Mustang – Regatul uitat

Tineri călugări tibetani își încheie dimineața după rugaciuni cu o partidă grozavă de fotbal în fața templului. Foto: Costas Dumitrescu

Izolat vreme de secole undeva deasupra norilor, în Mustang, la 4000 de metri altitudine, un popor vechi își caută drumul către modernitate

Text și foto: Costas Dumitrescu

Lentilele ochelarilor se închiseseră atât de mult la culoare, încât nu se mai distingea nuanța maronie, ci deveniseră negru compact. Soarele necruțător își dezvăluia gigantesca forță dintr-un cer albastru intens aproape negru, insensibil la scara umană, fir de praf stelar într-un univers nemărginit. Limpezimea spațiului, intensitatea luminoasă și aerul rarefiat pe care îl inspiram cu nesaț îmi creau o stare de beatitudine ca o ușoară narcoză.

Coamele, piscurile și spinările calcaroase erau aride și colorate în milioane de nuanțe de roșu, oranj și galben cu mici pete de albastru și ocru. Vălătuci alb-gri își schimbau forma continuu deasupra vârfului înzăpezit Dhaulagiri, desenând diferite configurații, uneori asemănătoare păsărilor și animalelor care nu vor trăi niciodată aici. Cu fiecare pas târam după mine tone de gânduri și amintiri din locurile pe unde am colindat vreodată și niciunul nu era măcar asemănător. Deschiderea platoului tibetan făcea bolta cerească să apese ineluctabil și ubicuu pe oricine se găsea între cele două nemărginiri. Scobituri negre erau risipite în stâncile calcaroase, adâncituri din care, nu de mult, priviri agere scrutau orizontul.

Regatul Lo, adică Mustangul, a fost fondat în 1380 de către regele Ame Pal, care a construit un templu, palatul și fortificațiile exterioare, numind orașul Lo

Manthang, adică Orașul Întărit. Oamenii au părăsit adăposturile din stâncă și s-au apucat să își înalțe căsuțe din lut în interiorul zidurilor de protecție. Regele Ame Pal nu luptase cu conducătorii locali doar pentru a întemeia o așezare oarecare într-o zonă sălbatică și aridă. Poziția geografică a noului regat era deosebit de avantajoasă în unicul drum comercial dintre China și India, o ramificație a Drumului Mătăsii. Principalele mărfuri tranzitate prin Pasul Kora La, 4.660 m altitudine, erau sarea și cerealele dinspre Tibet către zonele mai joase din Nepal. Această rută a fost folosită sute de ani, până în 1950, când Tibetul a fost anexat de China. Dacă privim harta, constatăm că întregul Nepal este înghesuit între cei doi actori majori ai Asiei, China la nord și India la sud. De secole, politica acestei regiuni a fost un dans câteodată elegant, alteori mai brutal, pe sârma întinsă de cele două mari puteri. Au fost momente când Regatul Lo, așa mic cum era, găsea resurse financiare și umane să se opună cu îndrăzneală până și puternicei Chine. În acea perioadă, Tibetul era împărțit în multe regate și conflictele se țineau lanț. Târziu în secolul al XVIII-lea, mai precis, în anul 1790, probabil siliți de nu știu ce pericole sau necesități de altă natură, micuțul regat s-a închinat Nepalului, dar și-a păstrat în mare parte autonomia și dinastia originară, care s-a menținut până în 2008, anul în care Nepalul condus de maoiști a abolit propria monarhie și pe cea a Mustangului. Ultimul rege al Mustangului, Jigme Dorje Palbar Bista, al 26-lea descendent al întemeietorului Ame Pal, a murit în 2016.

După-amiaza în care am ajuns în capitala Regatului Uitat era roșie și înghețată, vântul sufla sălbatic și spulbera nori și praf deopotrivă. Lumina slabă și stacojie a asfințitului asprea și mai mult senzația de înstrăinare care mă cuprindea domol. Doi dintre companionii mei au coborât din jeepul hodorogit, încercând să admire peisajul neîmblânzit. Supremația autoconservării i-a mânat degrabă, zgribuliți, pe locurile călduțe din mașină, unde au putut tremura în voie preț de câteva minute. Pe măsură ce ne îndepărtam de ultima unitate militară nepaleză înainte de granița cu China, întunericul înghițea perfid ultimele raze de soare. La 4.000 de metri trebuie să regândești tot ceea ce îți pare normal la o altitudine joasă de câteva sute de metri sau chiar puțin mai mult. Aerul rarefiat, vântul puternic, temperaturile scăzute, ultravioletele, praful cvasipermanent și vegetația extrem de rară te obligă să respecți și să te temi de natură și să îi urmezi regulile neabătut.

Noaptea în Lo Manthang este neagră, neagră ca smoala. De jur-împrejur, pe o rază de mulți kilometri, nu este nicio așezare umană, poluarea luminoasă este aproape zero și te afli cu 4.000 de metri mai aproape de Dumnezeu. Dacă privești cerul, Calea Lactee te absoarbe înăuntrul ei, nu mai există mamă, tată, copii, șef sau bani, nu există nici măcar eu și tu, totul este una cu Universul, te dispersezi în fragmente atomice și liniște, liniște până îți țiuie urechile și începi să te trezești, fugi înăuntru la căldură, vorbe și ceai fierbinte, vrei să uiți ce ai trăit, dar totul se ghemuiește în adâncul tău, stele și galaxii încap într-un trup atât de mic. Glumele și planurile pentru a doua zi, făcute la gura mașinii de gătit cu lemne fumegând pe la toate încheieturile, alungă stranietatea celor trăite afară în gerul nemilos, sub cerul misterios.

Dimineața este tot roșie, roșie ca și seara trecută, o ia de unde a terminat ieri, cu vânt și roșu și frig, apoi totul se schimbă, atmosfera se liniștește și Apollo își face apariția în toată splendoarea. Pe cât de cătrănit era totul noaptea trecută, pe atât de strălucitor este totul acum, lumina este cu mult peste ce îți dorești, o explozie de fotoni care îți găuresc retina, cauză a atâtor orbiri în această zonă. În orice sat intri nu este posibil să nu întâlnești câteva persoane în vârstă cu ochelari negri de soare – din păcate, majoritatea celor care îi poartă sunt deja pe jumătate orbi. Din când în când, câte un oftalmolog mai inimos vine prin aceste locuri și încearcă să îi ajute cum poate pe cei care suferă din pricina soarelui intens, le mai aduce ochelari și medicamente.

Curiozitatea ne alungă afară, pe culoarele înguste de piatră către centrul orășelului pierdut. Roți de rugăciune, mai mici sau mai mari, te întâmpină la tot pasul. Piața centrală este o structură patrulateră mărginită de case cu un etaj, construite din chirpici și cu o mulțime de vreascuri așezate perimetral în jurul acoperișului. Lemnele adunate cu greu într-un climat atât de auster sunt folosite pentru a alimenta godinile mărunte cu funcție dublă: de gătit, în principal, și de încălzit. În piață, o femeie tânără stropește dintr-un lighean pavimentul din fața casei transformate într-un mic magazin de suvenire, în timp ce pe lângă ea se prelinge alene un bătrân târând printre picioare o capră minusculă care se opune din toate forțele. Toate animalele din această zonă sunt liliputane, vacile sunt cât niște măgăruși, iar caprele seamănă cu niște cățeluși puțin mai răsăriți. Altitudinea și lipsa hranei a forțat speciile care s-au adaptat să își reducă consumul prin micșorarea dimensiunilor.

Mustangul a fost izolat aproape complet de restul lumii până în anul 1992, când guvernul nepalez a permis accesul străinilor în condiții totuși restrictive, impunând o taxă de 500 de dolari și un permis de la Oficiul pentru Emigrare pentru oricine depășește Kagbeni, considerat frontiera Mustangului de Sus; în plus, un ghid trebuie să însoțească obligatoriu călătorii pe toată durata vizitei. Guvernul motivează închiderea prelungită și restricțiile prin dorința de a păstra cultura locală cât mai autentică, urmărind realizarea unui turism controlat, care să nu permită contaminarea. Izolarea îndelungată a menținut cultura locală în mare parte neatinsă, Mustangul fiind ultimul bastion al culturii tibetane tradiționale, comparativ cu zonele ocupate de chinezi, unde civilizația Han s-a impus cu brutalitate, ștergând cu cruzime moștenirea unei culturi străvechi și unice. Chiar și astăzi numărul de turiști se situează în jurul cifrei de 2.000 anual.

Adevăratul motiv al izolării regiunii a fost însă cu totul diferit: concentrarea trupelor de gherilă tibetane în Mustangul de Sus în anii 1950-1960. După ce în anul 1949 partidul comunist chinez acaparează puterea în China, 1950 este anul răfuirii cu vecinii turbulenți și ocuparea Tibetului. Mici grupări de gherilă duc un război disproporționat cu armata comunistă chineză, Armata de Eliberare a Poporului, cum era denumită de partidul unic, iar centrul lor de comandă era în Mustang. CIA s-a implicat activ în acest conflict, furnizând arme, muniție și baze de antrenament pe teritoriul Statelor Unite pentru rebelii tibetani. Din 1959, anul revoltei de la Lhasa împotriva ocupanților chinezi, CIA a susținut permanent activitățile de gherilă din zonă până la vizita președintelui Nixon, din anul 1972 în China, unde în urma încălzirii relațiilor cu Mao Zedong, lucrurile s-au schimbat radical. Ajutorul american a fost retras și guvernul nepalez pus în situația de a-i vâna pe luptătorii pentru libertate. Următorii douăzeci de ani zona a fost închisă complet pentru „curățenie”…

Solitudinea singurului locuitor al unei mănăstiri tibetane săpate într-o coastă abruptă, la 4000 m altitudine, este îndulcită de pisicuță dornică de joacă. Foto: Costas Dumitrescu

După o noapte extrem de friguroasă, cu aer puțin și somn deloc, decid să cobor puțin mai jos, la 3.700 m, în Ghami, un mic sătuc mai jos de Lo Manthang. Ghidul îmi recomandase o pensiune unde înnoptaserăm în drumul nostru către capitala regatului Lo, cu numele pompos „Royal Mustang”, după câte se pare singura pensiune din zonă. Legăturile în acest teritoriu nu se pot face cu autovehicule mari, pentru că drumurile din Mustang nu sunt pavate nici măcar cu macadam, sunt săpate în pereții munților și se surpă continuu. Lățimea nu permite în majoritatea locurilor accesul simultan din ambele sensuri, iar de autobuz nici gând, jeepuri Mahindra de producție indiană ținând loc de transport în comun. Șoferul, un tânăr în jur de 20 de ani, a condus ca un diavol, în drifturi și pereți groși de praf, de nu știu cum vedea în față. În mașină ne înghesuiam 8 persoane cu bagaje printre noi – un shaker perfect. Am ajuns la destinație printr-o minune după trei ore de hurducăieli și îmbrațișări forțate cu toată lumea.

Bătrânul sadhu petrece întreaga zi în poziție de meditație, la 3.800 de metri altitudine, în fața intrării în templul lui Vishnu. Foto: Costas Dumitrescu

Satul Ghami, deși mic, avea structura clasică a așezărilor tibetane, cu templu, piață centrală, case din cărămizi de lut sau piatră, culoare strâmte și înalte între clădirile supraetajate și o mulțime de roți de rugăciune. Pensiunea era divizată în două clădiri, una foarte veche și una proaspăt renovată, cu camere decente și un încălzitor cu gaz în mijloc, singurul pe care l-am văzut în tot Mustangul. Înăuntru nu era țipenie de om și toate ușile erau deschise. La prima noastră înnoptare ne-am înghesuit cu 8-9 nemți care parcurgeau același traseu către Lo Manthang. Erau foarte interesați de artefactele tibetane îngrămădite în magazinul improvizat într-un cotlon al clădirii ce era o casă tipică, cu curte interioară acoperită cu o prelată și camere dispuse de jur-împrejur, cu roluri diferite – cameră de primire, bucătarie, magazii, toaletă etc. Gazda, o femeie în jur de 40 de ani, masivă, dar nu grasă, cu ochii migdalați și ten roșiatic-maroniu, ne tot îndemna să vizităm micuțul magazin cu obiecte prăfuite, înșirate pe tejghelele de lemn geluit.

Mai de curiozitate, mai cu ghionturi, m-am strecurat printre nemții experți ce se înghesuiau să cumpere vreun chilipir. Nu au trecut cinci minute și curentul a căzut, făcând ca becul amărât ce atârna de un fir într-un colț al tavanului să își dea duhul, cu o ultimă pâlpâire anemică. Am profitat de moment și am ieșit grabnic pe ușă, înainte ca un călugăr în jur de 70 de ani, înveșmântat în haine stacojii și cu capul ras, cu funcție de electrician, pe lângă cele monahale, să vină și să pună lucrurile în ordine.

Acum era liniște și am putut explora mai atent arhitectura locului. La fel ca toate clădirile mai înalte de un nivel din Tibet, și aceasta avea formă piramidală, cu baza mai largă decât ultimul etaj, lucru ce se observă cel mai bine la mănăstiri și temple. Hoinărind singur prin micuța așezare, am auzit sunete puternice de tobe și clopote și am înțeles că era ora pentru rugăciuni. În labirintul în care mă învârteam nu era prea ușor să te orientezi, pentru că nu vedeai decât pereți verticali în jur, așa că am încercat să mă ghidez după zgomotul făcut de instrumentele de chemare la templu. În cele din urmă am reușit să ajung la o ușă dosită, singura deschisă, și am urcat cu reținere în templu. Încăperea din care izvora sunetul se afla la ultimul etaj și avea o singură fereastră, în dreptul căreia era așezat călugărul electrician pe care îl văzusem în timpul vizitei precedente. Era singur, așezat cu spatele la geam și cu o măsuță lungă, îngustă și joasă, în față. Pe masă era o cutie care conținea foi lungi și înguste de pergament după care citea într-un fel de incantație, însoțindu-și vocea monotonă din timp în timp cu ușoare bătăi într-o tobă așezată în dreapta sa sau cu scuturat de clopot. În partea stângă avea frumos aranjate două cochilii masive pe care le folosea mai rar, dar care scoteau un sunet prelung și teribil de penetrant.

Am cerut aprobare să intru, iar el mi-a dat acceptul zâmbindu-mi și făcând un semn din cap. M-am așezat într-un colț, nu departe de el, și am urmărit rugăciunea până la capăt. Pentru prima dată, în singurătatea aceea, ascultând, dar neînțelegând nimic, am avut o senzație indescriptibilă a ceea ce ar putea însemna sacrul. Timpul își pierduse rațiunea și vocea aceea monotonă, dar ritmică, împreună cu accentele tobei îmi induceau un soi de transă care mă îndepărta lin de lumea cunoscută. Mintea mi se golea de toate impresiile de peste zi și nu mai auzeam decât vocea călugărului vibrând în aerul rece al încăperii.

Roțile de rugăciune și măgărușii încărcați cu desagi pot fi considerate elemente definitorii ale regiunii înalte din Mustang. Foto: Costas Dumitrescu

Drumul de întoarcere la pensiune l-am parcurs mecanic, cu gândul la bătrânul care își făcea datoria singur, fără spectatori, în fiecare zi care îi mai rămăsese de trăit. Pensiunea era tot pustie și am început să îmi bag nasul pe unde era deschis. Fiecare spațiu era utilizat cu maximum de eficiență și nici un colțișor nu era nefolosit. Ferestrele erau foarte mici, probabil cu scopul de a nu se pierde căldura. Camera oaspeților era cea mai mare și cea mai curată din tot ansamblul.

Pereții erau vopsiți în alb uniform, întrerupt la distanțe egale de medalioane intens colorate reprezentând scene decorative și monștri specifici cu colți de mistreț. În lungul zidurilor erau înșirate lavițe de lemn acoperite cu pături călduroase din lână de iac și perne înfoiate, iar în față, măsuțe superb decorate închideau careul. În mijloc trona o sobă din fier cu burlanul ieșind vertical direct pe acoperiș. În timp ce studiam în liniște picturile care ornamentau mobilierul din lemn masiv, gazda și-a făcut apariția în cadrul ușii cu un zâmbet larg și, fără să mă întrebe de ce am coborât atât de repede din capitală, mă invită la o plimbare prin sat. Era liberă, nu mai avea turiști înfometați de hrănit și nici clienți pentru bijuteriile, covoarele și obiectele vechi de rugăciune. Am jubilat cu o asemenea oportunitate și am sărit rapid în picioare, urmând-o alert. Ne-am strecurat prin labirintul îngust format de casele apropiate, am depășit o piațetă și o fostă mănăstire și am ajuns în partea cea mai înaltă a satului. Priveliștea care se deschidea în fața ochilor m-a amuțit.

Asprimea incredibilă a vieții la această altitudine este compensată de peisajele care îți taie răsuflarea. Foto: Costas Dumitrescu

Întinderile nemărginite de ocru, roșu și albastru pal reflectau lumina asfințitului în culori nevăzute de mine până atunci. La câțiva metri deasupra noastră, un mic castel de lut, pe jumătate dărâmat, veghea în liniște depărtările roșietice.

– Te invit în palatul strămoșilor mei, îmi șopti ea timid, fără să mă privească în ochii, și se furișă cu pas vioi înăuntrul zidurilor decrepite. Am crezut că nu am înțeles bine și am rugat-o să repete ceea ce spusese mai devreme. Nu, nu mă înșelasem, chiar așa îmi spusese, apoi a dezvoltat, o chema Tari Bista și era descendenta dinastiei Bista, care condusese destinele oamenilor timp de 500 de ani. Era nepoata ultimului rege al Mustangului, Jigme Dorje Palbar Bista, decedat în 2016. M-a condus în tăcere prin toate ungherele micuțului castel. Gândurile îmi asaltau mintea și nu găseam cuvintele potrivite pentru o conversație. Începeam să înțeleg de ce ea, singura dintre femeile întâlnite, vorbea engleza și de ce pensiunea ei avea mobilier atât de nobil și un magazin cu artefacte, unele chiar valoroase, presupun. Am ieșit dintr-o ultimă încăpere largă, foarte înaltă și întunecoasă în fața unei porți de lemn. Cu îndemânare, Tari deschise poarta și îmi făcu semn să pășesc înainte, apoi închise în urma noastră și ne îndepărtarăm privind amândoi în urmă, ea cu nostalgie, iar eu cu uimire. Drumul de întoarcere se întindea de-a lungul caselor înalte cu uși scunde și prag înalt. Vântul adia și mici tornade de praf se ridicau ici-colo, punctând câte o intersecție luminată de razele calde ale soarelui. După câteva minute de mers, în fața noastră se deschise o livadă, așa cum mai văzusem în cele câteva sate prin care trecusem înainte. Merii erau cei mai mulți, iar pe alocuri, nuci și plopi cu frunze galbene completau tabloul. Într-un coteț din lemn era o capră cu doi iezi, care se bucurară la vedera prințesei. Tari smulse câteva frunze dintr-un copac și le întinse cu delicatețe căpriței fremătând de nerăbdare, apoi se apucă să culeagă nucile căzute și să le așeze în șorțul ce îi învelea talia. Știam că aceste mici zone cu pământ fertil pentru livezi sau cultura lintei și a câtorva cereale au fost amenajate cu mare dificultate prin aducerea solului roditor din zone mai joase. Oarecum stingher și încă sub influența celor de curând aflate despre gazda mea, m-am apucat să adun și eu nuci în tăcere, negăsind altceva de făcut. Dincolo de gardul scund de piatră, un tânăr trecea fluierând a jale. Tineri nu prea mai sunt în Mustang, au plecat în zone mai active economic, unde își pot găsi ceva de lucru, pentru că aici nu prea se face altceva decât agricultură de subzistență și câteva pensiuni. Tari îl strigă și îl chemă la gard. Băiatul răspunse politicos și veni iute. Prințesa îi dărui întreaga recoltă de nuci adunate de noi în ultima jumătate de oră și îi zâmbi cu obrajii roșii de frig și ochii înlăcrimați de vânt.

Citește și

Gherla – redescoperiți perla barocă a Ardealului

De ce iubim Samothraki sau Sfânta Treime a insulei

Țara Hațegului

 

Mustang Mustang  Mustang  Mustang  Mustang  Mustang 

 

Mustang Mustang  Mustang  Mustang  Mustang  Mustang 

Mustang Mustang  Mustang  Mustang  Mustang  Mustang 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*