Călătoare la Stonehenge

Pietrele mari au fost amplasate în cerc pe la 2.500 î. Ch. S-au folosit două tipuri de pietre: gresie care conține siliciu (pietrele mari) și ceea ce cercetătorii numesc “bluestone”, pietrele mai mici, un tip de dolerit. Foto: 123rf

Cimitir, crematoriu, templu, calendar? Probabil că Stonehenge este toate astea la un loc, dar cel mai important rol al său pare a fi de templu aliniat cu mișcările soarelui și lunii.

Londra este mereu o idee bună, mi-am spus când am primit invitația de a merge acolo. Ar fi a treia vizită și pe măsură ce ne împrietenim, orașul mi se pare din ce în ce mai atrăgător. Poate că îl cunosc doar superficial, poate am avut de-a face doar cu partea lui turistică, dar de fiecare dată am avut aceeași senzație reconfortantă: e locul unde ai parte de respect. Și de zâmbete. Habar n-am ce gândesc oamenii cu care am vorbit, de la vânzătorul de bilete de tren de la aeroport până la portarul care mi-a spus că Temple Church e închisă sâmbăta și că dacă ar fi după el, ar deschide-o pentru mine. Habar n-am ce e în mintea controlorilor din autobuz sau a paznicului de la National Gallery când îl întreb unde e sala 32, dar toți acești oameni m-au privit cu ochi zâmbitori și cu o politețe impecabilă. Și apoi, e orașul. Dacă la Roma simți că ești în buricul lumii, iar la Atena în locul unde s-a născut civilizația europeană așa cum o cunoaștem azi, dacă Berlinul e cosmopolit și artistic, iar Parisul cochet și cu aere de superioritate, ei bine,

Londra e capitala imperiului. Nicăieri nu am simțit, ca aici, puterea pe care o au sau au avut-o oamenii care au construit orașul. Totul dă senzația de soliditate, fermitate, durată și greutate. Clădirile noi se integrează cumva organic printre cele vechi, taxiurile negre par rupte din filmele interbelice, dar piatra și podurile și monumentele nu-ți lasă dubii: aici e centrul imperiului. Știind toate astea, am zis că e momentul să mai iau o gură de aer plin de respect, pentru câteva zile, și să colind străzile pe care am început să le iubesc. Planul era simplu: vizita la Temple Church, pe urmele lui Umberto Eco și Dan Brown, Tate Modern, National Gallery. Și pentru că îmi rămânea o zi, am dat o căutare pe internet să văd ce-ar mai fi de văzut. Printre primele rezultate, o excursie la Stonehenge. 6 ore dus-întors, cu autocarul, plecare de la Victoria Station la 9.30. Extraordinar, mi-am spus, iată ceva deosebit de vizitat la Londra. Am intrat pe site-ul agenției și am cumpărat pe loc un bilet. Așa că povestea mea va începe cu sfârșitul călătoriei.

Peisaj englez și un verde absolut

M-am urcat în autocar la 9.20, iar la 9 și jumătate șoferul pornea în călătoria ce avea să ne ducă în sud-vestul Angliei. Doar vreo 12 oameni, majoritatea străini, am primit instrucțiuni simple și scurte despre drumul pe care urma să-l parcurgem. Călătoria până la Stonehenge avea să dureze două ore, iar după câteva indicații privind vreo două muzee care merită vizitate și o stație de metrou unde puteam coborî la întoarcere, șoferul a spus că ne lasă în pace să ne bucurăm de liniște. Nici un telefon nu a sunat în autocar, iar după ce am ieșit din Londra, prin sud-vest, am mers cam 40 km pe autostradă. Cerul se înnora continuu și după o oră a început o ploaie care a devenit torențială. “Norocul meu”, mi-am spus, “dacă va continua așa voi fi ciuciulete după ce dau ocol pietrelor.” Peisajul englezesc e verde. Coline domoale, câmpii verzi, terenuri întinse delimitate de “hedges”, barierele naturale din gard viu sau liziere de arbuști. Vremea umedă favorizează creșterea mușchiului, așa că arborii dezfrunziți aveau trunchiurile și crengile verzi. Câțiva pomi înfloriți în februarie, probabil corcoduși sau rudele lor aristocrate, iar pe porțiuni mari garduri vii de Mahonia. Arbustul veșnic verde se simte excelent, se pare, în clima umedă și răcoroasă, iar acum era plin de ciorchini de flori galbene. Câteva grădini cu narcise, iar pe câmpii vaci și cai. Cai îmbrăcați în pelerine de ploaie, ca să se bucure de prospețimea primăverii englezești.

Peisajul se mișca unduitor prin fața ochilor, fără grabă, de un verde ud liniștitor. Da, mi-am spus, acum înțeleg romanele victoriene, pe surorile Bronte, pe toți scriitorii și poeții Angliei care vorbesc de câmpiile unduitoare și mereu verzi. Prețul prospețimii e răcoarea și umezeala perpetuă. Din noi cai în pelerine de ploaie, flori galbene de Mahonia, copaci cu scoarța acoperită de mușchi. Se pare că druizii mă iubesc, căci pe măsură ce ne apropiem de Amesbury norii se răsfiră și iese un soare crud, îmi mijesc ochii. Șoseaua A303 cotește la un moment dat și în dreapta vedem cercul de pietre, ca o realitate paralelă ce se lasă văzută pentru că nu are nimic de pierdut. Cotim la dreapta într-un incomprehensibil, pentru mine, sens giratoriu cu circulație pe stânga și ajungem în parcare. Șoferul ne aduce biletele și căștile și ne spune că avem 2 ore la dispoziție să vizităm complexul și muzeul. Pornim fiecare în legea lui.

Mă îmbarc într-un microbuz, care oprește după 5 minute în apropierea complexului. Vântul nemilos a alungat norii, dar amenință să-mi alunge și orice gând. Pornesc pe aleea marcată ce duce spre pietre și aproape îmi dau lacrimile. Încerc să încetinesc timpul, să absorb aerul curat, peisajul colinar cu pășuni verzi, pe care se plimbă niște oi albe cu capul negru. Mă uit de jur împrejur și când mă apropii de pietre realizez că cercul e mai mic decât mi-am imaginat. Dar cu atât mai solid. Și mai etern. Dau ocol, iar un coleg din autocar mă trezește din visare când mă întreabă de unde am luat căștile. Probabil nu a fost atent în autocar, așa că i le dau pe ale mele. În fond, știu foarte bine ce voi găsi aici. Îl rog să-mi facă o poză, îi fac și eu lui câteva, apoi pornim fiecare în ritmul lui să explorăm zona. Vizitatorii nu se pot apropia prea mult și nu din orice direcție, dar traversez linia care marchează răsăritul de la sosltițiul de vară și apusul de la solstițiul de iarnă. Identific pietrele, cercurile, tumulii circulari din jur. Și acum, datele.

Vremea umedă favorizează creșterea mușchiului. Foto: 123rf

Megaliți și istorie veche

Construcția care azi poartă numele de Stonehenge (cerc sau îngrăditură de piatră) a fost înălțată acum 5.000 de ani. Dar complexul megalitic nu este singura construcție notabilă din zonă. Dintre componente fac parte mai mulți tumuli circulari de diferite mărimi, o zonă dreptunghiulară uriașă numită Marele Cursus și mai multe șanțuri care demarcau suprafețe circulare. În jurul anului 3.000 î. Ch., aici a fost săpat un șanț circular cu perete exterior și interior, cu un diametru de aproximativ 100 m și cu două intrări. În interiorul suprafeței circulare au fost aduși megaliții care alcătuiesc celebra construcție din câmpia Salisbury. În interiorul șanțului erau amplasați probabil bușteni de lemn, înfipți vertical în găuri vizibile și azi, așa numitele găuri Aubrey. Unii cercetători susțin că în aceste găuri se aflau pe vremuri nu trunchiuri de copaci, ci pietre. Iar în găuri și în jurul lor, dar și în șanț, arheologii au găsit oameni și obiecte arse. Se pare că Stonehenge a fost cel mai mare cimitir din Insulele britanice în era neolitică.

Pietrele mari au fost amplasate în cerc pe la 2.500 î. Ch. S-au folosit două tipuri de pietre: gresie care conține siliciu (pietrele mari) și ceea ce cercetătorii numesc “bluestone”, pietrele mai mici, un tip de dolerit. Megaliții de gresie sunt înălțați în două aranjamente concentrice – o potcoavă interioară și un cerc exterior -, iar pietrele de dolerit sunt amplasate printre ele, într-un arc dublu. După 200 sau 300 de ani, pietrele centrale de dolerit au fost rearanjate pentru a forma un cerc și un oval interior (mai târziu a devenit potcoavă). Tot acum a fost construit și drumul care leagă Stonehenge de râul Avon. Nu se știe nici până azi cine au fost oamenii care au construit complexul. Teoria că celții au fost aceia nu mai stă în picioare, căci celții au ajuns aici la 1.000 de ani după terminarea construcției. Oamenii din cultura “beaker” (cupă) sunt creditați de arheologi ca fiind constructorii probabili ai monumentului. Sunt botezați astfel pentru ceramica lor și numeroasele cupe găsite în mormintele de aici. La începutul epocii bronzului, în zona din jurul monumentului au fost construiți numeroși tumuli circulari. Tumulii au fost amplasați în mod intenționat pe colinele din jur și sunt vizibili de la Stonehenge. O relicvă importantă care este expusă la muzeul din apropiere este Arcașul din Amesbury, scheletul unui bărbat din jurul anului 2.400 î. Ch., găsit într-unul din mormintele oamenilor “beaker”.

Se pare că locul a fost vizitat frecvent în perioada romană. Excavațiile efectuate aici arată că Stonehenge era un loc cu o importanță rituală pentru romani și britanici. Primele scrieri referitoare la Stonehenge datează din perioada medievală, iar din secolul al XIV-lea încoace apar din ce în ce mai multe referințe și desene ale locului. Din 1897, de când Ministerul Apărării a cumpărat o porțiune enormă de teren din câmpia Salisbury, aici au avut loc exerciții militare. După construirea de șosele și a liniei ferate, Stonehenge a început să fie vizitat de din ce în ce mai mulți oameni. Monumentul a rămas proprietate privată până în 1918, când Cecil Chubb, un localnic ce a cumpărat terenul de la familia Atrobus la o licitație, a donat complexul națiunii britanice. Din 1927, National Trust a început să cumpere terenul din jurul monumentului, pentru a-l conserva și a-l transforma din nou în pășune.

Rostul monumentului

Foto: 123rf

Cimitir, crematoriu, templu, calendar? Probabil că Stonehenge este toate astea la un loc, dar cel mai important rol al său pare a fi de templu aliniat cu mișcările soarelui și lunii. Piatra Călcâiului și aleea sunt aliniate pe direcția nord-est, în locul unde soarele răsare în ziua solstițiului de vară.

Mă uit la ceas, a trecut o oră de când fotografiez și dau ocol complexului. Mă îndrept spre microbuzul care mă duce aproape de muzeu, iar aici pot citi, ferită de vântul nebun, istoria locului. Au dezgropat oase de oameni și de animale, unelte din neolitic din din epoca bronzului, artefacte, cum se numesc azi. Arcașul din Amesbury e reconstituit după un schelet impecabil, care nu prezintă decât urme de fractură la tibia dreaptă. Bărbatul cu vârsta între 25 și 40 de ani are toți dinții în gură și mă întreb ce mâncau pe vremea aia. Vânat, poate, frunze verzi din pădure, fructe? Ceramica e remarcabilă, iar un tur virtual mă poartă în toate anotimpurile, văzute din centrul cercului de pietre. Ies din nou, alături sunt două pietre pe care le putem atinge: o gresie cu siliciu și un dolerit, “piatra albastră”. Nu e albastră deloc, dar le ating pe amândouă și îmi pun o dorință, așa ne-a instruit șoferul. Sunt câteva colibe neolitice reconstruite alături și o replică a unui megalit de 40 de tone.

Mănânc un senviș adus cu mine, în timp ce la fereastră câțiva măcăleandri ciripesc veseli lângă două vrăbii. Ies din nou în peisajul de roman victorian, vântul e la fel de turbat, norii umblă rapid pe cer, câteva ciori complet negre și mici planează deasupra mea. Colinele verzi au o melancolie nouă pentru mine și o dulceață cu care m-aș putea obișnui. Au trecut cele două ore și lângă autobuz mă așteaptă colegul de drum, care-mi înapoiază căștile. “De unde ești?”, mă întreabă. Îi spun. El e filipinez și e ultima zi în Anglia, are avion în aceeași seară. Ne urcăm în autocar, iar drumul spre Londra e la fel de tăcut și plăcut ca la venire. Plouă mărunt în apropiere de oraș, din nou Mahonia și narcise galbene. Cobor la Gloucester Road și mă pierd în mulțimea din metrou.

Text: Dana Verescu
Foto: 123rf

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*