Oman pentru toată familia

În Oman, cămilele continuă să fie cel mai de preţ bun al beduinilor. În Wahiba Sands, acesta e cel mai agreabil mijloc de transport. E o plăcere să îţi începi ziua cu o astfel de plimbare, la răsărit. Foto: Alex Farca

Oman despachetat încet, ca o matrioșka rusească, dezvăluind în fiecare zi o nouă surpriză.

Text: Roxana Farca
Foto: Alex Farca

Oman, unde este Oman?
Așa mă întrebam în timp ce studiam, cu harta în față, Orientul Mijlociu și țările din Golful Persic. Am găsit Omanul pe un colț de continent scăldat de apele verzi ale Mării Arabiei, învecinat pe uscat cu Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Yemen, iar peste golf, cu Iran și Pakistan. Dintre toate aceste țări mult mai cunoscute, eu aveam să vizitez atunci Omanul, timp de cinci zile. Urma să descopăr o țară cu o istorie interesantă, cu un respect evident față de trecut și tradiție, dar și cu o deschidere înțeleaptă și echilibrată către nou. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu am avut liniște până când nu m-am întors cu familia, pentru alte nouă zile de vacanță.

Ce vă trec la destinație?
Oman, am răspuns agentei care ne emitea asigurările de călătorie.
În ce țară?
Oman e țara.
A! Unde e asta?
Nu am râs și nu am judecat, știam că și eu am fost în aceeași situație, nu cu foarte mult timp înainte. I-am explicat unde e, enumerând țări ale căror nume nu aveau un efect tocmai liniștitor pentru toți cei care m întrebau unde voi călători la final de an.

Și nu vă este frică? a venit întrebarea standard.
Nu, deloc. Am mai fost acolo și cred că, în acest moment, mi-ar fi mai frică oriunde în Europa decât în Oman.

Am decolat către Oman de Crăciun. Era cel mai frumos cadou pe care ni-l puteam oferi. Am plecat împreună cu fata noastră de 12 ani, cu o familie care avea la rândul ei o fetiță de 10 ani și cu o prietenă, mare iubitoare de Orient. Dintre toți, doar eu știam la ce să mă aștept. Pentru ceilalți, cadoul Oman avea să se despacheteze încet, ca o matrioșka rusească, dezvăluind în fiecare zi o nouă surpriză. În călătoria noastră ne-am propus să explorăm atât comorile naturale ale acestei oaze orientale, cât și istoria, bine păstrat în orașe vechi, castele și forturi impresionante. Ne-au surprins întâlnirile cu sate răsărite din terenuri aride, unde case albe și curate, frumos ornamentate, păstrează specificul oriental. Ne-au încântat grădinile verzi cu palmieri și am gustat deseori din fructele lor dulci, curmalele fiind un simbol al ospitalității. Ne-au bucurat delfinii jucăuși sau vulturii care planează în aer, deasupra munților și șoselelor perfecte. Ne-au lăsat fără grai culorile aprinse ale apusurilor, formele dunelor din deșert și limpezimea apelor ce netezesc plaje pustii sau se strecoară, verzi și ademenitoare, prin cutele canioanelor adânci. După nouă zile, au rămas încă locuri de văzut și experiențe de încercat, pentru o călătorie viitoare.

Manual Bakery scrie cu litere luminoase pe frontonul unei brutării. Dintre cele aproximativ patru milioane de locuitori ai Omanului, aproape două milioane sunt expatriați, foarte mulți veniți din India, Pakistan sau Bangladesh. Nu e de mirare că bucătria omanez e atât de mult influențată de gusturi și arome indiene. Manual Bakery e una dintre afacerile tipice pe care le găsești în fiecare oraș și sat din Oman, alături de Coffee Shop, Lady Tailoring, Gents Tailoring, Sales of Food Stuff sau, una dintre preferatele mele, Hair Beautification. Ochi pătrunzători, bine conturați cu kohl, ne studiază pe mine și pe Alex în timp ce așteptăm să ni se coacă, pe plita încinsă, chapati și parotta (un fel de lipii). Simțim cum o primă privire ne fixează prin parbrizul unui taxi, completată de a doua, venind dintr-o mașină albă. Ambele vehicule sunt conduse de femei. În Oman fetele au acces la educație și la profesii cât mai diverse, chiar dacă nu beneficiază de o libertate totală, iar viața de familie rămâne cea mai importantă. Îmi imaginez că ținându-mi capul și trupul cât mai acoperite voi respecta obiceiul locului și nu voi ieși în evidență, dar deghizarea nu poate fi totală. Bărbații, discreți, mă ignoră, dar copiii și doamnele mă analizează cu atenție, de sus până jos, de fiecare dat când au ocazia.

Cu pâinea aburindă, împachetată pentru mai târziu, îl iau pe Alex de braț și ne retragem din lumina reflectoarelor, gata de o nouă experiență. În prima zi ne-am plimbat cu barca pe mare, pentru snorkelling și pentru a vedea delfinii, cu adevărat numeroși, din Marea Arabiei. Oman este o destinație foarte bună pentru iubitorii de scufundări și îi recompensează chiar și pe cei mai puțin profesioniști, ca noi, cu priveliștea unei vieți subacvatice pline de culoare. Dacă pofta asta ne-am făcut-o deja, acum putem evada pe șoselele impecabile ale sultanatului, în cutarea păcii rurale și a plajelor izolate din apropierea capitalei. La sud de Muscat, pe coastă, se înșiră o serie de golfuri și mici fiorduri numai bune de explorat, iar plajele sunt aproape de șosea și pustii, așa cum am sperat. Pe una dintre ele apa s-a retras și pe nisipul încă lucios se oglindește epava unui vas tradițional din lemn, alături de bărci de pescari aflate într-o stare foarte bună. Pășim cu atenție pe nisip și prin apa mică, printre stânci, jucându-ne de-a v-ați ascunselea cu armata numeroasă de crabi. Îi urmărim cum ies din ascunzători scoțându-și amenințătorul clește mare la înaintare, dar și cum se fac nevăzuți de parcă am fi avut o iluzie optică, de fiecare dată când mai înaintăm un pas.

Oraşul Nizwa, aşa cum se vede din fortăreaţă. Nizwa a fost capitala Omanului şi a rămas un centru spiritual important. Foto: Alex Farca

În mod paradoxal, pentru o țară în care deșertul și pietrișul predomină, cele mai frumoase povești și amintiri din Oman se scriu în jurul apelor. Așa cum viața satelor depinde de ingenioasele sisteme de irigație care au existat încă din preistorie pe aceste meleaguri, numite falaj (sau afalaj, la plural), tot așa, vacanța noastră pare să-și găsească cel mai bun ritm atunci când descoperim o albie cu apă răcoroasă prin preajmă.

Chiar dacă nu știm încă, tot către o sursă de apă mergem și pe Jebel Shams, cel mai înalt vârf din țar, parte din lanțul muntos Hajar. Se poate ajunge până la 3.000 de m altitudine, iar campingul în care ne-am pus noi corturile e pe la 2.000, civilizat și frumos, cu prețuri destul de mari. Am fi putut să campăm oriunde pe munte, este permis, dar am preferat să avem acces la un duș, mai ales după drumeție. Din camping se mai merge puțin cu mașina până la intrarea pe unul dintre cele mai cunoscute trasee de trekking din țară. Se numește Balcony Walk și e o potecă ce înaintează de-a lungul adâncului și impresionantului Wadi Nakhr, Marele Canion Omanez. Nu e greu de parcurs, are puține coborâri sau urcări și e umbrit pe alocuri de balcoane și acoperișuri stâncoase. Pășesc cu grijă și respect, ca pe treptele unui amfiteatru a cărui adâncime se măsoară în kilometri, iar pe drum studiez ruinele unei foste așezări, case minuscule din cărămizi de lut și urme ale unei vechi agriculturi terasate.

Mă întreb cum de au putut trăi oameni în acele condiții și răspunsul nu e chiar ușor de găsit. Mulți drumeți nu știu sau nu se încumetă să afle ce e dincolo de satul părăsit și de capătul taseului, iar marcajele nu sunt evidente. Dar există detectivi buni în grup și, acolo sus în munte, după ce mă trezesc întrebând de mai multe ori: „Sigur e bine pe aici?“, descopăr minunea: o oglindă pentru cer, stânci și călători încălziți de drum. Intru în apă țipând de încântare și smulgând lacul din liniștea și odihna sa cristalină. Formele stâncilor din jur, dublate de reflexia în apă, încep să tremure odată cu mine. Înot până pe malul celălalt, ascuns sub bolta unei peșteri, și mă simt ca navigatorii care văd pentru prima dat pământ, după o lungă călătorie pe ape. Lacul e foarte mic, dar apa e ca de gheață. Mă încălzesc apoi la soare și observ o capră care vine să se adape, ignorându-ne. Deci aici se afla secretul orașului părăsit, de aici venea apa pentru viață și pentru agricultură. Acum înțeleg. Nu e doar un oraș abandonat, e mai degrabă un paradis uitat, în căutarea iluziei unei vieți mai bune, cu electricitate, ciment, școli și mașini 4×4.

Surprizele nu încetează aici. Canioane care se străbat ușor, la picior, pot deveni un adevărat pericol în caz de ploaie, viituri din munți năvălind și umplându-le cu o viteză amețitoare, uneori chiar în câteva minute de la primii stropi. Am citit avertizări și am văzut imagini sau filmări, dar noi avem noroc, zilele noastre de vacanță stau sub semnul soarelui. Există canioane cunoscute, ușor de abordat, sau mai dificile. Pentru că avem copii cu noi, o scuză bună pentru a ne masca propriile frici, alegem două trasee simple pentru plimbare și bălăceală, cu ape ireal de verzi șerpuind printre stânci albe: Wadi Bani Khalid și Wadi Shab.

În peştera din canionul Wadi Shab, unul dintre cele mai frumoase locuri din Oman, este bine să ajungi în extrasezon, pentru a evita aglomeraţia şi a te bucura cu adevărat de creaţia naturii. Foto: Alex Farca

Ca tot omul în vacanță, nu ținem cont nici de calendar, nici de sfârșitul de săptămână la musulmani, adică vinerea la noi, ca ăs nu mai spun că suntem în plin sezon. Locurile pe care eu, la prima călătorie în Oman, le-am considerat izolate, insule de răcoare aparent neștiute de nimeni, le regăsesc acum pline de oameni. Toți se întrec în sărituri de la înălțime, de pe stânci, în bazinele cu apă adâncă. Nimeni nu este rănit, în afară de urechile mele care ar dori mai multă liniște. La capătul lui Wadi Shab e o fantă foarte mică săpată de apă între două stânci, cu loc suficient cât să treacă un cap de om. Înainteză precaut, în timp ce mâinile și picioarele își caută inutil un punct de sprijin, iar mintea se străduiește să evite panica și nedorita întâlnire cu doamna Claustrofobie. Dar prin această intrare ajung la unul dintre cele mai frumoase locuri din Oman. Iată-mă pentru a doua oară aici, în burta muntelui. Peștera se deschide către cer, iar de sus cade cu zgomot o cascadă. O rază de lumină dă apei o luminozitate aproape artificială, ca la cele mai sofisticate piscine, iar sfoara care atârnă pe lângă cascadă e o invitație pentru temerari. Aceștia sunt atât de mulți, încât spațiul idilic pe care mi l-aș fi dorit măcar două minute doar pentru mine se umple ca o baie termală cu moși veniți la tratament. O mare parte dintre „moșii“ aceștia au încă hormoni dănțuind sub mușchi, plămâni buni și răcnete barbare, slobozite în timp ce se cațără și se aruncă înapoi în bazinul natural din peșteră. Ies de acolo rapid, de teamă să nu se spulbere de tot magia momentului. De revenit în extrasezon, îmi lipesc hotărât un post-it colorat în colțul de minte cu planuri și sfaturi pentru călătoriile care încep cu „data viitoare“.

Marea Moschee din Muscat a fost inaugurată de Sultanul Qaboos pe 4 mai 2001. Foto: Alex Farca

La întoarcerea către Muscat mai oprim la Bimmah, pentru groapa în pământ în adâncimea căreia strălucește alt apă de un verde intens, una dintre cele mai cunoscute și frumoase sinkhole din lume. Și aici liniștea este spartă de curajoși. Un englez corpolent se aruncă de la cei peste douzeci de metri, aterizând ca un tunet, în apă. Cu siguranță că sperie generația mai tânără și mai naivă de pești, neobișnuiți cu noile specii de balene zburătoare.

Printre toate ocaziile de bălăceală, o noapte între dunele roșii de nisip din Wahiba Sands apare ca o completare firească, într-o țară creată parcă din poveștile imprevizibile și fără de sfârșit ale Seherezadei. Suntem preluați de mașini de teren și ne oprim într-o tabără turistică aparținând unei familii de beduini. Căsuțe din pânză de cort și stuf găzduiesc paturile și un dulăpior, minimul necesar pentru confort, fără ziduri inutile între om și natură. Pe la îmbinări bate vântul, iar pe cearșaful curat s-au strecurat neastâmpăratele fire de nisip. Când soarele se pregătește să apună, ne grăbim să ne cățărm pe cele mai înalte dune. Picioarele se afundă adânc și descoperim dedesubt amintirea unei zile călduroase. Pantele perfecte par că se surpă sub pașii noștri grei, provocând miniavalanșe, iar o peliculă de nisip bătut insistent de vânt aleargă pe deasupra. Natura, Designerul neobosit, lucrează la reconstruirea formelor netede, pe care modelează, după inspirație, amprente ondulate sau muchii tăioase. La întoarcerea în tabără, lumina focului a înlocuit lumina zilei, lumânări și lămpi solare sau cu gaz ne ghidează prin întuneric, respectând frumusețea firească și tainică a nopții. Apreciem absența tehnologiilor moderne, ne bucurăm că nu există electricitate sau aparate de aer condiționat, așa cum ar fi putut fi, dacă alegeam varianta de cinci stele în loc de cea cu stele-câte-puteți-dumneavoastră-s-numărați.

Într-o locuință tradițională din Al-Hamra, aflăm cum se face pâine, cum se extrage uleiul sau cum se macină cafeaua. Foto: Alex Farca

După ce ieșim de pe nisip sau de pe drumurile pietruite bine netezite, revenim la satele frumos îngrijite, cu aspect de cartiere rezidențiale răsărite din nimic. Am tendința să cred că toate aceste căsoaie sunt doar o înclinație spre grandomanie a unui popor cu o bunăstare dobândită în urma exploatărilor de petrol, dar istoria se uită îngăduitor la mine și îmi dovedește că nu e așa. Vizităm partea veche a orașului Al-Hamra și acolo găsim case vechi de patru sute de ani, unele deja ruinate, altele încă locuibile, dar toate înalte, cu cel puțin două etaje. La Bait al Safah, o locuință tradițională restaurată și transformată în muzeu, un bătrân ne servește cu ceai de ghimbir și curmale, apoi o tânără ne ghidează și ne arată, într-o bucătrie în care razele de soare se amestecă printre rotocoalele de fum, cum se face pâine, cum se extrage ulei sau cum se macină grâul și cafeaua. Experiența e plăcut, chiar dacă e coafată și pe bandă rulantă, mulți călători călcând și aici pragul casei, cu o frecvență neașteptată.

Puțin mai sus de Al-Hamra e Misfat al Abryeen, orașul de piatră ridicat pe stânci, cu alei pietruite înguste și o deschidere către o grădin luxuriantă care urmează traseul lung al unui canal de irigații. Și aici casele în culoarea deșertului sunt înalte, iar vasele din lut se leagănă atârnate de o sfoară, sub arcadele balcoanelor. Aflăm că aceasta este cea mai veche metodă pentru a răci apa, chiar și atunci când e caniculă.

Peste toate aceste mici sau mari comori arhitecturale domnesc vechile fortărețe. Vizităm într-o zi spartana Nizwa, apoi pe sora ei mai cochetă, Jabreen. Bine întreținute sau renovate, cetățile ne provoacă să le descoperim traseele labirintice, depozitele pentru curmale, saloanele de oaspeți, bucătriile sau bibliotecile, școlile coranice, terasele însorite sau culoarele răcoroase. În cazul castelului de la Jabreen, închisorile pentru femei și bărbați ne cutremură prin spațiul lor infim, lipsit de lumină, în timp ce plafoanele pictate din sălile oficiale ne țin cu ochii în tavan, până simțim că ne înțepenește gâtul.

La Nizwa mă separ de grup și zăbovesc puțin la umbră, în timp ce încerc să desenez formele fascinante ale scărilor și arcadelor, într-un moment dedicat observației și sufletului. Iar când ies din fortreață și găsesc bazarul în pauza lui de siestă, adormit, cu niciun picior de vânzător în preajmă, dar cu toate mărfurile lăsate pe mese, în ferma credință că nimeni nu va pune mâna să fure, mă întreb încă o dată în ce trâm vrăjit am pătruns. E momentul în care îmi dau seama cât de mult îmi doresc ca Omanul să-și pstreze această pace și să-și spună povestea sa mai departe, precum Șeherezada, cu acel farmec oriental ce a dispărut din multe alte colțuri ale Arabiei.

Dar eu nu sunt Șeherezada și povestirea mea are un sfârșit sau o pauză de respirație. Ne aflăm în apropiere de Fins, pe o plajă cu nisip alb, pietricele și scoici în modele și culori delicate, pastelate, pentru a nu face not discordantă cu restul peisajului. Soarele apune după munți și răsare din mare, întinzând o pojghiță aurie pe suprafața de turcoaz a apei. Am pus corturile direct pe plajă, pentru ultima noastră noapte în Oman. E cald și adorm ușor, pe coloana sonoră marină, în timp ce un harem întreg de stele dansează pe furiș pentru mine, din buric.

Citește și

Cultul morților din Siria

Escală în Doha, Qatar

Toate drumurile duc la Ierusalim

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*