Sahara, o experiență altfel

Camilele se înșiruie pe cărarea creată de dune. Foto: Corina Matei

Corina Matei experimentează o noapte în deșertul Sahara.

Sunt lihnită. Am plecat de la cazare înainte de răsărit ca să putem ajunge în deșert pe lumină. Sunt pline ambele microbuze, iar când șoferii opresc, mergem repede spre masa lungă așezată lângă plantațiile de curmali și umbrită de un paravan din rogojină. Pământul e nisipos și roșiatic, iar palmierii sunt din ce în ce mai rari. Frunzele mângâiate de vânt scot un sunet gol și scorojit la contact. Soarele arde de ustură și simt că mi se lipesc căile respiratorii de fiecare dată când trag aer în piept de la atâta uscăciune.

Furtuna de nisip pare o ceață deasă. Foto: Corina Matei

Meniul e simplu, doar trei opțiuni. „Tajine au citron and a…”, zic, dar sunt întreruptă de glumele turiștilor cu care împart masa la adresa unui grup mare de chinezi. „Oooo”, „Woooow!”, „Uuuuu!” și ne fac poze uimiți de pe terasa supraînălțată. Cel puțin, așa pare până când o rafală puternică de vânt umflă adăpostul din rogojină. Sigur se întâmplă ceva în spatele nostru. Mă ridic brusc și mă uit după palmieri: o vântoasă imensă, o mică tornadă, învârte în pâlnie miliarde de fire de nisip pe solul arid! Uimire și teamă în același timp! „No worries, not coming here!”, ne strigă chelnerul amuzat. Dar totuși decidem să ne mutăm înăuntru din cauza vântului care se întețește cu fiecare minut. Îmi amintesc cât de foame îmi este abia când văd tradiționalul tajine cu pui în fața mea, aburind, cu felii de lămâie coapte pe deasupra.

Vântul parcă a dispărut și din nou liniștea câmpurilor infinite domnește. Ne urcăm în microbuze și pornim spre Merzouga, un sat la marginea deșertului saharian. Drumul ne leagănă puternic pe ritmurile arăbești ce se aud din boxele din spate. În jur, nimic. Ici-colo, câteva tufe de ierboase înfipte în ceea ce devenise doar nisip. În dreapta, departe un val galben. Ce-o fi acolo? Din ce în ce mai vizibil și mai aproape, norul ăla palid vine spre noi. „Prepare for a sand storm!”, ne spune șoferul la microfon. „Yuhuuuuu!”, strigă turiștii parcă treziți dintr-o letargie. Furtuna pare o ceață deasă care ne înconjoară imediat. Drumul nu se mai vede, iar șoferul încetinește la 20km/h. Vântul huruie gros și, pe alocuri, chiar sinistru. Parcă nu se mai termină.

Ajungem la tabăra berberă din Merzouga. Chiar înainte să ajungem, plouase atât de tare, că era plin de bălți, nici măcar nisipul nu avusese timp să absoarbă o asemenea cantitate de apă! Berberii dansează țopăit, că nu au mai văzut ploaie de prea multă vreme. Fericiți, ne urează bun-venit și ne ajută să ne înfofolim cu eșarfele de cinci metri lungime cumpărate de pe drum, să ne ferească de nisipul plimbat de vânt.

O cămilă udă, tot ce NU ți-ai putea dori. Foto: Corina Matei

Cinci șiruri de cămile și cinci localnici care să le mâne ne așteaptă la vreo 200 de metri. Entuziasmul meu piere cu fiecare pas. Păturile de pe șele sunt fleașcă, iar mirosul greu al cămilelor ude îmi ucide rând pe rând fiecare receptor olfactiv. Îmi trag colțul eșarfei peste nas, dar nu e suficient. Mă urc, ce să fac? Pornim la drum către inima deșertului, în timp ce vântul se întețește din nou.

Măcar duhoarea de cămilă udă se duce în spate acum. Dar, în același timp, eu nu știu cum să mă țin mai bine de T-ul șelei. Îl strâng cu toată forța brațelor, iar picioarele mi le arcuiesc pe lângă corpul animalului. După ce că simt că mă zboară vântul, mai și coborâm pe niște dune, iar senzația este groaznică: simt că pic în nas!

Pe măsură ce nisipul se usucă, începe să fie în voia vântului și pișcă la fiecare rafală puternică: pe gleznele goale, pe mâini. Îmi trag eșarfa și pe ochi, noroc că e subțire și pot întrevedea ceea ce se întâmplă în jur. Dar tot intră nisipul mult prea fin pentru acest material; acum îmi scrâșnește între dinți.

Tabăra din vale. Foto: Corina Matei

După mai bine de o oră de mers printre dune, obosesc în mod ciudat, mă dor toți mușchii și nu știu cum să mă mai țin. Vreau să cobor. Suntem în pustiu: noi, cămilele și vântul. „We have arrived!”, anunță unul dintre ghizi. Nu vedem nimic. „You must climb, the camel can’t!” și arată spre cea mai abruptă dună din jurul nostru.

Cu vântul care mă împinge nervos în dreapta, fac trei pași și alunec doi, cu tot cu nisipul de sub mine. Fi-r-ar ea de treabă! Când ajung în vârf, mă simt de parcă sunt pe Kilimanjaro, în timp ce suflu atât de tare de parcă îmi dau afară plămânii. În vale, tabăra noastră: câteva corturi așezate în U, toate conectate de covoare tradiționale, mărginite de felinare aprinse. Superb! În timp ce admir pierdută, văd că după dună, tot acolo în vale, apar și cămilele. Ce râd berberii de noi! Hohote!

Corina împreună cu berberii taberei, la ceai

Ne primesc cu semințe de dovleac, stafide, napolitane și ceai de mentă chiar în cortul principal, un spațiu organizat ca o sală de mese sau de petrecere. Eu mă retrag într-un colț, la adăpost, că simt că am o greutate dublă față de când am coborât din microbuz: nisip în pantoful stâng, și mai mult în cel drept. Nisip și în șosete! Nisip în gluga hanoracului, nisip în buzunarele pantalonilor, nisip în urechi și-n nas!

Furtuna încetează odată cu lăsarea serii, ceea ce ne permite să facem tajine la jar chiar în spatele corului mare. Suntem ca la restaurant: avem și apă, și suc, și pâine, și legume: toate cărate cu cămilele din cel mai apropiat sat. Nici nu terminăm de mâncat, că petrecerea începe: berberii vin cu tarabanele în „curtea interioară a complexului”, care încep să răsune peste văi.

Cedăm oboselii în toiul nopții. Saltelele groase și păturile moi ne așteaptă în corturile îmbrăcate în lână de capră, ce le izolează termic. Parcă nici nu închid bine ochii, că sună ceasul: „Wake up for the sunrise!”, ne dă trezirea unul dintre berberi. Mă ridic teleghidată, mă spăl pe față și mă uit lung la duna din fața mea: în vârful ei trebuie să urc pentru a vedea primele raze ale soarelui. Amurg. Frig. Aerul rece mă trezește. Ajung în vârf, mă așez și încep să tremur. Soarele se lasă așteptat până ce lumina sa inundă valea auriu-strălucitoare, care până acum câteva momente era galben-cenușie. Totul contrastează perfect cu cerul de un albastru-cristal nemaiîntâlnit. Sunt fascinată, hipnotizată. „Time to go!”, îmi scutură gândurile urletul ghidului, din vale.

Și uite-ne din nou pe cămile, de data asta pe o vreme ideală: soare, răcoare, fără pic de vânt!

Citește și:

Pe potecile din rezervația Horton Plains

Emoții dintre templele khmere

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*