Thailanda pentru începători

Wat Phra Si Sanphet, Ayutthaya, sub soarele dogoritor. Foto: Domnica Macri

O primă – și cu totul neașteptată – incursiune în Orient a devenit cel mai inspirat aperitiv posibil  pentru descoperirea Thailandei.

Nu credeam să ajung vreodată la Bangkok, sau cel puțin nu îmi propusesem.

Pe lângă faptul că nu sunt o mare susținătoare a turismului intensiv (planeta chiar nu ar putea duce în cârcă șapte miliarde de turiști), pe lângă faptul că un salt transcontinental nu încăpea nicăieri în bugetul meu previzibil, oricum nu aveam înfipte pe harta Asiei decât vreo două stegulețe: India și, după ce am citit un articol fantastic în Traveler acum câțiva ani, Vietnamul.

Așa că atunci când am primit invitația de a asista la Procesiunea Barjelor Regale – sau mai precis la repetiția ei generală, nu am fost sigură ce să răspund. Era, evident, o ocazie specială și rară la care se adăugau niște zile de program turistic: orașul, templele și alte lucruri despre care nu auzisem și nu știam nimic. M-am ferit totdeauna de tururile ghidate și de autocare, de programele de vizitare dense și, mai ales, făcute de alții…. Cel oferit părea plin de lucruri bune, dar încă ezitam. Totuși, pe prima pagină a invitației, în rubrica pentru ziua 1, se lăfăia o singură mențiune: masaj thailandez.

Și atunci m-am decis.

Ziua 1

Nu am avut prea mult timp să mă dezmeticesc și se făcuse octombrie: plecam în Thailanda. Decisesem că, dacă tot nu trebuie să pregătesc eu călătoria, o s-o las să mă surprindă. M-am interesat ce trebuie să iau la mine în afară de un caiet, un pix și camera de pe telefonul mobil și mi-am fixat un singur obiectiv: să mă bucur.

Așa că m-am bucurat de supradoza de filme bune în cele două zboruri (vai, cât îmi place să mă uit la filme!) și am căscat gura uimită pe aeroportul din Doha: deja eram mai la est decât fusesem vreodată, iar aerul de Las Vegas combinat cu atmosfera aseptică și punctat de bărbați eleganți în robe albe era straniu și amuzant în același timp.

La Bangkok am înotat alături de mulțimi de muncitori indieni prin măruntaiele birocratice ale unui fel de aeroport Băneasa de anii ’70 – doar că mult mai mare — și am ieșit la liman într-un oraș care….

Panoramă a Bangkokului. Foto: Wojciech Biegun/Onet.pl

Nu termin fraza pentru că încă nu știu exact ce epitete i se pot adăuga. Mai bine povestesc.

La prima vedere, șosele, poduri, construcții de beton, trafic, blocuri înalte. Nu părea cald (prima zi a fost una cu nori), eram anesteziată de oboseală și singurul șoc suferit a fost răceala de cuțit a aerului condiționat din holul hotelului Mode Sathorn (șocul nu s-a atenuat până la plecare).

A doua vedere a fost din ascensorul cu pereți de sticlă care m-a dus spre camera mea de la etajul 30: am lăsat foarte repede în urmă o piscină albastră de pe o terasă și ne-am înscris în registrul superior al unui peisaj în dinți de ferăstrău: pe de-o parte tije de oțel, sticlă și beton, pe de alta, undeva acolo, jos, un alt oraș, scund, punctat cu verde, despre care am devenit imediat curioasă să înțeleg cum de exista printre acești coloși.

Mode Sathorn pe dinafară și, mai jos, pe dinăuntru. Foto: Domnica Macri

Camera m-a cucerit total: pe lângă un geam cât peretele, prin care vedeam o panoramă fabuloasă (blocul de alături era de două ori mai înalt decât al meu și tot așa, la infinit), mai aveam și o cadă strategic plasată în dreptul unei alte ferestre cu vedere. Baie cu spumă în vitrina de la la etajul 30. Somn.

Etajul 30 la Mode Sathorn. Foto: Domnica Macri

Masaj thailandez. Care, cu toate așteptările mele, avea să se transforme într-o amintire dureroasă, la propriu. Până la durere, a fost totuși și destulă plăcere. De exemplu, plăcerea de a descoperi străzi cu case la poalele zgârie-norilor. Iar lângă una din aceste case, parte dintr-un lanț e centre de masaj, o grădină de-un verde strălucitor, cu pâlcuri de bambus, flori, și un micro-heleșteu. Era o pace nefirească pentru un centru de metropolă cu opt milioane de suflete. Aici am băut cel mai bun ceai rece care se poate imagina, din ghimbir și alte lucruri parfumate care au rămas neidentificate. Am stat desculță pe terasa de lemn și pe pietrele calde prin care ajungeai, peste heleșteu, la un mic pavilion. Am privit luminile cu totul altfel ale amurgului și apoi luminițele care înconjurau un mic altar cu un Buddha în colțul grădinii.

Oază urbană la centrul de masaj tradițional Divana. Foto: Domnica Macri

Camera de masaj era umbroasă, frumos aranjată cu lemn și țesături atrăgătoare, dotată cu toate cele. Am tras pe mine o cămașă și un pantalon din cel mai moale și mai imponderabil bumbac posibil. Mirosea grozav. A urmat masajul, episod peste care o să trec, cu toate că știu că mâinile (și picioarele) pricepute ale acelei femei micuțe, școlite probabil pe lângă templul Wat Pho, prima și principala școală de masaj thailandez tradițional din regat, mi-au făcut numai bine la sănătate. 

Am plecat bucuroasă. Urma prima cină thailandeză, undeva în cartierul chinezesc. Eram într-un mic grup de jurnaliști și fotografi din Europa Centrală și de Est, toți curioși și flâmânzi, aproape toți la prima lor vizită în Thailanda.

La degustare de viermi, lăcuste și scorpioni în Chinatown. Foto: Domnica Macri

Cartierul chinezesc m-a izbit. M-a izbit când mă aflam deja în mijlocul lui, în mulțime, și mă simțeam chiar foarte în largul meu. Totul era nou, aproape neverosimil, și în același timp locul te învăluia și te atrăgea: puhoaie de turiști – căci Chinatown e una dintre cele mai cunoscute atracții ale Bangkokului – își negociau parte din carosabil cu un flux nebun de mașini, autobuze, motociclete și tuk-tuk-uri. Negocierea pare să pulseze în vinele acestui loc, care în bună parte din secolul trecut a fost principalul motor comercial al capitalei thailandeze. Acum găzduiește circa 800.000 de locuitori, chinezi în cea mai mare parte asimilați, și și-a pierdut poziția economică dominantă, devenind însă un magnet pentru turism. Pe partea dinspre trotuar, un șir neîntrerupt de tarabe și bucătării mobile oferea înspre vânzare orice, dar mai ales de-ale gurii. Era o lume care sfârâia și fumega, plină de arome, de ingrediente nemivăzute, de mâini harnice și numeroase care scutură tigăi și containere. La un stand cu supă era o coadă până după colțul străzii: acolo vin localnicii și așa știi că e supa bună, ne-a explicat ghida noastră, Nan. Neobosită, Nan nu contenea să ne numere: eram doar șase oaspeți în grija ei, dar ne pierdeam pe rând, rămânând ba să ne holbăm la câte un stand cu pești exotici și fructe de mare, ba să facem fotografii (oricum, eram noi înșine fundal de selfie pentru sute de alți trecători), ba să cumpărăm câte ceva, stricându-ne foamea.

Restaurantul în care am intrat era o încăpere nu prea mare care dădea direct în celebrul bulevard Yaowarat. Nu arăta în nici un fel și majoritatea clienților erau asiatici: deja semn că acolo se mânca foarte bine. O mulțime de ospătărițe roiau în jur. Am cerut câte o bere thailandeză (și am aflat că există bere-leu, Singha, și bere-elefant, Chang), iar gazda noastră, Ruedee Cheawsamoot, de la Autoritatea de Turism a Thailandei, a comandat pentru noi, umplând masa rotativă cu farfurii misterioase și bine mirositoare. În mijloc trona un vas de metal sub care ardea o flăcăruie, iar înăuntru aveam să descopăr revelația călătoriei mele: supa de creveți thailandeză, celebrul Tom Yum, aromat cu chilli, galanga și frunză de limetă.

Aș dedica un capitol separat pentru Tom Yum, dacă nu un volum. Îmi voi reține însă impulsurile de gourmet, spunând doar atât:  am savurat toate felurile, am plâns un pic în farfurii uimindu-ne totuși de blândețea iuțelii, de echilibrul aromelor, de ineditul lor, și am încercat fără succes să reținem cum se numeau mâncărurile, ca să mai cerem și altă dată.

Abia la ieșire, târziu, când agitația părea să se domolească (a doua zi era luni, zi de curățenie) am ridicat ochii ca să vedem în spatele neoanelor multicolore construcții interesante de influență europeană sau sino-portugheză (Yaowarat a fost contruit pe vremea regelui reformator Chulalongkorn), vegheate de stâlpi de electricitate drapați în dantelării complicate de cabluri negre. Teleportată în rărunchii acestui mega-oraș, fără să știu exact unde mă aflu, beată de o supradoză de chilii și o paletă de arome cu totul noi, m-am așezat pe o bordură, și, cu un zâmbet interior, mi-am lăsat simțurile să se bucure de realitățile fără nume.

DATA VIITOARE AȘ VREA SĂ:
– încerc masajul cu ulei
– iau Chinatown la pas, cu o hartă în mână
– mănânc numai la tarabele de pe stradă

Ziua 2

Dacă e Thailanda trebuie să fie temple…. Mi se părea firesc și abia așteptam. După un mic dejun absurd de copios (la bufet aveau, printre multe altele, mâncare thailandeză gătită, de la care, cu apetitul deschis în ajun, nu m-am putut abține: ceva paste, ceva orez, mult chilli), ne-am întors în Chinatown ca să vedem mai întâi Wat Traimit, care găzduiește un Buddha de aur masiv de cinci tone și jumătate.

Așa arată Buddha de Aur. Foto: Zdeno Gafrik/Pravda, Slovacia

Mi-a fost greu să intru în atmosferă. Gonită de căldură sub un bananier solitar, m-am minunat mai tare de ciorchinele care se va transforma în banane decât de construcția multietajată cu baluștri neoclasici și acoperiș aurit. Buddha de aur avea însă frumusețe: un chip neobișnuit cu un nas drept și prelung a fost model pentru această statuie de secol XIII. A devenit mai interesantă după ce Nan ne-a povestit că, până în 1955, statuia a fost acoperită cu ipsos. A zăcut mult timp uitată sub un adăpost de tablă, și doar un accident de transport, pe când era mutată în casă nouă, a scos la iveală materialul de dedesubt. I-am dat târcoale admirându-i „cusăturile” (îmbinările vizibile ale celor nouă bucăți de aur) și luciul perfect. Mai puternic decât cele 18 karate mi-a vorbit însă ținuta, grația și pacea acestui chip. M-am îndreptat de spate și am plecat mai departe.

A urmat Wat Pho, pentru care am mers pe Insulă — Insula Rattanakosin, cum se numește cartierul central care găzduiește și Palatul Regal, înconjurat aproape complet de o meandră a fluviului Chao Phraya.

E un complex vast de temple, cu o logistică complicată, înconjurat de un zid alb și străjuit la porți de statui de războinici de piatră chinezești. În așteptarea plănuitei procesiuni regale, zidul era decorat cu ghirlande de satin albe și galbene sau mov și galbene. Galbenul e culoarea regală.

Enormul Buddha Culcat privește șăgalnic printre stâlpi la omenirea care se perindă prin fața lui. Mai jos – turiștii încercând să găsească un unghi la fel de culcat pentru fotografii. Foto: Domnica Macri

Nimic nu te pregătește pentru acest Buddha Culcat, chiar dacă știi dinainte că statuia e atât de mare (46 de metri lungime) încât au construit templul în jurul și deasupra ei, pentru că nu au avut cum să procedeze altfel. Dar nu mărimea era cea grăitoare, ci frumusețea desăvârșită a ambientului — de la decorațiile de pe stâlpi și de pe tavanul ce părea foarte îndepărtat la frescele frumos restaurate care umpleau până sus pereții cu scene migăloase din viața din Siamul de altă dată. Un șuvoi neîntrerupt de oameni care voiau să (se) fotografieze îți cam tăia șirul gândurilor, care parcă s-ar fi dus în locuri mai înalte. Tălpile lui Buddha, tolănit pe o parte cu capul sprijinit în mână, erau încrustate cu sidef, iar pe toată latura din spate erau înșirate 88 de vase de cupru, în care puteai depune 88 de bănuți (de vânzare la punguță), într-un fel de ritual repetitiv, ca o rugăciune. 

Elevii își fac ora de desen după natură la templul Wat Pho din Bangkok. Foto: Domnica Macri

Restul compexului era plin de surprize: dantelăria colorată de ceramică a stupelor, sclipirile acoperișurilor în stil chinezesc privite contra soarelui, mozaicul inedit rezultat dintr-un transport de ceramică fină spartă, pâlcurile de verdeață proiectate cu grijă la detalii, restauratorii cu pensule care nu pridideau să îngrijească nenumărați Buddha înșirați pe verande lungi. Wat Pho e foarte vechi, dinainte ca Bangkokul să fie capitală, însă a fost reclădit după 1788 și a continuat să fie extins și schimbat la față, cu ultima renovare în 1982. A fost și primul centru de studiu din Thailanda, fostă școală medicală și încă este centru de medicină tradițională.   

Stupe decorate cu flori ceramice pe fundalul unui templu în stil chinezesc în complexul Wat Pho. Foto: Wojciech Biegun/Onet.pl

Am plecat toropiți de căldură după preumblările prin doar o parte din cei 80.000 de metri pătrați și ne-am târăt într-un șir dezlânat până pe o străduță lăturalnică, un fel de fundătură. Restaurantul care ne-a întâmpinat acolo – Supanniga Eating Room – era însă elegant și dădea cu ferestrele spre râu. Ne-am tras sufletul cu gustări incredibil de parfumate pentru o nouă porție de căldură: procesiunea.

Am scris pe larg despre acestă ceremonie în revista Traveler (decembrie 2019-februarie 2020), dar sigur că tot atâtea lucruri au rămas nepovestite.

Am avut timp să ne odihnim, să sorbim ceai și să ne informăm la Centrul de Conferințe al Marinei Miltare Thailandeze. A fost interesant să mă aflu într-o bază militară și să văd santinele, trupe la raport, soldați în uniforme neștiute dând onorul, trompeți cu sunete sparte și semnale de nerecunoscut. 

Știam cu toții că, deși fețele regești nu erau de față, fiind vorba doar de repetiția cu costume a Procesiunii Regale a Barjelor, ținuta nu era de voie. Bărbații trebuiau să poarte o cămașă cu guler, femeile să aibă umerii, brațele și călcâiele acoperite. Mă întrebam cum au ajuns thailandezii de la costumele sumare cu o pânză peste șolduri și una peste piept (logice, dat fiind climatul) pe care le studiasem în frescele de la Wat Pho, la aceste reguli sobre. Răspunsul este că odată cu modernizarea regatului, începută de regele Monghut (Rama al IV-lea), dar împlinită în special de fiul lui, Chulalongkorn (Rama al V-lea), adeptul științei și tehnologiei de sorginte occidentală, s-au introdus și reguli vestimentare europene, cu pudibonderia lor cu tot.

În tribune la Procesiunea Barjelor Regale. Foto: Domnica Macri

N-am apucat să regret însă prea multă vreme hainele sumare din trecut. Cocoțată în tribuna metalică, sub soarele necruțător, am mulțumit etichetei care mi-a ferit cea mai mare parte a pielii de arsuri garantate. Am fost oricum răsfățați cu lichide, cu mici gustări, cu șervete umede reci de la frigider și cu ventilatoare portabile, care să ne permită să rezistăm două ore.

A meritat însă să îndur toată această coacere la foc mic. Mi-a plăcut să fiu acolo: chipurile exotice, limba muzicală, marea de haine galbene (din nou, culoarea regală, purtată în semn de respect), toate pe fundalul de sunete și imagini de la o ediție mai veche a procesiunii. 

Înainte de coborârea soarelui, în timpul repetiției generale a Procesiunii Barjelor Regale din octombrie 2019. În prim plan, Anantanakharat, „Regele Șerpilor”. Foto: Zdeno Gafrik/Pravda, Slovacia

Iar la un moment dat, a început evenimentul real. Barjele s-au ivit la orizont, mici și negre, pe apa liniștită. După o muncă de șase luni de zile, cu antrenamente zilnice, peste 2.000 de militari din marina regală au defilat cu 52 de ambarcațiuni, obiecte istorice, unele dintre ele splendide monumente de artă, într-o coregrafie perfectă. Cântarețul procesiunii a însoțit întregul parcurs de patru kilometri și jumătate cu versuri rostite pe un ton tânguitor, într-un ritm lent și monoton, punctat de răspunsuri monosilabice de la imensul cor de vâslași. Ritmul era unul care mă va însoți cred mereu, unul hipnotic. Vâslașii purtau alb, mov, negru sau albastru, iar cel din barjele cele mai importante roșu aprins. Sculpturile aurite — făpturi mitologice și zeități, străuceau în lumina soarelui care începea să coboare în spatele meu și se reflectau în apa mâloasă…. Totul era de o frumusețe impecabilă, care te extrăgea din realitate ….

Nu știu cum să închei descrierea asta elegiacă, pe care simt că aș putea-o continua la nesfârșit. Cert e că spectacolul mi-a gâdilat simțul estetic și că — rar pentru mine — nu i-am găsit cusur.

După ruperea rândurilor. Foto: Domnica Macri
Foto: Michael Fokt/NatureinPicture.com

Iar următorul lucru fără cusur a fost cina de la un restaurant cu o stea Michelin, aflat față în față cu Monumentul Democrației. Devoțiunea mea față de bucătăria thailandeză creștea cu fiecare fel și – deși sunt o adeptă a felurilor și sărate și picante — a atins apogeul la desert. Da, era clasicul și mult lăudatul orez lipicios cu mango, dar într-o variantă combinată cu bulete roz de castane de apă servite în fulgi de gheață de lapte de cocos…. În fine. Poate sună prețios, dar nu era: niciodată nu am simțit mai bine magia gastronomică pe care o dă echlilibrul perfect al unor gusturi simple: orezul, zahărul, sarea, cocosul și un mango care se topea auriu pe limbă.

DATA VIITOARE AȘ VREA SĂ:
– îl mai văd odata Buddha culcat de la Wat Pho, la o oră neaglomerată
– să depun 88 de bănuți în templu
– să mai mănânc de 10 ori sticky rice & mango la restaurantul Methavalai Sorndaeng
– mă plimb pe malul fluviului pe jos

Ziua 3

Am părăsit nu fără regret cuibul meu de la etajul 30, având însă promisiunea că ne vom întoarce în două zile.

Pe drumul nu prea lung spre vechea capitală a regatului, Ayutthaya, am făcut un popas cu trimiteri spre casă: Palatul de Vară, cu clădiri și grădini de influență europeană, și singurul templu în stil european din Thailanda, Wat Nivet Tamprawat.

Traversare spre templu. Foto: Domnica Macri
Din grădină. Foto: Zdeno Gafrik/Pravda, Slovacia

În grădinile cândva folosite de familia regală thailandeză am întâlnit o puzderie de arbori, fructe și flori total necunoscute mie, am admirat, de la înălțimea unui foișor, incredibilele circumvoluțiuni de ceramică care împodobeau acoperișul unui templu chinezesc, am privit cum oamenii aruncau bucățele de pâine în heleșteu, stârnind o adevărată „supă în clocot” de pești și ocazional țestoase. Hrănirea peștilor este în Thailanda un ritual. Se face de obicei la temple: contra unei sume mici de bani, primești fărâme de pâine și trăiești bucuria de a dărui privind la frenezia de viață pe care o stârnești.

Hrănitul peștilor la Palatul de Vară. Foto: Domnica Macri

La templu, am hoinărit printre clădiri, trăgând cu ochiul spre curțile din spate, unde călugării își întindeau rufele și unde se desfășurau arsenaluri gospodărești. În față, flori, pietre, o liniște desăvârșită, punctată de triluri de păsări străine mie. Am savurat liniștea (și umbra deasă, de ce să mint) sub copaci multiseculari care ar fi avut nevoie de brațele a trei sau patru oameni ca sa-i cuprindă.

Am mâncat pe o terasă bine umbrită din Ayutthaya, cu mese de lemn și aer rustic, sorbind din nuci de cocos verzi și reci (singurul lucru care nu mi-a plăcut) și degustând o combinație de feluri care, iar, ni s-a părut cea mai bună de până atunci. Mâncarea din Thailanda se făcea practic tot mai bună cu fiecare masă. Iar noi, deveniți brusc experți, comparam cu obrăznicie felurile, din care învățasem deja vreo trei….

Aperitiv cu arome surpriză la Supanniga, în Bangkok.

După prânz, am ajuns la parcul istoric din Ayutthaya, unde templele distruse de birmanezi sunt în același timp o lecție de istorie și una de estetică. Am vizitat trei complexe din cele 289 de hectare ale vechiului oraș, aflate în patrimoniul mondial UNESCO. Toate sunt ruine: stupe și clădiri de cărămidă, pe care tencuiala a rezistat doar cât să ne mai dea o sugestie despre arta cu care au fost decorate la momentul construcției lor, pe la 1350. Pe atunci, Ayutthaya devenea cea de-a doua capitală a regatului siamez, aflată la suficientă distanță de Golful Siam ca fluxul să nu poată aduce cu el flote inamice. Organizată sistematic, cu drumuri, canale și șanțuri de apărare, capitala avea un sistem de management al apelor extrem de avansat și în scurt timp, profitând de golul creat de căderea Angkorului, a devenit un centru economic regional, unul care își permitea să trimită ambasadori în Franța, India, China sau Japonia. Reconstituiri ale complexelor le arată în toată splendoarea lor: palate, temple, stupe și clădiri administrative albe-aurii, împodobite cu stucaturi complexe, sclipind în soarele necruțător. Urme de frescă și câteva elemente de lemn care au scăpat nearse sugerează cât de somptuase erau și interioarele. Perioada Ayutthaya e considerată cea în care a luat naștere adevărata artă națională thailandeză.

Totul a luat sfârșit la 1767, când armata birmaneză a invadat orașul și l-a ars din temelii, izgonindu-i pe locuitori. Ulterior, capitala s-a mutat la Bangkok. Zeci de statui de Buddha arse, decapitate sau sparte stau mărturie a momentului. Și-au păstrat însă frumusețea, ba chiar au sporit-o, așa cum o metaforă e mai prețioasă și mai specială decât comparația întreagă.

O statuie a lui Buddha rămasă întactă în Parcul Istoric din Ayutthaya. Foto: Domnica Macri

Că să contempli toată această frumusețe trebuia însă să te iei la întrecere cu soarele amiezii. Greu lucru. Nu puteam face turul siturilor decât prin salturi scurte, cu popas la umbra vreunei stupe sau a unui copac mai mare. Copaci plini de veverițe, de păsări și de triluri rare, pe care nu te mai săturai să le asculți. La sfârșit nu ne părea rău deloc că Nan ne aștepta la microbuz cu apă rece, șervețele reci și aer condiționat.

Mobilele și selfiurile sunt o constantă asurzitoare pe orice traseu turistic. Și la Wat Mahathat din Ayutthaya, vechea capitală a regatului siamez. Foto: Domnica Macri

Ziua lungă și nespus de frumoasă s-a încheiat cu o surpriză și mai frumoasă: după ce microbuzul a oprit pe o șosea lată, mărginită de garaje și umbrită de nelipsiții colaci de cabluri de pe stâlpi, și după ce am trecut printr-o recepție dintr-un soi de container metalic, am pătruns într-un teritoriu magic: un hotel boutique, inspirat din elementele constructive ale stupelor, cu pereți de cărămidă aparentă sau văruiți în alb, plin de cotloane și de surprize. Sala de baie plasată în mijlocul camerei, într-un cub de sticlă și lemn, cu cadă enormă rotundă și cele mai parfumate cosmetice (lemongrass, desigur), fructele glasate cadou, în borcănașe de sticlă, perdelele moi și grele și albe, pe care cineva intra în camere să le tragă la ora înserării – totul era de un bun gust exotic. Frumusețea arhitecturii (m-am interesat special, biroul de arhitectură se numește Onion) nu era depășită decât de farmecul terasei restaurant, aflată pe malul aceluiași Chao Phraya și peste drum de un templu de la 1353. Am mâncat din ochi fiecare cotlon al hotelului. Seara, am schimbat impresii la piscina cubistă, cu nou-descoperitul cocktail Tom Yum… Știind că plecăm a doua zi, mi-a părut sincer rău să adorm.

Colț din piscina de la hotelul boutique Sala Ayutthaya. Mai jos: terasa cu vedere la fluviu. Foto: Domnica Macri.

DATA VIITOARE AȘ VREA SĂ:
– mai stau la Hotel Sala Ayutthaya, preferabil mai mult de o noapte.
– vizitez și templul Putthai Sawan, de peste râu, unde se află copia unei urme de pas a lui Buddha și un Buddha culcat din piatră.
– aflu cum trăiesc astăzi oamenii din Ayutthaya.   

Ziua 4

Un drum mai lung de data aceasta. Trafic mult, autostrăzi și drumuri bune. Peisaj rural, câmpuri de orez, deși cea mai mare parte a spațiului de-a lungul șoselelor e construită, și nu neapărat frumos.

Ne îndreptam spre nord, spre Kanchanaburi și râul Kwae, ca să servim o felie de istorie mai recentă și nu neapărat veselă a Thailandei. Neutră în Al Doilea Război Mondial, Thailanda a fost invadată de Japonia. A încheiat apoi un armistițiu și o alianță cu Tokyo, permițându-i să transporte pe teritoriul său trupe pentru a invada Malaysia și Birmania (la schimb i s-a promis recuperarea unor teritorii din Indochina). Relația Thailandei cu Japonia nu a diferit mult de cea dintre România și Germania nazistă. Pentru a face joncțiunea cu căile ferate din Birmania și a duce acolo trupe și provizii, Japonia avea nevoie să construiască o secțiune strategică de cale ferată în Thailanda, și a decis să o facă strămutându-și aici prizonierii de război. Construcția acestei căi ferate în timp record a fost o poveste sângeroasă, soldată cu 13.000 de morți în rândul prizonierilor și nenumărați (la propriu) în rândul thailandezilor, dintre care s-au recrutat, uneori cu forța, lucrători. A fost un fel de Canal Dunăre-Marea Neagră stalinist, dar de proporții mult mai mari.

Astăzi, la Kanchanaburi, se pot face pelerinaje prin taberele de muncă forțată, se poate merge cu un tren istoric pe vechea cale ferată și se pot vizita patru muzee dedicate evenimentelor de atunci: trei muzee thailandeze private și unul creeat de un expat australian care a locuit aici două decenii și a adunat neobosit informații, a cercetat taberele din junglă și a mobilizat supraviețuitorii și urmașii să doneze fonduri și obiecte. Acesta din urmă, Centrul Căii Ferate Thailanda-Birmania s-a dovedit a fi un muzeu modern și bine gândit, care a reușit să ne absoarbă și să ne miște. La ieșire, am poposit în cimitirul de alături, unde au fost aduse rămășițele câtorva sute de britanici, australieni, canadieni, uciși aici de epuizare, de foame și de boli. Le înțelegeam acum povestea și le-am acordat câteva clipe de reculegere. 

La umbră pe iarba din Cimitirul de Război Kanchanaburi. Foto: Domnica Macri

Unul din podurile construite de prizonieri, făcut celebru de filmul Podul de pe Râul Kwai, era chiar lângă hotelul la care ne-am cazat, pe malul apei. Am mers să-l vizitez chiar după apus. Un târg animat se desfășura la intrarea pe pod, iar pe deasupra lui, dintr-un copac de o specie neidentificată, se răspândea o larmă neverosimilă, de parcă toate păsările lumii se adunaseră acolo. Am înregistrat vacarmul, și nimeni nu m-a crezut, ascultându-l, că e vorba de ciripit de păsări.

Peste pod, atunci când nu trece trenul, trece un puhoi continuu de vizitatori. Pe partea opusă e un fel de parc de distracții cu temă militară (sau așa părea după ora închiderii), iar sub pod barje-restaurant pline de lumină și voie-bună. Pacea a luat locul războiului, așa cum probabil și-ar fi dorit și cei care nu au mai plecat de pe șantierele „Căii Ferate a Morții”.

Podul peste râul Kwae. Foto: Wojciech Biegun/Onet.pl

Am cinat și noi pe o barjă — Taraburee —, o enormă platformă pe care o formație cânta muzică occidentală în thailandeză. Proprietarul restaurantului ne-a lăsat să auncăm o privire în bucătăria de unde ieșeau toate bunătățile acelea, pentru atât de multă lume: o cameră mică și lipsită de orice urmă de eleganță, în care trebăluiau mai multe femei decât ai fi crezut că pot încăpea. Cina a fost, din nou, cea mai bună, la obișnuitele Tom Yum și Pad Thai adăugându-se încă o supă, și mai picantă, și un pește pane crocant și cu un gust desăvârșit. Mi-am pus în gând să adopt combinația de lapte de cocos și lemongrass în viața mea de toate zilele și să învăț să folosesc alunele în sosuri și condimente.

Seara am încheiat-o iarăși cu picioarele în piscină, de data aceasta una cu vedere la râu, închinând niște rom thailandez, foarte gustos, pentru locuri minunate și bunătăți incomparabile, dar și pentru victimele de pe Kwae.

Tonetă de înghețată la ieșirea din cimitorul prizonierilor de război din Kanchanaburi. Înghețata thailandeză pe băț, din mango, ananas sau fructul pasiunii, e ieftină și delicioasă. Foto: Domnica Macri

DATA VIITOARE AȘ VREA SĂ:
– fac o excursie cu caiacul pe râul Kwae
– petrec seara pe strada cu terase și baruri din Kanchanaburi
– să dorm pe un hotel plutitor
– ajung până la cascadele Erawan, mai îndepărtata și mai puțin vizitata Huay Mae Khamin și Say Yok Yay.

Ziua 5

Am revenit la Bangkok cu oprire la o piață en-gros de orhidee (oh, câte, și ce frumoase!), unde am apucat să gust și excelentul Thai Chai, ceaiul dens, cu lapte și zahăr, pe care localnicii îl consumă cu gheață. Obiectivul zilei era să urcăm într-un turn cu vedere peste tot orașul.

Altă băutură decât Thai Chai, decorată cu orhidee. Foto: Domnica Macri

Mahanakhon Tower nu este cel mai înalt din oraș, dar cu siguranță are personalitatea cea mai clară. Colegii mei îl botezaseră blocul Tetris, în timp ce eu nu mă puteam hotărî dacă să văd în el o arhitectură foarte vizionară sau o ruină post-apocaliptică. Dar, indiferent de opinii, era punctul pe care îl foloseam deja drept reper spațial. Fără să fie cel mai înalt din oraș, avea cea mai înaltă platformă de vizitare, și pe care urmă să ajungem acum și noi.

Vizita la turn a fost un regal de la un capăt la altul, pentru că, deși a semănat un pic cu vizita la un parc de distracții, ceea ce se vedea de acolo din vârf era realitate, nu desene animate.

Panorama de la etajul 74. Foto: Domnica Macri

Am început cu două minute de realitate virtuală, zburând deasupra orașului cu o parapantă pe care o conduceam singură. M-am bucurat că asta, cel puțin, nu a fost de-adevăratelea. Nici liftul de mare viteză — cel mai rapid din Thailanda — nu era departe de un simulator, pentru că te scufunda într-o bulă de imagini formidabile în cele 50 de secunde până sus. Contra unui cost de 30 de dolari (sau circa 10 pentru copii și vârsnici), la etajul 74 te bucurai de o platformă de observare interioare iar de la 75 la 78 urcai cu un lift de sticlă la 310 de metri deasupra lumii. Aici am primit cocktailuri violet și opțiunea de a păși pe o podea de sticlă suspendată peste oraș. Aveam nevoie oare de genul ăsta de adrenalină? Am avut o clipă ideea de a răspunde nu, dar mi-am dat seama că e posibil ca o astfel de ocazie neverosimilă să nu se mai ivească, așa că am mers, reținută la primii pași, dar apoi tot mai dezinvoltă, deasupra golului și a conglomeratului formidabil de clădiri și mașini și oameni care este Bangkokul. O mulțime de angajați roiau în jurul vizitatorilor, având grijă să-și încalțe papuceii de protecție, să nu ia cu ei nimic, nici telefon, nici aparat foto, pe podeaua transparentă și să curețe sticla la fiecare oră.

Cocktail de bun venit pe Turnul Mahanakhon. Cu și fără suc de limetă. Foto: Domnica Macri

Dacă mai urcai câțiva metri, puteai savura priveliștea din Vârf: meandrele însorite ale fluviului, numeroasele helioporturi marcate pe mai fiecare acoperiș, șoselele ca niște fire minuscule. Sau, așezat comod într-un fel de amfiteatru cu fotolii, puteai admira, dimpotrivă, omenirea animată de adrenalina înălțimii și dornică să comunice mărturii despre ascensiune și restului lumii, pe telefon.

Un fel de mis-en-abîme: îi privesc pe privitorii celor care privesc orașul de sus. Foto: Domnica Macri

După o porție de shopping într-un fel de Piață Obor mai elegantă, de unde m-am asigurat că o să-mi pot prepara singură Tom Yum când ajung acasă, am revenit la hotelul Mode Sathorn, și am încercat barul de la etajul 38, pentru o panoramă de data aceasta pe timp de noapte. Orașul era diferit pe fiecare latură a hotelului și avea felul lui de a te încânta. Și pentru că era ultima seară, am ieșit și într-un bar din apropiere, la niște jazz (de fapt doi interpreți thailandezi care cântau un blues de foarte bună calitate). N-am știut dacă să mă amuz sau să mă revolt de atmosfera super-decadentă. Tema era epoca colonială victoriană și două tinere asiatice cu peruci și haine de epocă făceau figurație, ca statui vii, una într-un balasoar și alta într-o cușcă deasupra barului. Am decis să mă las în voia muzicii, am dansat un pic și am revenit cu plăcere la Siamul contemporan.

DATA VIITOARE AȘ VREA SĂ:
– știu că trebuie să trebuie să trec prin cât mai multe cercuri în simulatorul de parapantă de la turnul Mahanakhon
– cercetez oferta culturală și muzicală din Bangkok
– merg pe jos, pe străzi și prin parcuri și să stau de vorbă cu thailandezi

Ziua 6

Pentru că era ziua plecării, programul a fost mai milostiv, fără băi de caniculă. Dimineața a fost rezervată pentru una din activitățile mele preferate: alunecatul pe apă.

Am pornit să străbatem două canale, Khlong Bangkok Noi și Bangkok Yai, cu una din acele barje cu prelate multicolore pe care un bărbat le conduce expert cu ajutorul unei prăjini lungi la capătul căreia se învârtește elicea unui motor.

Ghida noastră, Valapa Thanasutinant, zisă și Nan, ne ajută să înțelegem ce vedem pe canalele din Bangkok. Foto: Evgeni Dimitrov/Bulphoto

Ne-am înșirat unii în spatele altora încercând să rămânem pe centrul băncuței de lemn ca să nu dezechilibrăm ambarcațiunea. În loc de zgârie nori și bulevarde vedeam acum căsuțe sau chiar cocioabe cocoțate pe stâlpi de lemn sau de beton mâncat, blocuri vechi urâte, blocuri noi urâte, reședințe cochete de închiriat, mici altare, temple de hrănit pești, șopârle mari la soare, câte un localnic într-o barcă minusculă, verande cu flori, verande cu troace, magazine pentru turiști, alte barje cu alți turiști.

Am lăsat fotografiatul ca să mă pot bucura de aceste locuri atât de proaspete. Mi-am imaginat viața fremătătoare din spatele frontului de verande deschise spre canal. 

Se știe că Bangkokul e un oraș deosebit de amenințat de creșterea nivelului mărilor. La flux, apele urcă și cu 3,5 metri și încălzirea globală nu ajută. Mă gândeam cum sistemele de protecție necesare pentru zonele riverane ar putea schimba total peisajul acesta plin de farmec în următorii 10 ani.

O vânzătoare de mâncare își conduce barca pe un canal din Bangkok. Foto: Zoltán Pásztor/Kossuth Rádió
Khlang Bangkok Noi. Foto: Zdeno Gafrik/Pravda, Slovacia
Foto: Domnica Macri

Când am ieșit pe brațul principal al fluviului, apa era agitată și barja noastră se tot izbea cu fundul de valuri. M-am bucurat de stropii răcoroși pe care îi stârnea, dar am înțeles de ce a fost nevoie să se amâne Procesiunea Barjelor Regale. Într-o zi ca asta, toată atmosfera aceea plină de fast, toată liniștea și magia s-ar fi dus pe apa Chao Phrayei…. 

Când am coborât ne era deja foame, deci eram în perfectă formă pentru al doilea tur al zilei, cu un autobuz gastronomic. Strălucitor și impecabil, Thai Bus Food Tour ne-a răcorit și ne-a hrănit cu feluri excelente gătite de diverși chefi din Bangkok. Am mâncat cu tacâmuri aurite, din farfurii ornate cu petale de orhidee, privind lumea de la înălțimea unui etaj — o perspectivă nouă — prin geamuri panoramice. Ce nu ne așteptasem era că și noi, la rândul nostru eram obiecte de interes pentru trecători — niște turiști așezați la masă într-o vitrină auto. Am parcurs pe îndelete Insula, am tras cu ochiul peste zidurile Palatului, am revăzut cu drag Chinatown pe timp de zi și un cartier întreg în care fiecare magazin vindea statui de Buddha. Totuși vizitatorii nu pot pleca acasa cu un Buddha thailandez — este un obiect interzis la export, pentru că este destinat doar pentru cult și nu pentru decorațiuni.

Thai Bus Food Tour în fața Palatului Regal din Bangkok. Foto: Domnica Macri

 

Din  autobuz am poposit la mall. Observasem din periplurile noastre cât de absurd  de multe malluri se ridică în Bangkok și nu m-aș fi așteptat ca locul în care am oprit, unde sunt trei malluri imense unul lângă altul, să fie plin. Era. Am dat unde mă așteptam mai puțin peste o galerie de artă contemporană extrem de interesantă. Am vizitat supermarketul ca pe un muzeu al mâncării exotice și am plecat acasă cu metroul, ca să nu ratez experiența. Metroul este suspendat, ca la Berlin, foarte modern, ușor de folosit chiar când nu știi limba (thailandezii rareori vorbesc engleza) și funcționează impecabil.

Imagini din traficul de Bangkok. Foto: Domnica Macri

Pe sub el, traficul curge ca un fluviu nesfârșit, pe principiul bunei negocieri, fără claxoane și înjurături. Autobuzele mai scumpe au aer condiționat, cele mai ieftine sunt deschise, fără geamuri, și seamănă cu cele din America anilor ’60. Pe lângă tine, pe alei se pot strecura cu deranj minim motocicliști grăbiți. În șei, adesea fără căști de protecție, vezi familii cu copiii la mijloc, fete în fuste și șlapi, mame cu țânci. Cumva totul funcționează. La Bangkok e cald și e pace.

DATA VIITOARE AȘ VREA SĂ:
– cercetez zonele pe pe malul canalelor
– merg la o piață de producători
– prospectez muzeele de artă modernă
– stau o oră întreagă doar să mă uit la trafic.

EPILOG

Că mi-a fost bine de la un cap la altul, că am văzut, mirosit și gustat lucruri minunate și că am devenit curioasă și dornică de Thailanda este clar. Însă experiența care m-a marcat cel mai puternic a fost cea a contactului uman. Acea înclinare respectuoasă din cap, pe care nu o practică doar cu oaspeții, ci și la ei acasă, acea muzicalitate nu doar a tonului, ci a ființei, acea bunăvoință în toate își pune pecetea pe viața dintr-un oraș care ar putea fi infernal și în toate relațiile dintre oameni. Pentru eleganța ta, Khob kum ka, Thailanda!

  • a consemnat Domnica Macri

 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*