepție: piața de pește. Odată ajunși aici, încercați neapărat doi pești meșteșugit preparați: omul – o specie de somon endemică în Baikal, afumat și uscat sau doar uscat, și golomianka – un pește ciudat, cu peste 35% din masă formată din ulei. Prin uscare, peștele își pierde peste 50% din greutate și lungime, însă este extrem de gustos și de sățios. 

O seară petrecută pe malul lacului este memorabilă. Trenul ca un șarpe gigantic se așezase de-a lungul malului, iar noi, vreo 40 de curajoși, ne-am aruncat ca niște copii în apele Baikalului. Apa nu se simte chiar ca-n Zanzibar. |n zilele bune, ar avea 12 grade la mal. Bernard, șeful turului, a măsurat numai 10,5 grade. Însă votca promisă de el ne-a mobilizat suficient de tare cât să ne bălăcim mai mult de o jumătate de oră. După un adevărat picnic rusesc, în miez de noapte, puternica locomotivă a dat semnalul. O smucitură zdravănă și eram din nou în mișcare. Toată noaptea am mers pe malul lacului, iar spre dimineață, după ce am traversat Râul Selenga, trenul a început să alerge nebun către Ulan Ude. 

Uneori, din lipsă nu neapărat de obiective turistice, ci mai degrabă de idei, ghizii locali scornesc niște năzdrăvănii incredibile. La Ulan Ude, capitala Republicii Buriația, am vizitat grădina zoologică locală. Nimic anormal, doar că în interiorul grădinii zoologice era amenajat ad-hoc un soi de muzeu dedicat celui de-al Doilea Război Mondial. Așa am avut șansa să le arăt amicilor englezi cum se armează un AKM sau ce poți face cu o bătrână pușcă Moisin-Nagant. 

În noaptea următoare am părăsit magistrala Transsiberianului. Ulan Ude este cel mai important punct nodal al Transsiberianului. 

Dacă expresul Rossija își continuă drumul prin Cita și Habarovsk către Vladivostok, Zarengoldul vireză către sud, urmând linia Transmongolianului până la Beijing. Începe o nouă etapă. 

Ca și Siberia, nici Mongolia nu este la îndemână din punct de vedere turistic. De opt ori mai mare decât România, dar cu o populație de șase ori mai mică – jumătate fiind cantonată în Ulan Bator –, Mongolia este un vast pustiu, o stepă nesfârșită. Am mers o zi întreagă cu trenul și am numărat cam 100 de copaci. 

Foto: Cristi Pitulice

În tren, un pic plictisit de peisaj, număram orele până la Ulan Bator. La un moment dat, pe la ora 5 dimineața, după o smucitură bruscă, lungul șarpe mecanic a înțepenit pe calea ferată. Eram în Deșertul Gobi, iar o turmă de cămile bactriene tranzita leneș calea ferată. Fericit moment pentru explorat deșertul. Nisipul umezit de rouă se lipea de încălțăminte, apa de pe tufe se lipea pe pantaloni. Cămilele se apropiaseră de tren și nu păreau deranjate de furnicarul de oameni. Păreau obișnuite și cu aparatele foto. 

Partea vestică a Deșertului Gobi face trecerea către ariditatea zonelor centrale. Tufe mici sau mai mari, plante mici sau mari, toate se înghesuie în pâlcuri, adăpostind insecte și reptile. Barbara, o americancă umblată prin lumea largă, mă strigă. Deja un mic grup de pasageri se strânsese în jurul unei gropi. O viperă de deșert părea că are nevoie urgent de un tratament împotriva autismului. Oamenii se agitau pe lângă ea și ea nimic, nicio mișcare. După câteva zeci de secunde, o șopârlă gecko țopăia la un metru de șarpe. Instant, șopârla a sărit și, cu o mișcare dibace, a prins un cărăbuș. 

Și mai instant, vipera, ca un arc electric, a sărit pe șopârlă. National Geographic live. 

După-amiază am ajuns în Ulan Bator, capitala Mongoliei. Un mix absolut haotic de automobile vechi japoneze, drumuri proaste și nesemnalizate. După o tură scurtă în oraș, m-am îndreptat împreună cu colegii mei exploratori spre o altă destinație – Parcul Național Terelj. 

Pe la vreo 70 km de Ulan Bator, șoseaua se termină. Definitiv. În chip de șosea este un drum de pământ cu câte benzi de circulație vrei pe sens. Am trudit cam trei ore cu un microbuz nervos până să ajungem într-o tabără cu vreo 20 de iurte. Aruncăm bagajele și plecăm să batem aceste curioase formațiuni stâncoase. Deloc ușor. Pânzele din mătase groasă ale unor păianjeni destul de măricei erau la tot pasul. Ne-am oprit pe un mic platou unde o familie de veve- rițe de stepă se încălzeau la soare. Mongolia mustea de viață. În urma incursiunii montane am devenit foarte interesați și curioși să vedem dacă Mongolia mustește și de bere. 

A doua zi am închiriat niște cai. Pentru 10 euro poți să călărești cât poftești. Legendarii cai mongoli mici și docili sunt încântători. Cu un simț de conservare foarte pronunțat, atât pentru ei, cât și pentru „pasager“, constituie modul ideal de locomoție pentru a explora pe distanțe scurte peisajul mongol. Ajunși după câteva ore de hoinăreală în tabără, am asistat la prepararea unui celebru fel de mâncare mongol – khorkhog. 

Înapoi în Ulan Bator, Zarengoldul ne aștepta pregătit și ferecat pentru ultima etapă a călătoriei. Până la granița cu China. Ultimele zece ore în tren. 

După două săptămâni, pe un peron prăfuit din Mongolia, plin de grăniceri, ne luam la revedere de la credinciosul Zarengold și de la cei 70 de oameni ai săi. China era la 2 km distanță. 

Planul era să ajungem la Beijing tot cu trenul, dar atotputernicele autorități chineze au hotărât ca orice tren turistic să fie suspendat din circulație pe perioadă nedeterminată. Așa că am făcut 700 km prin China cu autocarul. Așa am constatat trei lucruri: finlandezii au niște jocuri de cărți foarte antrenante, tricourile XL chinezești sunt în cel mai fericit caz un S european și dacă chinezii vor să construiască un oraș de un milion de locuitori de la zero, le iese în mai puțin de doi ani. Beijingul nu făcea parte din planul meu, dar s-a dovedit o experiență turistică de prima clasă.

Trei săptămâni în tren. Peste 8.000 km. Farmec rusesc și funcționalitate germană. Zarengoldul rămâne cea mai bună variantă pentru a explora fermecătoarea și misterioasa Siberie, nesfârșita Mongolie și China dinamică și zumzăitoare. Nu este o călătorie ieftină, dar e cert că pentru mine a meritat fiecare bănuț. 

Text, foto: Cristi Pitulice

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*