Trinidad de Cuba, mantia fascinantă și dedesubturile ei

Pe străzile cu case colorate din Trinindad. Foto: 123rf

Corina Matei descoperă Trinidad, orașul cubanez cu străzi pietruite și clădiri coloniale.

„¿No tienes una ropita?” (Nu ai o hăinuță?), încep majoritatea discuțiilor la orice tarabă încărcată, magazin de colț sau alimentară pe jumătate goală. „Lasă-mi ceva de îmbrăcat și îți alegi ce vrei din magazinul meu!”, continuă să mă îndemne voci rugătoare.

Trinidadul turiștilor

Strălucirea orașului mă hipnotizează prin arhitectura colonială – casele în nuanțe domoale păstrează nu doar materialele din epoca de aur a orașului, dar și stilul de viață vechi de sute de ani. Urbea s-a îmbogățit în secolul XVI datorită lui Herman Cortes, care l-a umplut de bogățiile aduse în urma expedițiilor în Mexic.

Dar Trinidadul de azi își păstrează floarea secolului al XVIII-lea, care s-a deschis datorită afacerilor cu zahăr, rezultând clădirile-bijuterii pe care le admirăm astăzi. Pentru că era foarte bogat, și planul orașului a fost făcut împotriva invadatorilor, în acest caz, pirații: străzile fără logică ce seamănă izbitor între ele aveau rolul să-i amețească cât timp localnicii pregăteau apărarea.

Chiar și ferestrele-ușă cu gratii ale parterelor seamănă cu balcoane în semicerc sau dreptunghiulare, ce ies din fațade și ofereau o vizibilitate excelentă până în capătul străzii. Chiar și astăzi sunt folosite la fel doar că în scopul petrecerii timpului liber, nu al supravegherii: balansoare, perne moi sau scaune cu măsuțe sunt puse în acest univers al vieții sociale, cu același rol al băncii de la poartă în satele noastre tradiționale românești.

Dar, dacă te uiți pe hartă, toate drumurile duc totuși în Plaza Mayor, sufletul orașului. Piața e păzită de statuia muzei muzicii și dansului, aflată chiar în fața Catedralei Sfintei Treimi. Spațiul e flancat de palmieri regali și de cinci case coloniale de o frumusețe aparte: cu porți duble, balcoane galante, grilaje decorative la ferestre – totul contrastând într-o simfonie relaxantă a culorilor. În mijlocul zilei, sub un soare dogoritor, doar roțile de lemn ale trăsurilor și potcoavele cailor se aud pe pavajul brut de bolovani șlefuiți doar de timp.

E atât de cald, că și șopârlele „Coadă Buclată”, specifice locului, preferă să stea la umbra pragului din lemn masiv brăzdat și înnegrit de timp al Mănăstirii San Francisco de Asís, ce azi găzduiește Muzeul Luptei împotriva Bandiților. Deși obișnuite cu oamenii, se retrag timide de fiecare dată când când simt pași grăbiți. Din mănăstirea de secol 18, doar clopotnița mai este originală. După un tur istoric și inevitabil propagandistic, ce-l are pe Fidel Castro în prim plan, atrocitățile luptelor parcă sunt șterse într-o clipită de priveliștea uluitoare și nuanțată asupra Trinidadului din vârful turnului semeț.

Nici nu ies bine din zona pietonală, că mă îneacă norul negru al gazelor de eșapament. O Lada bleu de prin ‘70 Chevrolet îmi fură imediat privirea. Apoi un Chevrolet Bel Air roz, și mai vechi, din ‘60. Pe multe nici nu le recunosc, mă uimesc culorile și dimensiunile impresionante ce transformă toată insula într-un imens muzeu în aer liber al mașinilor de epocă. Printre turiști, tradiția e să se plimbe cu ele. Printre cubanezi, tradiția e să ceară 50 de euro pe oră și să negocieze până la 40.

Zilele caniculare îmbracă orașul într-o pătură ciudată a liniștii. Însă seara, orașul se trezește la viață. Acordurile muzicii se aud de departe, localnicii mișună pe străzi, alții te îmbie să intri în „ăsta e cel mai bun club de salsa din oraș!”. În tot acest timp, turiștii se împart între Casa de la Música, organizată în fiecare seară pe treptele de la marginea Plaza Mayor și Disco Ayala – un club local inedit organizat într-o peșteră spațioasă.

Trinidadul localnicilor

Patrimoniu UNESCO, râvnit de turiștii din lumea întreagă, Trinidad de Cuba e perfect strălucitor, ca un fond de ten gros aplicat în mai multe straturi – pe care vezi stilul de viață lipsit de griji al localnicilor – bine tencuit cu rom, trabucuri și salsa. Dincolo de el, stă o sărăcie greu de imaginat și o lume șocantă, greu de înțeles, mai ales pentru cei care nu au trăit comunismul în România. Diferența majoră e că ei au cât de cât produse la raft, dar le sunt interzise prin preț.

Cu un salariu mediu de 20 de euro, un tricou costă vreo 10, iar o pastă de dinți de la 3 în sus. Nu mai vorbim de rația de mâncare ce se termină înainte de finalul lunii, iar toate alimentele de care se bucură turiștii le sunt interzise. Așa că le mai rămân fructele, orezul și fasolea, cele mai ieftine opțiuni.

Unii au norocul să fie prieteni cu angajații restaurantelor care abundă în centrul vechi al orașului și să mai prindă rămășițe care rămân pe mesele îmbelșugate ale vizitatorilor, ce devin o delicatesă: carne, pește sau fructe de mare! Cei mai fericiți sunt cei care lucrează în turism, dar nu datorită prețurilor la nivelul Europei de Vest pe care turiștii le plătesc, ci datorită bacșișurilor și obiectelor pe care le capătă. Statul controlează totul și cere, în general, de la 80% în sus.

Negoțul în Cuba funcționează cu două monede: cea locală, peso (CUP), și cea creată pentru turiști (CUC). E greu să ai CUP, pentru că orice schimb de bani se face în baza pașaportului. Nu ești localnic, nu îi primești. Întotdeauna prețurile în CUP voi fi mai mici sau cel mult egale cu prețurile în CUC. Alimentele sunt mai ieftine. La fel și alcoolul sau țigările. Rar poți face înțelegeri cu localnicii, le e teamă. Însă toate celelalte sunt considerate produse de lux și au același valoare exorbitantă impusă, indiferent de monedă: deodorant, pastă de dinți, săpun, haine…

De multe ori m-am întrebat cum de în Cuba pot încă funcționează mașini atât de vechi. De la un taximetrist am aflat că e singura variantă: să învețe să aibă grijă de ele, să le repare, să înlocuiască piese generație de generație. Taxele unt atât de mari pentru mașinile noi, că cea ieftină variantă ajunge la 20.000 de euro. Prea puțini își permit și, de aceea, 90% dintre mașinile din acest secol pe care le vei vedea aparțin statului.

Plimbându-mă pe străzile din Trinidad, am întâlnit un tânăr ce vopsea cu atât de multă atenție și exactitate tabla de lângă lunetă. Ca un școlar ce abia aștepta ora de desen (în acest caz, poate, vopseaua), nici nu m-a observat când m-am oprit.

Într-o libertate foarte bine mimată de mecanismul central inclusiv cu sistem „democratic” de vot, cubanezii trăiesc de pe o zi de alta cu zâmbetul pe buze. „E comod”, mi-a recunoscut un bărbat de-ai locului. „E multă corupție, dar avem ceva mâncare de la stat, chiriile pentru noi sunt foarte mici, serviciile medicale sunt gratis, școala la fel. Ne lasă să lucrăm cu turiștii și ne mai descurcăm. Oricum nu le putem avea pe toate, e bine așa, nu?!”, încheie retoric fără să dorească să audă altă variantă.

Text: Corina Matei
Foto: 123rf, Corina Matei

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*