Colombo vibrează în ritm de sunete urbane și culori tari

Zidul hipnotizant în alb și roșu al Moscheii Jami Ul-Alfar. Foto: 123rf

Viața cotidiană din Colombo, temple și piețe plutitoare alături de Corina Matei

„Colombo? Doar un aeroport către paradis!” – ar spune mulți înainte să plece grăbiți să descopere secretele munților sau nuanțele oceanului, ignorând naiv spectacolul cultural al vieții cotidiene din capitala Sri Lankăi.

E dimineață, stau cu rucsacul de zece kilograme în brațe pe un scaun uzat al unui autocar. Mă simt ca în Bucureștiul zilelor proaste: trafic, claxoane, înaintăm cu câte doi-trei metri pe minut. Intersecția e blocată, tuk-tuk-urile dau un concert al claxoanelor care reușesc să atingă majoritatea notelor de pe portativul învățat la orele de muzică din școala generală. Pare o competiție de „- Ia, claxonul tău cum face?”. Poate ar fi chiar amuzant dacă picăturile de sudoare nu mi-ar curge ca un râu pe spate la cele peste 35 de grade din cutia de metal plină de oameni. În jumătate de oră, șoferul reușește să treacă de intersecția cu probleme, evitând la limită o coliziune, dar nu-și face mari probleme, semn că e mai mult decât obișnuit. Îmi deschid și eu Maps-ul, stau la culoar și nu îmi dau seama unde sunt. Ah, uite, la următoarea trebuie să cobor, chiar înainte să ajung în centrul orașului.

Tuk tuk-uri pe străzile din Colombo. Foto: 123rf

O primă impresie

Un trotuar aglomerat, praf adus de palele de vânt, pickhammere și flexuri. Sunt pe bulevardul principal, cel paralel cu oceanul, și trebuie să mă orientez spre cazare. Cam 15 minute de mers. Mă duc spre grupul care așteaptă la trecerea de pietoni. Localnici de tot felul. Unii mă privesc cu ochii mari, se vede pe mine că nu sunt de-a locului. Alții nici nu-și dau seama că m-am oprit lângă ei. Se face verde pentru noi, dar tuk-tuk-urile și bicicletele vin în continuare, făcând slalom printre pietonii de pe trecere. Nu trebuie să merg mult să-mi dau seama că orașul e în plină transformare: construcții la fiecare pas, printre zone cu barăci înghesuite și dărăpănate, sparte de turnuri în stil american, din sticlă și oțel. Traiul tradițional și clădirile moderne nu sunt congruente oricum le-aș privi. Arată ca o prăpastie în zig-zag prin timp, pe care o pot apropia sau înțelege în vreun fel. Fac dreapta pe o stradă lăturalnică: gazonul tuns la linie, un gard viu extrem de îngrijit, o intrare monumentală într-o clădire de birouri; fac stânga, gunoaiele stau morman pe marginea drumului, mirosul înțepător mă face să grăbesc pasul. Văd, printre arbuști, câteva adăposturi din plăci de pal ce par improvizare, cum am văzut în taberele de refugiați. La capătul străzii, fac dreapta din nou și urc pe un trotuar proaspăt pavat. Betonierele vin și pleacă, iar în capăt se înalță stâlpii unui viitor zgârie nori.

Pettah

Nici nu am răbdare să stau să-mi trag puțin sufletul după ce mă cazez. Colombo mă intrigă atât de mult, încât abia aștept să-i explorez pe-ndelete inima orașului, unde lumea musulmană, cea creștină, cu cea hindusă și cu cea budistă se îmbină ca în niciun alt loc de pe insulă. Nu sunt separați pe cartiere, ca în Ierusalim și nici pe regiuni ale orașului. Pur și simplu sunt amestecați, trăind într-o mare comunitate. Ies în bulevardul principal și încep să negociez cu primul șofer de tuk-tuk care încetinește. Cere dublu, poate-poate, eu mă fac că plec și imediat strigă în urma mea „OK, OK, come!” Vreau în cartierul musulman, la o moschee-monument istorie faimoasă, dar nu știe unde e, ceea ce mă lasă fără cuvinte. Citisem că e unul dintre cele mai importante obiective ale orașului. Ca și când eu, din București, nu aș unde e Palatul CEC.

Mă roagă să-i setez GPS-ul spre „whatever you want”, în timp de cel gonește ca un pilot de raiuri printre obstacolele de pe bulevard: pietoni, mașini, bicicliști, alte tuk-tukuri. Nu mă simt tocmai confortabil, mai ales că e genul de tuk-tuk fără uși și mă țin cât pot de bine de bara din fața banchetei, manevrele lui sunt imprevizibile, chiar și pentru mine, șofer european de peste zece ani. Dar simt cumva că tind să compar mere cu pere și nu mai încerc să înțeleg vreo regulă, în timp ce intrăm pe o stradă strâmtă, ticsită cu tarabe pe ambele trotuare, iar micul vechiul nu mai are loc de atâția oameni.

Am intrat în Pettah, cartierul ce e sufletul comerțului în Colombo. Deja îmi pare un fel de bazar, dar nu turistic, ci cu cabluri, șurubelnițe, telefoane, bormașini și piese auto. Chiar pe colț văd zidul hipnotizant în alb și roșu al Moscheii Jami Ul-Alfar. „Stop here!” Îi dau banii pe care deja îi am pregătiți și sar de pe banchetă, amestecându-mă în mulțimea care se mișcă în toate direcțiile. Imediat, un comerciant mă invită să cumpăr o roată de bicicletă. Râd și fac un gest întrebător din mâini.

Zâmbește și el și mă întreabă de unde vin. „Romania? This is in Europe, right?”, de data asta m-am simțit flatată! Plec către intrarea modestă a marelui monument. Aici sunt întâmpinată de un om al moscheii, fericit că poate fi ghid încă unui vizitator curios. Îmi dă hainele corespunzătoare și mă invită în curtea interioară a lăcașului. Aflu că aceasta este una dintre cele mai vechi moschei din Colombo și a fost ridicată în 1908 de comunitatea indienilor musulmani. Stilurile se îmbină atât de bine: arhitectura islamică, cea indiană, cu neo-goticul și neo-clasicul. Într-adevăr, arhitectura ei este impresionantă, nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut vreodată. În 1975, construcția a fost extinsă, iar capacitatea locașului a crescut la 10.000 de persoane. Văd din prag sala de rugăciune, cu vitraliile ei colorate. Mă plimb pe lângă marginile curții, decorate cu piscine albastre, ce contrastează impecabil cu alb-roșul coloanelor decorate și al pereților înalți. „Ce-i în încăperile de sus?”, întreb eu indiscretă. „Turiștii nu au voie să intre, dar îți pot arăta!” și mă invită în anexa de supraveghere, unde pot vedea, pe camerele video, cel puțin 12 camere spațioase, susținute de stâlpi circulari groși și decorate cu marmură și covoare colorate. Toate sunt săli de rugăciune, ceea ce mă lasă fără cuvinte! „Cele 10.000 de locuri…”, explică el.

Îmi continui aventura alături de alt turist cunoscut la moschee în această lume atât de diferită. Mai mult, după nici două ore de mers, simt nevoia să încep să le scriu prietenilor, pe Facebook: Pettah e o dulce zăpăceală. De la mașinile ce efectiv te ating pe stradă (trotuarele sunt ocupate de tarabe), până la vânzătorii ce te invită politicos la un ceai. De la claxoanele îndelungate, la muzica arăbească ce se aude din casele din spatele magazinelor improvizate. De la intersecțiile puturoase, la aroma bețelor incandescente, preluate și de comunitatea musulmană. După ce am tot mers printr-un bazar lung de aproape un kilometru de-a lungul străzii principale, am văzut, printre tejghelele cu unelte de construcție, șurubelnițe și prize, o spărtură către adevărata lume a cartierului. Cum eram însoțită de noul meu amic, la fel de curios, am țâșnit imediat pe străduța strâmtă. Probabil, dacă eram singură, nu aș fi mers atât de departe.

După câțiva pași, parcă m-am transpus în labirintul imposibil din Jemaa el-Fnaa a Marocului. Nu a trecut mult, că lumea a început să iasă în pragul ușii. Ne zâmbeau larg. Copii, adulți, bătrâni, ne întâmpinau cu „hallo!”. Nu păreau să fi văzut vreodată turiști acolo. Femeile se fereau de noi. În loc să ne simțim intruși, am încercat să intrăm în vorbă cu ei, dar, din păcate, puțini rupeau o boabă de engleză. Așa că am continuat drumul salutând oamenii, ascunzând camera când vedeam femei în burka și uitându-ne după fiecare colț: oare se iese în drumul principal pe acolo? Ne blocasem în labirint. Chiar atunci, în pragul unei uși dintre sute, a apărut un nene cu mustață, îmbrăcat într-o cămașă jegărită, cu pantaloni tip pescar înnodați prost pe o parte, dar cu o engleză impecabilă. Ne-a arătat direcția corectă, ce mie mi s-a părut că trecea prin casa unui localnic. Mă rog, prin holul deschis al casei sale. Nu a avut nicio problemă să trecem dintr-o parte în alta, pesemne că era obișnuit. Dar noi eram acolo și să vorbim. Îl aveam în față pe corespondentul BBC în timpul războiului civil din Sri Lanka (1983-2009), despre care spunea că a fost o luptă fără sens și care a cauzat morți inutile. Deși tsunami-ul din 2004 a fost un dezastru, crede că drama a contribuit la încetarea masacrului între locuitorii insulei – opinie pe care am auzit-o și la alți localnici de-a lungul periplului meu. S-a retras în cartierul său drag și e fericit că poate trăi liber, ca un simplu negustor anonim, înconjurat de bucuria familiei sale numeroase.

Vânzător de fructe într-o piață locală. Foto: 123rf

Plutind pe lac

După ce intri singur într-un vârtej al experiențelor, simți nevoia unei pauze. Așa și eu, și caut repede un loc care să îmbine cotidianul local, relaxarea, mâncarea tradițională și priveliștea. „Piața Plutitoare”, găsesc îndată.

Poziționată strategic, între terminalul de autobuze și gară, nu seamănă deloc cu faimoasele piețe plutitoare din Asia, unde localnicii îți vând marfa din bărci lăsându-se purtați de curentul apei. Aici, un lac artificial dreptunghiular ține pontoane pe două laturi, unde se înșiră magazine și restaurante de tip fast-food, dar cu mâncare locală. Niciunul nu are mai mult de trei opțiuni, un fel de meniurile zilei.

Lacul verde-aprins îmi ridică semne de întrebare, dar îndată ce văd înotând un Dragon Komodo (cea mai mare specie de șopârlă) atât de mare încât l-am confundat cu un pui de crocodil, mă liniștesc. O masă la umbră, pe malul lacului, o porție mare de noodles cu pui și o bere Tiger îmi asigură momentul de respiro de care am atâta nevoie.

Templele, între haos și regăsire

Nu știu de unde vine fascinația pentru templele Asiei…să fie respectul care li se acordă, parfumul plăcut al bețișoarelor incandescente din lotus și santal, să fie miile de flori aduse ca ofrandă lui Buddha și zeilor hinduși sau solemnitatea cu care călugării se plimbă prin curțile exterioare. Lumea mă hipnotizantă de fiecare dată. O altă negociere cu un tuk-tuk mi-a permis să ajung în mai puțin de zece minute la Gangaramaya, unul dintre cele mai faimoase și mai mari temple budiste din capitala Sri Lankăi. Imediat ce intru în curtea templului mă descalț și îmi pun sandalele pe raft, înainte să mi se spună. Nu știu unde să mă uit mai întâi, așa că rămân pe loc preț de câteva clipe: statuile sculptate în piatră, fildeșuri, un gong chinezesc, un copac împodobit… Plătesc taxa de intrare și încerc să înțeleg acest univers: un templu format din multe corpuri, unele în stil local, tailandez, indian sau chinezesc. În spate, alte anexe sunt încă în construcție. Dintr-o clădire în alta se trece fără noimă, pe scări improvizate, pe rampe de lemn sau pe pietre șlefuite.

Templul îmi pare mai mult un muzeu al universului decât un loc de rugăciune: pe lângă mult-lăudata colecție de statuete budiste, mă învârt printre colecții cu piese originale sau contrafăcute de ceasuri, insigne, pietre (nu neapărat prețioase), evantaie, mașini, postere, cărți, tablouri, lămpi, vase, monede, bijuterii, ba chiar și un lift de lemn. Văd inclusiv piticii din Albă ca Zăpada și pe Mickey Mouse din plastic ieftin. Am ajuns chiar și într-un depozit de cărți! Trecând printr-un pasaj, intru într-o cameră uluitoare cu mobilier atent sculptat în lemn de mahon. Apoi ajung pe o terasă fără balustradă spre copacul lui Buddha. Cobor și mă așez pe o bancă. E prea mult chiar și pentru mine.

Statuia lui Buddha înclinat la intrarea în templul Seema Malaka. Foto: 123rf

Nu departe, pe malul unui lac, ajung la apus la Seema Malakaya, un templu mic și liniștit. Un călugăr îmbrăcat haina monastică mă poftește înăuntru cu un zâmbet sincer și, într-o engleză dificil de înțeles, povestește despre budism, Colombo și Sri Lanka. Proiectat tot într-un stil greu de descifrat, e îmbinat cu altare hinduse, cu terase spre lac, cu colțuri de culoare și pavilioane diafane, dar de data aceasta pare un labirint al regăsirii. Rămân pe terasă printre statuile lui Buddha ce se uită spre cerul de culoarea somonului, pătruns de razele aurii. E liniște, e aer, e stare de bine.

Tineri pescari și captura zilei. Foto: 123rf

Plaja, atmosfera de seară

Galle Face e una dintre zonele apreciate de localnici pentru a ieși seara în oraș. Faleza înaltă, melodia valurilor sparte în marginea de beton la flux, mirosul delicat al sării adus de briză combinat cu cel al grătarelor din restaurantele fast-food improvizate în barăci. Greu de crezut, sunt printre cele mai apreciate, chiar dacă la prima privire nu prea îți vine să te așezi la o masă acolo. Aroma, pofta și foamea înving și mă decid să mă așez la o masă de fier, pe un scaun strâmb, printre oameni de-ai locului. Marea, luminile, vânzătorii ambulanți colorează din nou scena. Creveții în crustă de cocos sosesc atât de bine prezentați, pe frunză de palmier, că mă uit la bucătar zâmbind, în semn de mulțumire. Apoi comand și a doua porție.

Colombo îmi construiește experiența din momente. Și mai sunt atât de multe de văzut!

Citește și

Sri Lanka își va promova regiunile turistice în România

Pe potecile din rezervația Horton Plains

Text: Corina Matei
Foto: 123rf

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*