Siciliana: episodul doi

Peisaj sicilian, din localitatea Scopello, Trapani. Foto: 123rf

Dana Verescu părăsește Palermo și descoperă o mică localitate, Alcamo Marina, unde se bucură de natură, de soare și de tot ce înseamnă spiritul mediteranean.

Villino charme con vista

Părăsim Palermo în lumina aurie a apusului și ne îndreptăm iar spre vest. Trecem de aeroport și mai avem aproximativ 15 km până în mica localitate Alcamo Marina. Ieșim la un moment dat de pe autostradă și ne bazăm pe GPS-ul mașinii, pe care am tastat numele străzii: via Mar Tirreno, cât de potrivit, mai ales că vom sta la 300 de metri de Marea Tireniană. O altă bucată din Mediterana, Mare Nostrum, cum au numit-o romanii, lacul lor propriu pe care navigau pentru a ajunge rapid în oricare colț al imperiului. Mare Nostrum, pe care am ajuns s-o iubesc fără să vreau, încă din primul moment în care m-am cufundat, acum câțiva ani, în apele ei turcoaz, sărate și moi. Putea foarte bine să înceapă viața într-o astfel de mare, în această mare, pe care-mi doresc s-o explorez și eu pe toate latitudinile posibile.

GPS-ul ne direcționează într-o italiană impecabilă și ne activăm auzul, ca să nu ratăm intrarea. După două eșecuri, comutăm dispozitivul pe engleză și facem la dreapta, pe o stradelă în pantă, cu înclinația de aproape 40%. Noroc că e deja noapte, iar frânele funcționează perfect. Cotim încă o dată la stânga și oprim în fața unei porți de piatră. Un felinar arată că numărul casei este greșit, așa că mergem mai departe, în unicul sens posibil. Încă o dată la stânga, apoi la dreapta și de data asta urcăm o pantă de 40%, până la o poartă din metal care se deschide când ne apropiem.

Villino charme con vista del golfo Castellammare

Da, acesta este numele vilei pe care am închiriat-o la un preț impresionant de mic în martie, când am făcut rezervarea. Mai exact, 5 nopți au costat, pentru fiecare, nici 70 de euro. Imediat în dreapta porții se află o parcare generoasă, marcată de doi măslini pitici. Coborâm și facem cunoștință cu proprietarii, care locuiesc în spate. Terenul din localitățile de coastă este mereu înclinat și denivelat, iar localnicii știu foarte bine să folosească panta atunci când construiesc case. Vila este un duplex dublu, cu două locuințe pentru oaspeți în partea din față (noi vom ocupa una din ele) și altă locuință mai mare în spate, pentru proprietari. Discreți și zâmbitori, cu rudimente de engleză și o italiană delicioasă, domnul și doamna care ne-au închiriat locuința ne prezintă camerele, bucătăria, baia, ne explică cum funcționează poarta și se retrag rapid. În fond este deja 11 seara, se vede că suntem obosiți și tot ce vrem este să facem un duș și să dormim. Zis și făcut, avem parte de un somn adânc în camerele răcoroase.

Liniștea de început de timp

A doua zi începe devreme mai ales petru tovarășii mei de drum, care vor pleca, cu mașina închiriată, să exploreze partea de est a insulei. Oarecum îndoită între alegeri, decid totuși să rămân în zonă și să am parte de ceea ce-mi place să numesc o zi de sălbăticire. Fac asta destul de des, mai ales în perioadele dificile sau aglomerate. Pur și simplu îmi iau o zi liberă și nu vorbesc cu oameni, nu ies nicăieri, mă rup puțin de lumea exterioară. Aici însă, în Alcamo Marina, mă voi rupe doar de oameni pentru o zi, pentru că lumea din jur îmi oferă cel mai bun decor pentru asta. Prietenii mei pleacă la 5.30 și deja simt că lumea e a mea. Îmi pregătesc micul dejun și-l iau pe terasă, unde îmi dau seama că numele casei exprimă o realitate. Este într-adevăr o vilă, dar nu prea micuță, fermecătoare (cam ca toate locuințele mediteraneene, pereți groși, obloane, acoperiș plat, camere spațioase, terasă), cu vedere spre golf. Marea Tireniană, la puțin timp după răsărit, etalează treptat aproape toate nuanțele de albastru la care mă pot gândi. Și mă pot gândi la multe. Îmi fac un ceai și nu mă grăbesc. Las liniștea să mă pătrundă și absorb cu toate simțurile mediul: aerul curat și destul de răcoros la ora asta, culorile, lumina Sudului, aproape dureroasă, care pare că mângâie marea, mica grădină de cactuși a vecinilor. Îmi acordez respirația la ritmul extrem de lent de aici și practic taichi, puțin peste jumătate de oră. Spațiul retras și umbrit al parcării este perfect pentru așa ceva, așa că mă las purtată de formele chinezești și privesc tot timpul marea. Nici nu-mi puteam dori mai mult pentru prima zi de vacanță adevărată din acest an. Înviorată, pacificată și mulțumită de mine, sunt gata să cobor cei 300 de metri care mă despart de mare.

O buclă în timp

În timp ce cobor în spațiu, realizez și că mă întorc cumva în timp. Ies pe poartă și deodată simt, deși este abia 9, intensitatea soarelui. Admir plantația de cactuși din dreapta, dar și talmeș balmeșul de flori și legume din stânga. Verbinele și mușcatele colorează grădinile în care cresc dovlecei, vinete și ardei. Asfaltul se termină și cotesc la dreapta. Cărarea de aici îmi aduce aminte brusc de 2 mai și zâmbesc fără să vreau. Probabil că proprietarii celor 3 vile pe lângă care trec se pregătesc să asfalteze și acest drum. După 100 de metri dau de șosea și pătrund în micul cartier de blocuri lângă care cresc Bougainvillea cu flori roz intens. Pătrund și în alt timp, căci mă simt teleportată în anii ’70. Traversez o stradă largă și pustie și apoi trec pe sub calea ferată, printr-un tunel scurt și întunecat. Celălalt capăt este luminat de plaja lată, cu nisip plin de scoici, și un mic bar de care țin cele 4 rânduri de umbrele. Traversa de lemn mă duce chiar până la terasă. Închiriez o pereche de șezlonguri pentru toată ziua, chiar în primul rând. 13 euro, dar proprietarul barului nu-mi ia banii. “Mi-i dai diseară, când pleci”, îmi spune în italiană. Îi mulțumesc și mă îndrept spre mare. Sunt prima aici, prima pe plajă. Îmi scufund picioarele în apare rece și nu văd pe nimeni nici în dreapta, nici în stânga, până la 2-3 km depărtare. Sunt la începutul timpurilor și simt că-mi înflorește un zâmbet prostesc pe față. Mă arunc în apă, văd o mulțime de pești care mi se adună în jurul picioarelor, plescăi fericită și mă pregătesc de un dolce far niente.

În următoarele două ore, șezlongurile sunt aproape în întregime ocupate. Doar de italieni. Veniți probabil în vacanță de pe continent sau poate din localitățile din interiorul insulei. Familii cu 2-3 copii, cupluri de toate vârstele, prieteni de ambele sexe. La 11 comand o bere. Birra Moretti, Consumare preferibilmente in buona compagnia, scrie pe etichetă. Mă tog, nu am companie acum, dar mă simt bine cu mine, îmi plac colegii de plajă și închin pe tăcute în cinstea lor. Și din nou îmi dau seama de ce-mi plac plajele mediteraneene atât de mult. Nu sunt niciodată aglomerate. Nu sunt niciodată zgomotoase. Sau cel puțin cele din astfel de locuri de vacanță. Toți oamenii din jur vorbesc pe un ton moderat, și iar cred că zâmbesc prostește, pentru că mă simt ca într-un film din anii ’70. Vocile, râsetele, limba italiană, cu vocale sonore și cântate, briza ușoară, am senzația că mai lipsește doar Adriano Celentano.

“Faciamo un castello”, îi spune o mamă băiețelului ei. Două prietene sporovăiesc pline de viață, iar un bărbat vorbește la telefon, am impresia că despre fotbal. Nu știu când trec orele și doar foamea mă face să pornesc în căutarea unui restaurant. Vreau să plătesc șezlongurile, dar din nou proprietarul nu-mi ia banii. “Lasă”, zice, “mi-i dai diseară, doar te întorci, nu-i așa?” Da, sigur, vreau să prind apusul. Prosopul rămâne pe șezlong, ca o garanție, deși nu mi-a cerut-o nimeni. Ce-i cu oamenii de aici, mă întreb, de ce au atâta încredere în ceilalți?

Siesta e sfântă

Da, știu că italienii sunt catolici, dar în afară de sfinții obișnuiți mai au unul la care se închină cu evlavie: siesta. După amiezele sunt perioade complet moarte aici. Moarte în sensul că nu prea ai șanse să întâlnești oameni. Și, așa cum am aflat curând, nu ai nici șansa de a mânca ceva. Iar o după-amiază siciliană durează de la 11 dimineața până la 6-7 seara. Era 4 când am părăsit șezlongul. Am mers pe plajă aproape o oră, trecând de o terasă care urma să se deschidă la 6. Plec mai departe, în negare, convinsă că voi găsi niște mici cârciumi unde localnicii iau prânzul. Dar nu, nu găsesc, oricum nu deschise. Iar cel cu nume american în care-mi pusesem speranțe atunci când l-am descoperit pe google maps se deschide abia la 8. Mă simt iar mai aproape de Orient și Africa decât de Europa și mă întorc spășită la terasa de pe plajă. Sunt prima clientă, ospătarii mă privesc cu amuzament și oarecare suspiciune, dar se milostivesc de mine. Îmi aduc o bere și o porție de midii. Comand la final un tiramisu și pe la 7.30 pornesc înapoi spre plaja mea. Mai sunt câțiva oameni, mai fac o baie, iar apusul mă ia prin surprindere. Este galben și mat, lumina mă orbește și aștept culorile obișnuite, dar ele nu apar deloc. Soarele cade în spatele unei coame de dealuri, la fel de galben ca cerul pe care-l părăsește leneș. Plătesc în sfârșit, anunț că vin și mâine, iar proprietarul îmi face cu ochiul și-mi spune că-mi rezervă un șezlong în primul rând. Urc repede dealul spre casă, prietenii mei urmează să se întoarcă. Mă simt deja de-a locului când ocolesc bolovanii de pe drumul neasfaltat și mă bucur nu doar de răcoarea nopții, ci și de toate stelele care au apărut pe cer.

Citește și primul episod: Siciliana

Text: Dana Verescu
Foto: 123rf

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*