Descoperind Kosovo cu toleranță și uimire

Vedere spre Prizren. Foto: 123rf

Corina Matei descoperă Kosovo, cea mai tânără țară a Europei.

Când ai o minivacanță, ultimul lucru pe care ți-l dorești e să o petreci în trafic. Așa și noi, trei călătoare iubitoare de locuri noi. Paște, 1 mai, dar unde nu se duc turiștii?! Hai în Kosovo! Zis și făcut! Și-am plecat fără așteptări…

După aproape 600 de kilometri de drumuri mai bune și mai proaste, suntem întâmpinate cu priviri surprinse și zâmbete largi la vama Serbia-Kosovo din Merdare. „De unde sunteți?”, „Aaaa, Hagi!”, „Ce mai faceți?”, complimente, „Unde vă duceți?”, „Nu uitați să vizitați aia și aia!”, vameșii sunt extrem de încântați la vederea turiștilor străini. Ne-am luat la revedere, cu multe urări de bine din partea lor după vreo cinci minute de conversații în limba engleză. Și noi suntem uluite, oare când și unde am mai fost primite cu atât entuziasm la graniță?!

Prizren

Ce senzație, suntem în cea mai tânără țară a Europei! Intrăm direct pe un drum în lucru și, deși e vinerea dinainte de Paște, la noi liberă, zeci de muncitori săpau și turnau asfalt pe un terasament solid, în straturi – ca la carte. Ici, colo, plăci care anunță fondurile europene destinate lucrării. Un drum expres ocolește capitala, Prishtina, ca mai apoi să intrăm pe o autostradă ca-n vest: asfalt negru, niciun petic, nicio groapă, cu numeroase noduri rutiere luminate. Unde suntem totuși? În Kosovo?!, îmi vine să mă întreb singură. Mergem lin, cu un peisaj mirific ce se deschide în fața noastră: dealuri verzi, unele cu vii și cu hamei, se cocoțau în depărtare în vârfurile stâncoase și ninse ale Munților Shar. Pierdute în peisaj, numaidecât am ajuns în Prizren, orașul despre care citisem că este cel mai „turistic” din Kosovo – și al doilea ca mărime după capitală. Adică aici vin kosovarii când sunt în vacanță, așa cum mergem și noi, bucureștenii, pe Valea Prahovei. Doar ici-colo mai vedem câte-un „străin”, adică vreun locuitor al Albaniei sau Macedoniei. Iar cum Kosovo e aproximativ cât două județe românești, în maximum două ore ajungem oriunde, așa că am ales să stăm doar în Prizren.

Claxoane, strigăte, forfotă ne întâmpină la intrarea în oraș

Gastromonia din Kosovo e un mix de bunătăți balcanice și turcești.

Lăsăm mașina la cazare și mergem direct în centrul vechi. Tarabane bătute frenetic, muzică orientală în restaurante, râsete de copii, sute de discuții pe mii de voci grupate la terasele de pe trotuarele pietonalelor pavate demult construiesc o atmosferă vie ce ne trezește instant din oboseala acumulată pe drum.

Fumul purtat de vânt al cărnii pline de condimente, făcută pe grătar, ne lasă gura apă. Magazinele de suvenire cu obiecte expuse afară colorează peisajul printre arborii îmbrăcați în lucrături vii croșetate.

Apele repezi ale Bistriței din Prizren (Prizren Bistrica) se fac auzite doar când ne apropiem și admirăm cum împart orașul chiar de pe podul de piatră. Datorită formei sale armonioase și rolului jucat în oraș încă din secolul al XV-lea când a fost prima oară construit, a devenit un simbol al urbei, întotdeauna privit din aval, să-i fie alături Moscheea Sinan Pașa și, mai departe, cetatea ce a fost odată capitala Imperiului Sârbesc.

Kosovarii nu au trăsături fizice comune. E greu să spui cine e dintre ai locului și cine nu, având în vedere că, în rădăcinile lor, sunt albanezi, sârbi, turci, egipteni, macedoneni, bosniaci și gorani. Și noi aproape trecem neobservate și abordate des în albaneză, până la părul verde al prietenei mele și până la „Sorry, English?”. La această replică, toți din jur devin câte o pereche de ochi mari, o gură semi-deschisă și înțepeniți preț de câteva secunde în jurul nostru, ca în fața unui fenomen natural nemaivăzut vreodată în persoană. „Do you have a menu in English?”, insist. Și îl cheamă pe chelnerul care-l cheamă pe barman să vadă ce vrem, în timp ce încearcă să fie exagerat de politicoși. Impresia de la vamă cu oamenii care știu engleza s-a năruit încă din primele ore petrecute în oraș. Dar asta nu era o problemă pentru noi. După ce au discutat o jumătate de oră despre noi, cu priviri aruncate des, unul și-a făcut curaj: „German?” – poate datorită prietenei mele cu păr blond. „No, Romanian!” Mimica lui s-a schimbat în cea a unui elev de generală care, la tablă fiind, a primit o ecuație complicată.

Din inima orașului vechi suntem la cetate în aproape 20 minute, după o urcare abruptă pe străzile strâmte. Ridicată în secolul XI, astăzi o putem privi ca pe o lucrare comună între popoare: primul fost construit de bizantini, apoi sârbii l-au extins. Otomanii au pus stăpânire mai târziu pe fortăreață și au ocupat-o timp de câteva secole. Astăzi, kosovarii au restaurat-o și au redat-o oamenilor, nu doar ca obiectiv turistic și punct de belvedere, ci și ca spațiu pentru evenimente culturale.

Ne tragem sufletul preț de un moment, apoi priveliștea ne ia cu totul suflul: un Prizren în apus, în care acoperișurile cărămizii contrastează cu verdele arborilor, unde cele peste 40 de turle are moscheilor par să intre în concurență cu vârfurile muntoase ce se zăresc în depărtare. Începe Adhanul.

Cascada White Drin

Deși viața de noapte din centru e în toi, preferăm ceva mai multă odinită pentru o zi plină în Parcul Natural Bjeshkët e Nemuna. Plecăm direct spre cascada din Radac, numai că Waze-ul ne arată în față un drum superb, plin de serpentine care urcă în munți. Hai să admirăm priveliști și ne întoarcem repede! Drumul R106 din marginea de nord-est a parcului e extrem de plăcut, liber și oferă o porție de natură montană domoală cu treceri prin păduri dese ce se deschid din când în când în peisaje liniștitoare. Doar popasurile „marcate” de ambalaje și pet-uri fură din strălucirea zonei. Iar noi trebuie să ne întoarcem mult mai repede decât credeam! După o curbă, granița cu Muntenegru – deși harta mi-o arăta la vreo încă 15 kilometri mai departe. Nicio problemă, cascada ne așteaptă!

Traseul începe de la o păstrăvărie (delicioasă și ieftină, de altfel). Și, deși tot drumul a fost aproape gol, acum intrăm în aglomerația gălăgioasă și neatentă a potecii către obiectiv – un traseu poate chiar prea bine amenajat: cu scări, podețe, alei – unele chiar betonate. În mulțime, m-am simțit imediat ca în anii 2000, spre Cascada Urlătoarea din Bucegi, când cei din jur scuipau semințe și plecau de la picnic fără să adune în urma lor și care nu-și cer scuze când te calcă sau te împing doar-doar să o ia ei înainte pe poteca ce se strâmtează. Incomoditatea situației dispare când, printre arbori, întrezărim căderea în două fâșii a Drinului Alb, mult mai mare decât ne așteptam, are 25 de metri! Scările ne poartă întâi la baza ei, unde stăm în bătaia picăturilor minuscule purtate de vânt ca pe un nor fin. Nuanța turcoise a spumei ne cucerește pe loc! Un alt set de scări ne urcă deasupra ei, pe un pod de lemn. Până îl trecem, pe sub noi trec mii de de litri de apă cu o repeziciune amețitoare!

Ah, uite un indicator spre Peștera Radac!

Nu știam că e aici, chiar la nici 300 de metri mai sus de cascadă. Într-un tur ghidat într-o engleză perfectă, aflăm că peștera, numită și Frumoasa Adormită, a fost descoperită cu numai câțiva ani în urmă și deschisă publicului acum doi ani. Traseul de vizitare are momentan doar 250 de metri, dar continuă explorarea pe cei doi kilometri de galerii, dar și amenajarea turistică acolo unde este posibil. Străbatem Sala Cheilor pe un culoar strâmt, cu tavan jos și mărginit de stânci, Sala Liliecilor unde tavanul se înalță suficient de mult încât negrele înaripate să zburde în voie. Cea mai interesantă e ultima, Sala Piscinelor, care mi se parte un mini-Pamukkale. Cu terase adânci de până la un metru formate de râu acum milioane de ani, oferă o priveliște subterană rară și chiar impresionantă!

Minunile din parcul natural nu se încheie aici, așa că luăm repede mașina și mergem la următoarea: Canionul Rugova, supranumit cel mai spectaculos drum din Kosovo. Stâncile se înalță din ce în ce mai mult în jurul nostru și se apropie cu fiecare turație a motorului, de parcă ar vrea să ne strivească. Șase kilometri de chei ce se înalță la peste 400 de metri compun o rezervație naturală (din 1985) cu tuneluri, acoperișuri și treceri din piatră, izvoare cu apă răcoritoare, prăpăstii și pereți verticali, cascade și sute de peșteri. Eu rămân fără suflare pe drumul cu denivelări ce se termină în gropi, cu porțiuni extrem de strâmte pe care nu încap două mașini din cauza peretelui de stâncă – într-o parte – și a prăpastiei către râu – în cealaltă parte. Pereții se apropie atât de mult, încât se întunecă. Imediat, un tunel săpat în stâncă ce, peste 100 de metri, rămâne jumătate de tunel: un fel de paravan cu acoperiș curbat pe partea dreaptă! Cheile se termină brusc, iar eu caut loc de întors mașina, că iar nu dorim să trecem în Muntenegru.

Ne întoarcem în Pec, micul oraș ce joacă rol de poartă spre Parcul Național Bjeshkët e Nemuna, iar prima oprire e la Patriarhie, o enclavă sârbească de secol XIII ce se află în patrimoniul UNESCO. La poartă, poliția militară se prezintă și ne cere pașapoartele ca să fim înregistrate. Vizitarea e gratuită, însă ei spun că siguranța primează, deși nu a existat niciun moment în care să ne simțim în pericol. „Ooooh, Romania, welcome! What a surprise”, se miră unul dintre ei fără să deschidă vreo discuție politică. Rămânem la small talk-ul clasic despre turul nostru în Kosovo și cum ni se pare.

O alee lată, pavată, ne conduce către locașul vechi, astăzi mănăstire. E atât de liniște, doar pârâul din curtea mănăstirii susură. Verdele crud al planelor de primăvară ne înconjoară, iar florile din curte ne vorbesc despre cât de bine îngrijit este acest loc unic în lume – prin stil și arhitectură. Din biserica principală există trei uși spre alte trei locașuri dispuse perpendicular, construite cu ocazia extinderilor. Rezultatul? O singură clădire cu patru biserici într-o arhitectură ce combină stilul roman târziu cu stilul bizantin. Avem ocazia să vedem picturile din interior, care sunt cele originale, recondiționate.

Pec are o istorie mult mai tumultuoasă decât ce vedem la patriarhie. Important centru religios în perioada medievală, a fost intens disputat între otomani, muntenegreni, austro-ungari, sârbi și albanezi – cu ultimele conflicte etnice în 2004. Dar astăzi e un loc cochet, cu o inimă verde și aerisită, cu restaurante de calitate și zone de relaxare pe malurile râului. E o plăcere să stăm la o prăjitură și o cafea aici! Dar se înserează și trebuie să ne întoarcem la baza călătoriei noastre, Prizren. Mai avem multe de descoperit!

11 ani de Kosovo
Kosovo este cea mai tânără țară din Europa, și-a declarat independența în 2008, după războiul sângeros din 1999. Albania, Franța, Turcia și UK au fost primele țări care au salutat proaspătul stat, pe 18 februarie 2008. Au urmat Statele Unite ale Americii, forța care l-a susținut și în război, cu NATO. Apoi multe alte popoare. Pe de cealaltă parte, Bosnia și Herzegovina, Belarus, Grecia, Macedonia de Nord, Rusia, Serbia, Slovacia, Spania, Ucraina, dar și România nu au recunoscut nici până astăzi Kosovo.

De știut

Kosovo nu este în Uniunea Europeană, dar moneda oficială este euro

Citește și

Pe potecile din rezervația Horton Plains

Alba Carolina – cum înflorește un obiectiv turistic

O zi cât o săptămână în Iordania

Text și foto: Corina Matei

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*