Serengeti: leul în copac

Foto: Costas Dumitrescu

Leii nu sunt făcuți pentru aventuri la altitudine și totuși adaptarea primează în ciuda tuturor adversităților obișnuinței.

Text, foto: Costas Dumitrescu

Februarie în Serengeti este verde. Imediat după sezonul ploios iarba este înaltă de aproape doi metri și de un verde crud nespus de frumos. Frunzele copacilor sunt la fel de intens colorate și dintr-o dată înțelegi că așa cum culoarea oceanelor este albastru, culoarea uscatului ar trebui să fie verde, o planetă bicoloră. Dar cât de tristă ar fi savana fără milioanele de rumegătoare care ară pământul în marea lor migrație, urmate îndeaproape de marii prădători africani?

Cea mai frumoasă poveste a Africii ar putea avea un sfârșit cutremurător. Mulțumită cooperarii interstatale dintre Tanzania și Kenya această minune a naturii înca există. Parcurile naționale acoperă aproape întreaga rută migratorie și animalele sunt deocamdată în siguranță.

Printre diferitele articole despre natura acestui continent găsisem unul interesant despre lei cațărători. Percepția comună este aceea a grupurilor relativ reduse, familii extinse de fapt, de lei care cutreieră savana în căutarea pradei, nicidecum a unor lei ce umblă prin copaci precum leoparzii. În articol erau menționate câteva locuri din Africa unde se pot întâlni mici grupuri sau indivizi solitari cățărați în copaci, printre care era menționat și Serengeti.

Cu binoclul la ochi scormoneam depărtările cu speranța de a găsi maiestuoasele feline și mă gândeam care ar fi putut fi motivul pentru care ar adopta un astfel de comportament. Poate că iarba înaltă le împiedica vederea prăzii sau distanțarea de sol oferă puțină răcoare. Alte posibile motive ar putea fi evitarea unei întâlniri neașteptate cu puternicii bivoli africani sau evadarea din fatța muștelor agasante.

Posibil ca toate aceste lucruri să fie adevărate și împreună să ducă la comportamentul amintit. În cele din urmă, am zărit o leoaică tânără care lenevea într-un accacia. Odată ajunși în apropiere femela a ridicat o ureche și a deschis un ochii alene. S-a ridicat și a încercat să coboare cu fața, pășind ca și cum ar fi mers pe cuie. Fiecare pas era greoi și lipsit de eleganța caracteristică felinelor. După câteva secunde de calcul nereușit s-a întors cu spatele și a încercat să coboare cu coada înainte, dar nici varianta aceasta nu părea prea încurajatoare.

Au urmat câteva minute de încercări neizbutite în care eforturile și teama se împleteau ținând leoaica într-un fragil echilibru. Într-un târziu, succesul, chiar dacă puțin șifonat i-a încununat manevrele echilibristice. Cât de clar reieșea că leii nu sunt făcuți pentru astfel de aventuri la altitudine și totuși adaptarea primează în ciuda tuturor adversităților obișnuinței.

Citește și

Călător în orașul Leilor

Gabon, Africa: Parcurile naționale acoperă peste 11% din suprafața statului african

Peru – călătorie din deșert, în junglă

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*