Pe potecile din rezervația Horton Plains

Foto: 123rf

Corina Matei străbate cel mai frumos traseu montan, pe potecile din rezervația Horton Plains (Sri Lanka), un platou montan la peste 2000 de metri altitudine aflat în patrimoniul UNESCO.

Sunt șase grade. Dârdâi ca în mijlocul iernii cu doar un tricou pe mine, pantaloni de hiking și un hanorac subțire pe care nu știu cum să îl strâng mai bine pe mine. Doar am venit la tropice! Am un rucsac greu în spate, dar nu l-aș pune jos pentru nimic în lume, îmi ține de cald la spate. Beznă, vânt rece, cinci dimineața și șoferul întârzie. Știam dinainte că așa se va întâmpla, însă entuziasmul nici că mă lăsa să stau pe canapeaua din holul hostelului din Nuwara Eliya. M-am și obișnuit, e a treia zi în care mă trezesc pentru încă un răsărit fascinant văzut peste pătura verde a munților Sri Lankăi. Și nu e ultima.

Dau drumul la căldură la maximum fără să-l întreb nimic pe omul cu geacă groasă, pregătit pentru clima montană. E prea devreme ca să vorbesc. Nu-mi mai simt mâinile. Mașina mică abia urcă pe un drum strâmt, plin de gropi și destul de abrupt. Pădurea deasă din valea în care sunt nu mă lasă să mă bucur de crepusculul albăstrui, așa că închid puțin ochii. Ațipesc.

Motorul se îneacă chiar în punctul de belvedere improvizat pieziș și deschid ochii. Mai sunt 18 minute până la răsărit și, pentru că e un versant în față, probabil va dura mai mult. Nu mai era nimeni. Rămân în mașină cu privirea ațintită spre culorile schimbătoare ale cerului spre vest, care pur și simplu mă hipnotizează, mă fascinează. Cobor. Aerul rece și umed ce poartă mirosul ploii parcă vrea să mă trezească din uimire. Nu, nu pot. Mă așez pe un bolovan la marginea văii și mă uit lung. Trag câteva cadre, în timp ce liniștea încununată de câteva ciripituri îndepărtate e acoperită de murmure, oscilări de voci, apoi de cuvinte bine definite. În spatele meu, zeci de turiști. zeci de nații. Toți, cu ochii mari spre primele raze de un aur cărămiziu ce se revarsă peste jungla deasă. Nu mai știe nimeni de frig, nici măcar eu, în timp ce norii fini și lungi ba se ridică, ba coboară printre munții conturați parcă de latura unui cărbune.

Strigăte acompaniate de un fum gros de motorină risipesc necruțător magia peisajului. O mașină veche a rămas în curba cu înclinație prea mare și a blocat tot drumul. Degeaba o turează la maximum, nu o mai poate urni până ce nu se adună toți șoferii să o împingă. Între timp, urcă un grup de turiști, obosiți și suflând din adâncul plămânilor. Au închiriat tuk-tuk-uri pentru traseu, dar nu fac față. Așa că merg pe lângă ele, iar situația devine de-a dreptul amuzantă. Pentru noi, privitorii, ei au pierdut răsăritul. 

O căprioară sambar paște cu poftă ignorând complet traficul intens cu viteză limitată la 30 km/h.

În nici cinci minute ajung la intrarea celei mai fascinante rezervații naturale a insulei: Horton Plains, un platou montan la peste 2000 de metri altitudine aflat în patrimoniul UNESCO pentru diversitatea florei, faunei, peisajelor și a fenomenelor ce au loc. La casă, îngrămădeală. Pare un fel de concurs despre cine intră mai repede în rezervație. După care văd că e o strategie de a evita aglomerația. De la casa de bilete până în parcare se merge doar cu mașina. Nu am voie să cobor, așa că admir aburii ce se ridică din iarbă în bătaia razelor încă blânde. Ceva mai departe de drum, câteva căprioare sambar pasc cu poftă ignorând complet traficul intens cu viteză limitată la 30 km/h.

Din parcare, indicatoarele mă ghidează către intrarea pe traseu – unul de aproape opt kilometri, ce trece prin diverse cadre: de la pășuni, desișuri verzi și la vârfuri de unde se vede chiar și oceanul!

Nerăbdarea mea e ținută în frâu de o coadă destul de mare la intrarea pe potecă? Altă taxă? Nu se poate… Verifică biletele? Probabil. Ah, nu, e un filtru anti-plastic! Din câteva întrebări aflu că în ultimul an, numărul turiștilor care vin la Horton Plains s-a triplat și, pentru că prea mulți nu au educație ecologică, au introdus o nouă măsură pentru conservarea sitului. Asta și după ce poteca s-a umplut de ambalaje și după ce un exemplar de sambar a murit prematur, iar în stomac i-au fost descoperite plastice. Acum, confiscă tot ce poți arunca și nu e biodegradabil. Sandviș în folie alimentară? Uite, mută-l în punga asta de hârtie! Țigări? Uite un bon, le iei înapoi când te întorci! Nu confiscă sticlele de plastic, nu te pot lăsa fără apă, însă le rup eticheta care poate fi ușor înghițită de mamifere.

Colțul de rai pe care zburdă tot felul de specii endemice sau pe cale de dispariție este din ce în ce mai mic, pădurea moare vizibil din cauza încălzirii globale. Și nu e orice fel de pădure, ci e o „pădure de nori”, una dintre puținele rămase pe glob. Copacii se usucă, păsările mici, insectele și rozătoarele se împuținează și din cauza încă unei amenințări: a ciorilor care au invadat locul.

De fiecare dată când mă uit cu atenție în jurul meu, descopăr ființe mici și colorate!

Mă simt norocoasă că sunt aici și că locul ăsta încă există sub presiunea atâtor schimbări. Lucrurile mărunte fac din traseul-triunghi (cu principalele sale puncte Little World’s End – World’s End – Cascada Baker) unul dintre cele mai încântătoare pe care le-am parcurs vreodată. O potecă sculptată de torenți în straturile roșii-galbene-portocalii ale stâncii mă face să mă simt ca într-un mic canion iordanian mărginit de arbori bătrâni de la baza cărora broaște mici și negre susțin un adevărat concert în aceeași notă muzicală. Mă opresc din 300 în 300 de metri, doar ca să mă uit cu atenție printre copacii pictați rapid de fluturi și păsări. Am momente în care pur și simplu uit că trebuie să ajung în punctele de belvedere înainte să înceapă fenomenul. Totuși, reușesc. Little World’s End e un punct la marginea prăpastiei care se înalță cu 270 de metri deasupra văii ce oferă o vedere ideală către sud-vestul insulei. Rămân fără cuvinte. Zăbovesc vreo 20 de minute, până când aud un „It’s late!” spus de un turist dintre cei care stau pe rampa-punct pentru poza ideală. 

Da, e ora 9, e târziu și soarele deja începe să ardă. Probabil nu mai e mult până ce totul va fi acoperit de aburul gros. Așa că mă ridic și eu și iau în forță poteca de aproape un kilometru care duce către marele World’s End, aflat de trei ori mai sus decât primul. Peisajul se schimbă. Arborilor mari le-au luat locul copăcei acoperiți de mușchi. Traseul e din ce în ce mai întunecat pentru că soarele abia pătrunde prin desișul prin care nici să vrei nu poți trece, iar aerul e din ce în ce mai umed și mai greu. Simt că nu sunt singură, dar nu mi-e teamă, ci sunt entuziasmată. Știu că ceva, acolo, se uită la mine. Dar unde? Curiozitatea iar mă face să mă opresc. O mișcare a lui greșită, un foșnet gros și îl fixez îndată cu privirea! E o maimuță cu fața purpurie pe craca de deasupra mea! Ne uităm unul la celălalt. Nicio reacție ieșită din comun, așa că ne vedem de treabă în direcții diferite.

Pădurea se deschide în cel mai cunoscut punct de observație din Sri Lanka. World’s End este locul unde lumea se adună după ora zece, ca să vadă un curios fenomen al naturii generat de unele dintre cele mai vechi păduri de nori rămase pe planetă (Cloud Forests sunt diferite de Rain Forests). Abia găsesc un loc liber, măcar să stau să-mi trag sufletul neantrenat pe munte și să-l hrănesc cu priveliștea. Înainte ca fenomenul să înceapă, de pe acest acoperiș al lumii se vede rezervorul Udawalawa care susține climatul ideal pentru elefanți, dar și Oceanul Indian, aflat la 81 de kilometri distanță. După ora zece, în funcție de cât de puternic e soarele, încep să se ridice aburii din pădurea extrem de deasă, în care toate elementele (copacii pitici, mușchii, lichenii, dar și solul) lucrează împreună pentru un singur scop: să rețină apa fără de care nu ar putea supraviețui. În soare, aburii se ridică destul de repede și se transformă în nori. Din nori, plouă, apa udând iar și iar pădurea. În multe zile, fenomenul e atât de intens că în toată regiunea vremea e închisă după-amiaza.

Pe drumul spre Oihya sunt câteva puncte de unde se pot observa aburii ce se transformă în nori.

Dacă stau aici să văd tot fenomenul, am toate șansele să cobor pe ploaie pe pantele lunecoase neadăpostite de arbori și nu-mi doresc asta. Mai am destul din traseu și abia aștept să văd și Cascada Baker, un excelent punct de răcorire în care apa cade de la 20 de metri înălțime. Apoi, e un punct de observație pe drumul spre Oihya unde să stau să aștept aburul, norii să vină să mă învăluie cu răcoarea lor.

Text: Corina Matei
Foto: Corina Matei, 123rf

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*