Însemnări de la conac

În drum spre Casa Timiș

Vizită la un conac din 1925, unde trei-patru ore pot părea cât o zi întreagă petrecută în nebunia orașului

La 27 septembrie 1935, o însemnare din jurnalul lui Stefan Zweig – reluată și distilată în diferite forme, în note mai mult sau mai puțin răzlețe de călătorie (și nu, nu era singurul – dinspre și către mai multe continente regăsim un teritoriu comun, o voce care semnalează un anumit declin) – vorbea despre nevoia de a descoperi noi forme de libertate. Dintre ele rămâne și astăzi valabilă arta de a lăsa în urmă locuri, pentru a descoperi altele noi. Călătoria, să spunem. Și Zweig, în însemnări care au însoțit aceste gânduri legate de a călători, și Huxley și călătorul însuși, Lawrence Durrell, au mai semnalat un lucru: mașinăria turismului de masă care începea discret să se arate ne-a îndepărtat destul de mult de ceea ce însemna cândva a porni la drum.

De la o vreme, însă, parcursul acesta a devenit o luptă cu traficul – un mic interludiu nervos către ceea ce urmează, ne spunem, să fie o scurtă vacanță. Sau poate doar o deplasare la capătul căreia avem și câteva ore doar pentru noi. Desigur, apoi urmează același interludiu la întoarcere. Flancată astfel, evadarea poate să apară deseori ca o insulă mică de tot, care se pierde repede într-un ocean care se rezumă doar la neplăcerile drumului.

Dar, uneori, această insulă spre care te îndrepți este destul de puternică să anuleze traseul și să rămână doar ea.

Cam așa s-a petrecut într-o dimineață de vară, o zi de luni în mijlocul Bucureștiului încins și viu, când am pornit să onorez invitația aproape literară de a descoperi un conac flancat de vii unde urma să petrec după-amiaza și noaptea. GPS-ul a încercat din răsputeri să mă scoată pe autostradă – un loc pe care obstinat îl ocolesc atunci când există și pe care îl conjur in absentia – m-am opus vreme de o traversare de București, de la sud la nord (nu tocmai cel mai lesne traseu) – până când am cedat și i-am urmat vocea imperturbabilă urmând de directivele unui obiect din cer pus acolo să ne ghideze. Fie – spre autostradă! Poate că dacă rezistența ar fi fost mai mică părăseam Bucureștiul în jumătate de oră, nu o oră și ceva cât mi-a luat de fapt și întreg drumul ar fi dispărut în urmă fără niciun inconvenient și fără nicio amintire.

O oră și jumătate mai târziu făceam stânga, din satul Chițorani, pe un drum care urcă lin, asfaltat proaspăt și aproape impecabil printr-o mare de verdeață. Aveam să aflu că și drumul a fost refăcut din inițiativa familiei care a preluat conacul și l-a transformat în această oază.

Uneori, atâta este suficient – câteva minute înconjurat de verde să poți lăsa în urmă orașul cu fornăielile lui și să te transformi într-un călător. Secolul rămâne la alegerea fiecăruia – deși în mijlocul viilor care se ivesc dintr-odată și începând să vezi silueta elegantă a conacului – Casa Timiș – poți avea cea mai firească opțiune: început de secol XX, înainte ca lumea să se încrunte, ceva mai devreme de anul când scria Zweig nota cu care începeam aceste însemnări și, ca să mă reîntorc la cuvintele lui, înainte ca lumea să fie zguduită din temelii, când pesentimentul doar al vremurilor ce vor veni poate îi făcea pe călători să respire adânc aerul încă al lumii așa cum o știau.

Conacul s-a ivit în 1925. Așa cum o făceau casele pe atunci: elegant, rafinat, cu o volumetrie permisivă, fără a fi masivă, spunând în fond că formula locuirii este una a repectului de sine. Privindu-l acum, la aproape o sută de ani distanță – îl recunoști exact în această osatură trainică lucru care, să o admitem, se petrece destul de rar. Desigur – chiar dacă izolat, deci ferit, conacul, ca multe altele din țară, nu a fost deloc ferit. Naționalizarea a trecut peste el punând o groasă cortină până în 2008 când, un proiect de familie, cum altfel?, avea să îl înapoieze încet-încet acestui spirit din care a apărut.

În curtea conacului

Deschis începând cu mai 2015, conacul se află într-un amfiteatru de vii

Podgoria se întinde pe 50 de hectare cât privești de jur-împrejurul Casei Timiș – Sauvignon Blanc, Fetească Neagră, Merlot, Cabernet Sauvignon – și este primul lucru care te întâmpină. Iar de aici începe răsfățul.

Mai întâi salutul cald și aproape familiar cu care sunt primită – un oaspete ca oricare altul, ceea ce spune multe despre sufletul cu care sunt făcute lucrurile aici. Urc scara dintr-un lemn care miroase a lemn și îi păstrează întreaga demnitate și ajung în fața camerei cu numărul 1. Zâmbesc – nu cu multă vreme în urmă am locuit în altă cameră cu același număr care, pe căi nebănuite, m-a condus la aceasta. Dar nu am să vă plictisesc cu astfel de detalii. Deschid, regretând doar înlocuirea cheilor tradiționale cu cartelele magnetice – mult mai eficiente, îmi spun – dar mie tot îmi place senzația unei chei vechi în podul palmei. Intru cu gândul să nu descopăr acum camera – mă aștepta un tur al locului, o degustare de vin și un prânz – am privit atât cât să îmi dau seama că ocupam un apartament, nu o cameră – dar am să revin la el, în ritmul cu care l-am și privit în detaliu.

O degustare de după-amiază

Un tur al locului început cu restaurantul primitor și elegant, unde, aveam să descopăr, ca de altfel la tot pasul, fiecare element de decor fusese ales cu grijă, nimic care să vorbească despre producții de masă, despre lucruri alăturate alandala, dimpotrivă, totul părea că aparține locului ceea ce este un efect destul de greu de obținut.

De aici, prin salonul de la intrare, spre crama care curând va produce și găzdui producția proprie de vinuri (dintre care trebuie, din toată nepriceperea mea, ghidată cu delicatețe de personalul Casei Timiș care m-a făcut părtașă la degustarea soiurilor casei, să recomand cu căldură un roșu sec desăvârșit, cu toate că vremea caldă de afară m-a făcut să rămân în tovărășia rose-ului sclipitor și rece) și apoi afară, o terasă veselă și liniștită, ducând spre foișorul așezat un pic mai sus, suficient cât să simți că ești deasupra podgoriei și nimic altceva nu îți fură privirea, urmând să închei cu salonul Casa Timiș – așezat discret pentru a nu fura nimic din perspectiva casei, salonul este o lume de sine stătătoare în spațiul acestei proprietăți cochete.

Prânzul pe care l-am luat la Casa Timiș – iar aici trebuie să îmi citez însoțitoarea atentă și discretă, o prezență ruptă din acest loc, aparținându-i cu siguranță, care mi-a spus, pe drumul spre Casa Timiș, că atunci când călătorești, de fapt îți dorești să ajungi într-un loc nou dar să te simți ca acasă, ca în familie – mi-a dat exact împlinirea acestui fapt: am mâncat ca acasă, ca în copilărie. Un meniu pentru toate gusturile, eclectic dar nu demonstrativ, ci cu senzația ospitalității care caută să împlinească toate și orice dorințe culinare ale musafirilor.

Cum soarele se ascunsese înte timp după nori de futună, desertul și un ultim pahar de rose le-am degustat în foișor. Decizia între prăjiturile casei – văratice, delicioase și patiseriile franțuzești a fost dificilă.

Mi-am luat la revedere apoi de la gazda mea și am urcat din nou scara spre camera numărul 1 – Apartamentul Mincu, unul dintre cele trei apartamente ale Casei Timiș. Am deschis ușa, de astă dată știind că urmează să îl privesc în amănunt. Desfășurat pe două niveluri – jos o cameră primitoare, luminoasă, deschisă spre un balcon înconjurat de mușcate într-un delir al înforirii, lăsând să intre în cameră mirosul lor inconfundabil, la etaj dormitorul iar dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt care să îmbrace totul acela ar fi natural – de la texturi, lumină, miros – acesta probabil că ar fi. Se apropia ora șase și am făcut ceea ce fac în orice loc unde mă duc – îl las să se prezinte singur în vreme ce îmi continui micile lucruri ale zilei. Am citit, am răspuns corespondenței care mă aștepta așezată confortabil pe fotoliile balconului, cu o ceașcă de cafea alături până la lăsarea nopții când viața conacului s-a însuflețit. Ajungea la mine de jos, dinspre terasa care dintr-o dată se umpluse. Un zumzet deloc deranjant, atât cât să simți că nu ești singur în marea de verdeață care devenea cu orele care treceau tot mai întunecată. Căci soseau musafiri, la masă doar unii dintre ei – i-am înțeles pe deplin, căci o cină aici este o plăcere care merită un drum – de o oră de la București, de câteva minute de la Ploiești. Orele au trecut și mi-am dat seama că trei-patru aici, au fost cât o zi întreagă prinsă în nebunia orașului.

Și cum niciodată nu scriu despre locurile pe care le vizitez cât sunt acolo, în sufletul lor, ci le las să treacă de proba timpului și selecția afectivă a amintirilor, vă pot spune că vizita mea la Casa Timiș și, în fond Casa Timiș, a trecut proba timpului cu eleganță!

Citește și

Jurnal subiectiv de festival SoNoRo Musikland 2019: ziua 1 – Criț

Weekend de poveste la Richiș şi Mălâncrav

O zi prin viile de la Drăgășani

Text: Anca Maria Mosora
Foto: Casa Timiș

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*