Interviu: Luminița Cuna, o exploratoare în Amazon

Anaconda! Pe râul Cononaco, dacă natura este darnică, se pot vedea multe animale, ca acest anaconda pe care indigenii l-au zărit pe când se tolănea la soare, pe un mal noroios al râului. Fiind un exemplar mare și frumos, am fost nevoiți să îi facem o poză, după care l-am lăsat în treaba lui. Foto: Luminița Cuna

Citind extraordinara poveste scrisă să Luminița Cuna și apărută la Editura Paralela 45 rămâi cu ideea că extraordinarul este doar o altă față a cotidianului și depinde numai de fiecare dintre noi să îi accepte provocarea și să îi dea curs.

Pe scurt, avem o româncă în curs de împlinire a visului ei american, lucrând într-un birou newyorkez, într-o rutină nu lipsită de interes și satisfăcătoare financiar.

Ideea unei călătorii cu totul deosebite îi apare aproape întâmplător, dar, spre deosebire de majoritatea lucrătorilor din birouri care au idei despre călătorii exotice și aventuri în junglă, Luminița chiar găsește o prietenă dispusă să îi stea alături și chiar pleacă în jungla amazoniană. Odată făcut acest pas, viața ei se transformă definitiv.

Luminița Cuna este autoarea volumului Desculță în Amazon. Foto: arhiva personală

Luminița, cum se face că ți-a venit atunci ideea de a călători tocmai în Amazon?

De mică îmi doream să umblu prin Amazon, mă fascina misterul în care era învăluită pădurea aceea distantă, incredibil de verde, clocotind de viață. Mereu visam că sunt în junglă, explorându-i cotloanele întunecate, cunoscându-i locuitorii misterioși și ei. Întotdeauna m-a incitat diferitul, necunoscutul, sunt o fire curioasă, îmi place să experimentez lucruri noi.

Pe vremea copilăriei, Amazonul era doar un vis în care alunecam citind cărți sau uitându-mă la fime gen Misiunea (The Mission, 1986) sau Pădurea de Smarald (The Esmerald Forest, 1985), pe care le „prindeam” prin antena parabolică, pe canalul Sky Movies. Când am ajuns să locuiesc la New York, visul acela din copilărie a devenit dint-o dată accesibil. Amazonul se afla la câteva ore cu avionul, la sud. Împinsă de dorința de aventură, de a cunoaște America Latină, pentru care am o afinitate deosebită și de a călca în sfârșit pe tărâmul la care visam de ani de zile, am planificat prima călătorie în junglă, împreună cu prietena mea și pe atunci și colegă de apartament, Liana.

Un moment candid: Luminița și un localnic își compară lungimea părului. Foto: Ferdinand Ferencz
Un tânăr huaorani a adus acest poster în care se face reclamă huaoranilor. Încă mai sunt numiți “auca”, un termen derogatoriu care în limba quechua înseamnă “sălbatic”, iar acest poster întărește stereotipurile despre huaorani. Cei din poster sunt membri ai comunității Bameno. Foto: Ferdinand Ferencz

Ai rămas pasionată de locurile și oamenii de acolo. Care ți se pare cel mai fascinant lucru de acolo, practic de ce ai devenit întrucâtva dependentă de aceste călătorii?

Oamenii. Indigenii care locuiesc în jungla atât de crudă, dură, dar deopotrivă darnică, m-au incitat cu modul în care s-au adaptat perfect la mediul acela ostil, neprimitor al pădurii tropicale, reușind să supraviețuiască, să îmblânzească pădurea în folosul lor. A fost o provocare să găsesc numitorul comun cu comunitățile indigene. Lumea lor este atâta de diferită de lumea în care am crescut, nu doar locurile, ci și modul lor de a gândi, de a se relaționa cu alți semeni. Să trăiesc cu ei a fost ca o lungă problemă captivantă la care îi căutam mereu răspunsul, încercând, testând diferite soluții.

Pădurea. Zilele petrecute umblând prin junglă m-au făcut să îmi descopăr și să îmi depășesc limitele fizice și mentale. Pădurea este un personaj aparte al călătoriilor mele, ea niciodată nu este la fel, este plină de surprize, te poate chinui sau încânta, după cum are ea chef.

În loc să mă satur, cu fiecare călătorie deveneam tot mai fermecată de locuri, de oameni. De fiecare dată aflam lucruri noi – ori despre pădure, ori despre oameni. Cu cât știam mai multe, cu atât îmi dădeam seama cât de puțin cunoșteam, și cu atât mai mult îmi doream să mă întorc. A devenit un fel de dependență.

Un sătean a vânat un tapir, iar animalul a fost tranșat în bucăți. Toată lumea din sat primește câte o bucată din pradă. Foto: Ferdinand Ferencz

Care este cel mai înspăimântător lucru din junglă?

Distanța de tot ceea ce este cunoscut. Izolarea locurilor. Și natura umană: tot ceea ce este mai bun și mai rău din om iese la suprafață în condițiile extreme din junglă. Pericolele vin cel mai des din tine însuți sau de la tovarășii de drum, nu neapărat din pădure.

Să fii singur în mijlocul junglei cu un om în care ți-ai pierdut încrederea, acesta este cel mai înfiorător lucru, nicidecum șerpii, tarantulele, jaguarii. În junglă nu ajunge legea de la oraș, acolo nu există poliție, nu există martori. Natura umană devine înspăimântător de liberă, fără bariere.

Crezi că atmosfera atemporală din junglă și stilul de viață al oamenilor de acolo, care au cu totul alte priorități decât noi, este cu desăvârșire exclus pentru oamenii occidentali ai zilelor noastre? Pe scurt: crezi că ar putea trăi cineva în oraș într-un fel care să amintească de sentimentul vieții din junglă?

Este aproape imposibil să aduci într-un oraș occidental stilul de viață din junglă. Un singur exemplu. La oraș totul este măsurat, numărat, pentru că totul are un orar fix: școala, locul de muncă, programările, întâlnirile. La oraș timpul este rigid, compartimentat. Ritmul vieții în satele indigene este blând, timpul curge molcolm, zilele trec lin.

Acolo timpul este fluid, la oraș el este ciopârțit. Noi ne trăim viața în bucăți, în ore, minute, secunde. În junglă, oamenii se orientează după cum alunecă soarele pe cer. Nu există “peste o oră”, “în 15 minute”, ci doar “mai încolo”, sau “peste puțină vreme”. Lipsa numărătorii minutelor conferă o liniște aparte zilelor, timpul aproape nu se simte, în timp ce la oraș el trece peste noi rapid, brutal, iar lipsa lui este un constant factor de stres.

Ce sfat ai da unei femei din România actuală care ar vrea să urmeze și ea un traseu amazonian?

Trebuie să îți alegi cu mare grijă însoțitorii de drum. Dacă mergi singură, ghidul este omul care îți va ține viața în mâinile lui.

Pornește în călătorie cu respect față de pădure și față de localnici. Pădurea te va trata exact așa cum o tratezi și tu – cu respect sau cu aroganță. Privește indigenii ca pe egalii tăi, dacă ai haine și locuiești într-un apartament șic la oraș nu înseamnă că ești mai bună decât oamenii aceia care umblă aproape goi prin junglă. Uneori ei îți vor da lecții de civilizație, să nu fi surprinsă. Atitudinea cu care pornești la drum este crucială și va defini experiența pe care o ai.

Dimineața, la răsăritul soarelui, un bărbat se pregătește să meargă la vânătoare. Soția îl petrece până la râu. Foto: Ferdinand Ferencz

Documentare în proporție de….

Documentare…aș putea să argumentez și pro și contra. Experiența va fi diferită. Fiecare călător are stilul lui cu care este confortabil. În incursiunile mele în junglă am pornit și documentată și nedocumentată. Cunoașterea este diferită în cele două cazuri. Dacă te informezi înainte, tinzi să privești locurile și oamenii prin prisma informațiilor acumulate, din perspectiva antropologului sau jurnalistului pe care l-ai citit. Dacă mergi nedocumentată, vei interpreta experiențele prin prisma personală. Este o cunoaștere mai intimă, cumva. Poți scăpa din vedere lucruri importante, e drept, însă tot ceea ce vezi și trăiești este procesat prin mintea și inima ta, fără să fii influențată de părerea sau ideile altora.

Sănătatea este cheie și pentru călător și pentru indigenii întâlniți. În zonele izolate nu există servicii medicale. În umezeala din junglă, o zgârietură inofensivă se poate infecta rapid și se transofrmă într-un mare pericol.

Din respect pentru oamenii junglei, nu trebuie să mergi în comunități indigene dacă ești bolnavă, nici măcar cu o simplă răceală. Virușii noștri pot provoca epidemii grave printre băștinașii care nu au imunitate la multe boli de la oraș.

Trebuie de asemenea să știi că în unele comunități au pătruns, din păcate, boli grave, contactate de unii indigeni la oraș, cum ar fi hepatita B, sau tuberculoza. Așa că, trebuie avută mare grijă.

Nu în ultimul rând, trebuie să ai grijă de sănătatea pădurii, să nu lași nici o urmă după tine (deșeuri, zgârieturi pe copaci, minuni din astea civilizate).

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*