O călătorie subiectivă în Germania muzicală

Castelul Wartburg, interior. Foto: Anca Maria Mosora

Far Away and long ago… spre Enescu, trecând pe la Bach și Wagner, alături de Anca Maria Mosora 

Aprilie 2018, într-o vineri 13. La Gera, în landul Turingia din Germania, avea loc premiera operei Œdipe de George Enescu. Mă aflam la prea mulți kilometri depărtare și într-o letargie care m-a făcut doar, baletând printre fotografiile unui, pe atunci, necunoscut virtual, să oftez cu invidie. La mai puțin de un an depărtare, printr-o neașteptată alianță epistolară, se ivește o invitație, aproape ca o vorbă aruncată-n vântul digital. Œdipe urma să aibă o a doua premieră, la 25 februarie, la Altenburg, Filarmonica Turingiei deservind ambele Teatre. Câteva clicuri distanță, fără prea mare documentare (adică deloc), la cafeaua de dimineață și eram gata de drum. 

Foto: Anca Maria Mosora

Trei zile și 3.700 de kilometri. Sau 3.700 de kilometri în trei zile. Asta dacă preferați cifrele. Eu una aș spune așa, fără ca vorbele să-mi aparțină cu totul: spre Enescu, trecând pe la Bach și Wagner. Trebuie, e drept, să iubiți muzica, pentru a nu ridica din sprânceană și a vă grăbi să spuneți că acestea sunt rândurile unei persoane nechibzuite și impulsive. 

Nu sunt un călător care se documentează. Mi-au displăcut întotdeauna călătoriile care seamănă cu un maraton ghidat, de fișe mai bine sau mai prost rostuite despre diferite locuri, lucruri și oameni, făcute cuminte de acasă și bifate conștiincios. Hărți amănunțite, cu temporizări precise. Și nu sunt un călător care să opteze, la o adică, pentru Germania. Nu sunt nici un turist cultural, nici unul al plajelor sau al sportului, sunt poate, dacă este să căutăm un cuvânt, un turist al stărilor. Iar acest petec de Germania, într-unul și mai mic de timp, asta mi-a descoperit. O stare. 

La drept vorbind, nu știam prea bine ce urma să se întâmple odată ce am aterizat pe aeroportul aglomerat, unde aerul globalizării te lovește sec, mai puțin când vine vorba de limbă – engleza este un mister (ați dedus de aici că la fel este germana pentru mine) și atunci când nu e, tot este un dialog al surzilor cu muții. Nu poți să nu admiți că nici nu ar fi avut nevoie de altă limbă – mai suplă sau mai directă. La urma urmelor, mă îndreptam cumva și către Goethe. Dacă lui germana i-a fost de ajuns eu nu aveam decât să accept și să mă descurc. Eram totuși în încă-Europa – nu putea fi atât de greu. Nu a fost. Nici chiar într-o confruntare directă cu proprietara B&B-ului de la Altenburg, unde aveam cazarea, care vorbea exclusiv germana. O halucinantă combinație de engleză inexistentă a ei și germană  inexistentă a mea, a izbutit să mă ducă patru etaje mai sus, pe o scară cu trepte din lemn, inuman de zgomotoase, înguste și abrupte – neprietenoase dacă ai bagaje – în apartamentul unde, un scaun înalt, de bar, devine pe dată sinonim paradisului. 

Gândindu-mă nu foarte serios totuși că am pornit la drum un pic cam impulsiv, cu singurul reper – Œdipe – am ratat, în bine semnalizatul de altfel aeroport, indicatorul Aufgang și m-am trezit plimbându-mă vreme de vreo zece minute insuportabile prin holurile largi, mirosind peste tot la fel, a amestecul tuturor parfumurilor pulverizate prin magazinele replicate identic în toate aeroporturile, cu lumina tăioasă ca de sală de operații trezindu-te din orice reverii vei fi avut și în du-te vino-ul grăbit al oamenilor. Zece minute pierdute, mi-am spus – iar cei care așteaptă cam știu cât de lungi pot ele să pară. 

Odată ce te îndepărtezi de aeroport și de oraș, fără să ai în minte harta strictă pe care te deplasezi, nu-ți rămâne decât să te lași dus de drum.

Ar fi trebuit să auziți împreună cu mine Tannhäuser, în vreme ce castelul Wartburg, intrat în patrimoniul UNESCO în 1999, rămânea în urmă, cu Lucas Cranach cel Bătrân, minunatele statuete din lemn provenind din atelierul lui Tilman Riemenschneider, colecția Egloffstein de tacâmuri lângă care tronau meniuri franțuzești (sau franțuzite) din altă epocă, Biblia Wartburg, prima Biblie luterană integrală, publicată în 1534 și urcușul destul de abrupt până la el, printr-un aer de o consistență diferită, ca să prindeți gustul călătoriilor care își împlinesc scopul doar pe măsură ce se petrec și care, uneori, au sens doar pentru voi, doar dacă acceptați să le primiți. 

Să coborâți apoi spre casa memorială în care s-a născut Bach, devenită muzeu în 1907, care te întâmpină cu aerul ei simplu și căreia i s-a integrat deloc intruziv o clădire nouă, unde poți asculta Bach la adăpostul căștilor sau în jumătatea de oră de mini-concert pe cele două orgi de interior, un clavicord, o spinetă realizată în 1765 de Johann Heinrich Silbermann și un clavecin. Iar de aici, un salt de secole, spre muzeul Reuter-Wagner. Un drum îngust, terminându-se lângă un mic iaz. O umbră poate mai palidă a acestui loc, nu însă neatractivă, îți spui că ar fi Sinaia.  Dar la ce să cauți asemănări când ai atâtea de descoperit? Acolo, lângă iaz, între Bach și Wagner, poți sta o vreme. 

Vila, construită între 1866 și 1868 de arhitectul Ludwig Bohnstedt, a fost reședința poetului Fritz Reuter. După ce bombăni șantierul care acoperă exact intrarea în clădirea echilibrată, convins fiind că ești încă în România, unde un astfel de semn înseamnă de cele mai multe ori moartea sigură a tot ce a fost arhitectura clădirii, afli că de fapt are loc o întreagă recondiționare a ei, după planurile inițiale.  O frumoasă fotografie a vilei tronează aproape de holul de la intrare și poți vedea spre ce se îndreaptă lucrările. 

Dacă iubești cărțile, parterul poate deveni o adicție căci, în spatele unui perete din sticlă se află o încăpere cu 5.000 de volume. Muzeul, de altfel, are a doua cea mai mare colecție Richard Wagner după Bayreuth. La etaj, încăperile poetului, cufundate în culorile tari ale pereților, mobilierul suplu, întunecat și două piane – pe unul, se spune, a cântat Wagner. De la geamurile încăperilor poți admira o grădină lunguiață, asortată casei, pe care o bănuiești răpitoare în hainele unui anotimp mai cald.    

Cum până la Œdipe mai erau o noapte și o zi – ziua a început cu căutarea lui Klimt (erant din păcate, împreună cu marea expoziție Klimt care avusese loc și pe care am ratat-o) prin Kunstmuseum Moritzburg Halle (Saale) unde era expusă colecția Ziegler, una dintre cele mai importante colecții private acoperind expresionismul și modernismul german și prin muzeul Lindenau din Altenburg care, dincolo de expoziția legată de Sfinx, parte din eforul conjugat de a susține premiera operei spre care mergeam, deține una dintre cele mai frumoase colecții europene din afara Italiei de pictură (religioasă) renascentistă florentino-sieneză. 

O călătorie de felul acesta ascunde mereu surprize. Aveam să descopăr că de fapt nu există decizii oarbe, cum părea să fie cea a cazării luate fără a cunoaște locul, fără prea multe detalii și calcule pe care un om mai chibzuit poate le-ar face.

Pornind spre teatrul unde avea loc premiera, presată vag, dar mai puțin ca de obicei, de timp, mă întrebam totuși dacă waze-ul îmi arăta bine drumul.

Eram la patru minute de Theaterplaz, unde se afla clădirea din 1869 a operei. Exact așa – nici nu am apucat să-mi temperez vaga îngrijorare că eram deja pe treptele teatrului, privind bannerul care anunța premiera. 

Œdipe, actul 3

Œdipe a fost găzduit cum se cuvine, iar Enescu onorat pe măsură de toți cei care au fost implicați în această deloc ușoară incursiune: regizorul Kay Kuntze, dirijorul Laurent Wagner, soliștii impecabili, mai ales Sébastien Soules, baritonul care i-a dat trup și suflet lui Œdipe, orchestra și corul de un profesionalism și o calitate incontestabile. Aflându-te în mijlocul a ceva atât de frumos, nu poți să nu pleci capul și să nu te cuprindă disperarea la gândul că în locul de unde vii, Muzeul Național „George Enescu” este, la propriu pe butuci, că Œdipe-ul enescian este absent din programe, că se vorbește mult și de cele mai multe ori prost ori razant despre el, dar totul este învăluit de „iubirea” pe care i-o purtăm lui Enescu. 

Nu există, în acest caz, o încheiere mai potrivită decât provocarea Sfinxului din actul 2, tabloul al III-lea: Et maintenant, réponds, Œdipe, si tu l’oses: dans l’immense univers, petit par le Destin, réponds, nomme quelqu’un ou nomme quelque chose, qui soit plus grand que le Destin! 

Text și foto: Anca Maria Mosora

 

germania Germania germania

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*