1001 de nopți, viziunea viitorului și lux calm

Dubaiul așa cum nu îl vezi prea des: un colț cu clădiri tradiționale din cartierul Al Seef. Foto: Dubai Tourism

Incursiune în Dubai, o vizită în spațiu-timp cu plimbări prin souk-urile tradiționale și bazaruri celebre din filme

Sunt în camera mea, în pat, nu se ivesc zorii, dar se aude prima chemare a muezinului. E 5 și ceva dimineața, îmi dau seama imediat, și-mi rotesc ochii pe tavanul de care atârnă un ventilator imens. M-aș fi simțit exact ca Șeherazada, fericită că a mai trecut o noapte și sunt încă în viață, pentru că am mai spus o poveste care l-a captivat pe calif. Ce altă poveste să spun însă de acum înainte, căci e ultima noapte pe care o petrec aici? Dacă n-ar exista radioul perfect funcțional, probabil m-aș fi crezut pe la 1800 și ceva, dar telefonul cu receptor clasic mă aduce prin anii 1920. Nu, nici în acel timp nu sunt, pentru că aud uruitul discret al aerului condiționat, care suflă din spatele arabescurilor modelate în gips, ce imită perfect pereții vechi și tencuiala îmbătrânită. Vrei să știi povestea? Cum am ajuns aici și unde e aici? De ce nu, în fond, sunt în Dubai, e ultima noapte în care nu dorm aici, dar mă simt propulsată într-un trecut de basm, acum. Sau într-un viitor care a venit deja, doar că nu ne dăm seama. Dar mai bine să încep cu începutul.

În bazarul cu condimente și fructe uscate. Foto: Dubai Tourism

Hotelul Al Seef, un cartier din 1001 de nopți

Am ajuns acum cinci seri pe aeroportul internațional din Dubai și abia când am părăsit clădirea futuristă mi-am dat seama că sunt pe un alt continent. Mi s-au aburit ochelarii instantaneu și am avut senzația că pășesc în saună. Câteva minute respirația mi s-a revoltat, apoi șoferul a râs și ne-am urcat toți, un grup de 5, în mașina uriașă. Lăsată cu motorul aprins, ca să ne fie răcoare. Nu sunt deloc obosită după cele 5 ore cu avionul, mă uit curioasă pe geam, vreau să absorb tot, să văd tot, să simt tot.

Intrăm pe autostradă, dar nu pentru mult timp. Străzile sunt largi și trotuarele pustii, iar după 20 de minute ajungem la hotel. Al Seef este construit în apropierea orașului vechi și, de fapt, este realizat astfel încât să arate ca un cartier din orașele Arabiei. Casele tencuite au unul sau două etaje și toate sunt prevăzute cu turnuri de vânt. Windcatcher, ne spune șoferul, și îl întreb de rol are acest prinde-vânt, cum îmi place să îi spun.

“A trebuit să învățăm cum să ne răcorim casele și am construit turnuri de acest fel. Pe vremuri laturile erau deschise, aveau doar acoperiș. Pereții oblici din interior prindeau vântul, care era apoi împins în spirală spre interior, și astfel ne răcoream, indiferent cât de cald era afară.” Explicația lui Wassim, șoferul, mă fascinează. “Și acum”, întreb, “mai funcționează?”

“Turnurile sunt închise acum, au doar rol decorativ, pentru că avem toți aer condiționat, dar vrem ca și copiii noștri să știe cum era viața pe vremuri. În plus, arată bine.”

Așa e, construcția pitorească are forme plăcute ochiului. Între timp formalitățile de check-in s-au terminat și primim fiecare cheia electronică, iar un buggy, mașinuța electrică deschisă pe toate laturile, vine să ne încarce bagajele și pe noi. Suntem cazați în clădirea 4, dar șoferul este foarte amabil și ne duce să ne arate unde este restaurantul unde vom lua micul dejun. Îi place să ne amuze și claxonează din voce când ia curbe, deși la ora asta nu e nimeni pe stradă. Ne lăsăm bagajele, facem o plimbare în cartierul Al Seef, pe malurile lacului din Dubai. Mă simt ca în poveștile arabe, mergând noaptea pe străduțe înguste, cu case în care se locuiește la etaje, iar la parter sunt magazine, închise acum. Poate ne vom întâlni cu Harun al Rashid, deghizat în cerșetor, mă gândesc cu oarecare fascinație, dar nu vedem decât paznici politicoși.

Dubaiul este o țară foarte sigură și ne putem plimba liniștiți prin oraș, mai ales că locuim în acest cartier. După mai multe cotituri, ajungem din nou pe malul lacului generos. Viitorul ne zâmbește de vis-a-vis, căci acolo se înalță clădirile din oțel și sticlă. Una dintre ele are, pe fațadă, un portret imens al șeicului Rashid. Conducătorul Dubaiului și primul ministru al Emiratelor Arabe Unite este un bărbat de vârstă mijlocie și ochi pătrunzători, pe care cetățenii lui îl iubesc. Au și de ce, cum voi afla în zilele următoare. Sting lumina în cameră pe la ora 1 noaptea, după ce am comutat butonul aerului condiționat de la 5 grade la 20. Plapuma e ușoară și răcoroasă și adorm imediat.

Abra – barca tradițională, făcută din lemn. Foto: Dubai Tourism

Un spațiu-timp bine conservat, dar dinamic

Mă trezesc înainte să sune alarma, în notele tânguioase, triste, dar cumva și tonice ale muezinului. Difuzoarele amplasate peste tot propagă chemarea, așa că mă pregătesc și eu de noua zi. Fac câteva exerciții și, pentru că aseară am descoperit o terasă spațioasă, intenționez să execut un taolu de taichi pe meleagurile arabe. Socoteala din cameră nu se potrivește cu cea de afară, cum părăsesc spațiul meu răcoros mi se aburesc iar ochelarii. Termometrul telefonului arată 39 de grade la 6 dimineața, cu realfeel 44. Bine, taichi-ul poate aștepta, așa că explorez puțin străduțele pe care doar le-am ghicit aseară. La fel de miraculoase mi se par și acum și am timp, până la 7, să cutreier cartierul, adică hotelul propriu-zis.

După 10 minute ajung la o stradă circulată, care duce spre sediul guvernului. Sunt foarte aproape de centrul vechi, așa că traversez și dau cu ochii de o plăcuță pe care scrie Architectural Heritage Society. Pliantul îmi spune că cetățenii din Emirate țin foarte mult la trecutul lor și iubesc arhitectura veche. Pe bună dreptate. Mă pierd pe străduțele pietonale, fotografiez cu telefonul o moschee și mai multe intrări, plus piațetele mici, în care cresc câteva plante. Se străduiesc foarte mult să aducă verdele în oraș și reușesc deseori. Mă gândesc să încerc să intru pe aleea care duce spre sediul guvernului, dar nu am la mine acte, doar telefonul și cheia de la cameră, și nu vreau să creez neplăceri. Traversez înapoi și mă îndrept spre restaurant. Micul dejun e pentru toate gusturile, adică pentru europeni și non-europeni. Aleg o combinație, omletă cu de toate, pilaf cu legume, humus, morcovi rași, plus câteva sosuri colorate, ca să știu despre ce vorba. Mâncarea e delicioasă. Vreau și un desert, pentru că micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, așa că mă îndrept spre niște vase de cositor, fierbinți.

Balaleet, scrie lângă unul din ele. Ridic capacul și nările mi se umplu de mirosul scorțișoarei. Asta e, am ales: tăiței în sos dulce, cu scorțișoară și cardamom. O minune. Închei masa cu cafea slabă, tot cu cardamon, un fel de ceai de cafea, foarte răspândită aici, pentru că pe căldurile astea nici nu cred că poți bea altceva. Mă îndrept spre recepție, pentru că la 9 plecăm spre ceea ce se cheamă Dubai Frame, iar șoferul ne așteaptă deja. Pe drum mă holbez la străzi și clădiri, sunt într-un oraș suprarealist. Toate mașinile sunt mari, toate străzile largi, cu multe benzi, toate clădirile par spațioase. Nu duc lipsă de spațiu, mă gândesc, dar au și un fel de obsesie pentru mare. Sau poate măreț. Ei. Arabii care au descoperit petrol și s-au transformat din beduini (bedawi, în arabă) în magnații și bogații zilelor noastre. Totul în jur emană lux, o opulență calmă și fără ostentație, pentru că deja este dincolo de orice imaginație. Spațiu e din belșug, bani sunt din belșug.

“Wassim”, îl întreb pe șofer, “ce înseamnă numele Dubai?”
“Ei”, răspunde el într-o engleză curată, “sunt mai multe explicații. În primul rând, unii cred că vine de la dabur, o insectă mică care crește la noi în țară, în număr mare. Alții spun că înseamnă doi frați, iar alții că derivă din engleză, pentru că locului i se spunea, pe vremuri, The Bay. The Bay, Dubai.”

M-a absorbit explicația lui și n-am observat că deja a parcat lângă Dubai Frame. Care este exact ce-i spune numele, o ramă. Un cadru. Doar că foarte înalt, de 150 m. Situat în parcul Zabeel, cadrul vrea să ofere o perspectivă atât spre orașul vechi, din nord, unde se află și azi portul, dar și spre zona urbană modernă, cu zgârie-nori și autostradă de 6 benzi, din sud. Intrăm și aflu că aici este un mic muzeu, care îmbină trecutul, prezentul și viitorul. Din nou spațiu-timpul, poate asta mă tubură atât de mult în țara aceasta. Trecutul poate fi văzut în dioramele aranjate cu multă grijă. E interesant cât de multă grijă au de trecutul lor. Urcăm apoi pe latura de sus a cadrului. În mijloc se află sticlă mată, dar când pășim pe ea devine transparentă și ni se înmoaie genunchii. Pentru că vedem clar ce se află sub noi. Pășesc șovăitoare, deși știu, este clar, nu am ce să pățesc, nu cade nimeni de aici. Dar e prima oară când mă aflu la așa o înălțime și ceva asemănător am văzut doar în filme, în Misiune Imposibilă. Ghost Protocol. Protocolul Fantomă, iată-mă pe urmele lui Tom Cruise, știu că vom vizita și Burj Khalifa, dar deocamdată mă ia cu amețeală aici, privind în jos, spre spațiile bine structurate din trecut, cu clădiri mici și ordonate, și spre cele bine structurate din prezent, cu înălțimi amețitoare.

Coborâm prin celălalt picior al cadrului și ne trezim în muzeul viitorului. Un film 3D ne prezintă ambițiile pentru următorii 50 de ani ale acestui popor din deșert: tehnologie cu combustibili bio, rachete spațiale, colonii pe Marte, tehnologie medicală robotizată în întregime, o viață în spațiu și pe pământ printre plante. Ieșim, amețiți și copleșiți. Wassim zâmbește când ne vede și ne duce pe celălalt mal al lacului, în orașul vechi, ca să vedem cum se trăia pe vremuri. Vizita în spațiu-timp continuă cu plimbarea prin souk-urile tradiționale, bazarurile celebre pe care le știu tot din filme. Intră în scenă Indiana Jones, alergând printre țesături colorate, fructe exotice necunoscute, localnici îmbrăcați în haine cu pulpane lungi. Mă rog, noi nu alergăm, cel puțin nu la început, dar ajungem la asta când ne separăm de singurul bărbat din grup. Pe colegele mele îmbrăcate în rochii până la genunchi și cu decolteu generos, fără nimic pe cap, vânzătorii le cheamă, le ademenesc, le prind de mână și le pun pe cap baticuri din cașmir și mătase. Fetele încearcă să scape, dar presiunea blândă este implacabilă. Le strigă Shakira, Shakira, și mă uit uimită cum grupul de bărbați devine mai mare și mai apăsător. Cumva, am avut instinct. Sunt îmbrăcată din cap până în picioare și mi-am tras pe cap gluga cămășii albe. Nimeni nu mă ia de mână, iar câțiva mă strigă Maria. Mă amuză categorisirea, dar constat pe pielea mea condiționarea strictă de aici: există doar câteva tipologii de femei, iar eu prefer să nu aflu mai multe despre asta. Traversăm halele acoperite, souk-ul cu aur ne ia ochii, dar exact asta cred că e scopul lui. Și aici totul este mare: colanele, brățările, lanțurile, cerceii, luxul depășește orice închipuire. Fotografiez cel mai mare inel de aur din lume, expus în spatele unei vitrine bine protejate. Nu-l poate purta nimeni, este mai mare decât orice coroană regală, dar este unul dintre acele “cele mai mari” obiecte care pot fi admirate în Dubai. Traversăm lacul cu o abra (barcă) publică, ce-mi amintește puțin de Veneția, și ajungem în districtul Al Fahidi. Străzi pietonale, fără aglomerație, respirăm și intrăm într-o curte interioară, pentru masa de prânz. Localul e vegan, dar ce ne lasă fără cuvinte e o limonadă cu mentă pisată, care ne răcorește și ne reface echilibrul electrolitic.

Foto: Dubai Tourism

Am mers pe afară mai mult de o oră și suntem epuizați de căldură. Ne refacem aici și pe la 3 după-amiaza pornim spre altă atracție a Dubaiului, Madinat Jumeirah. Wassim este din nou un ghid de nădejde. “Madinat înseamnă oraș vechi”, ne spune el, “iar jumeirah are două sensuri. Înseamnă cărbuni încinși, căci marinarii care stăteau toată ziua pe mare se întorceau seara și asta simțeau, că vin într-un loc plin de cărbuni încinși, pentru că pe uscat e foarte cald. Dar înseamnă și frumos, frumoasă.” Așa că ne îndreptăm spre frumosul oraș vechi și da, cam asta găsim. Un souk modern, cu aer condiționat și prețuri afișate pe mărfuri, nu trebuie să ne târguim cu nimeni. Un sistem de hoteluri de 5 stele și o lagună construită în întregime, cu apă adusă din mare. Construcția a fost inaugurată în 2003, iar sistemul de râuri are 5 km lungime, în total. Ne plimbăm cu abra, iar eu admir cu câtă dragoste au creat oamenii ăștia grădini în deșert. Malurile sunt acoperite de palmieri de curmal, Frangipani și Bougainvillea, dar și de ierburi decorative adaptate condițiilor de căldură și secetă.

Arhitectura imită vechiul, dar este îmbogățită cu elemente moderne, care însă se integrează perfect în planul urbanistic al zonei. Luxul este dincolo de orice închipuire, dar pare normal aici. Cumva, te obișnuiești chiar și numai după câteva ore cu bogăția nelimitată care transpare din orice. Încheiem ziua în zona extrovertă a Dubaiului, la baza lui Burj Khalifa. Admirăm spectacolul artezienelor care dansează pe ritmurile muzicii, cinăm la un local fusion și ne întoarcem fericiți la hotel. Cei care au făcut curat în camere ne-au lăsat pe masă câteva prăjiturele, iar asta mă face să adorm cu zâmbetul pe buze.

Citește și

Golf în Dubai

Ecoturism în Dubai

Noi atracții în Dubai

Text: Dana Verescu
Foto: Dubai Tourism

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*