Ce am descoperit în Călătoria Vieții

Foto: Costas Dumitrescu

M-am îmbolnăvit subit. Pe fondul unui program foarte plin timp de 15 zile în noiembrie 2021 prin nordul Greciei, dar asta a fost doar bomboana de pe tort, mai corect spus ar fi: pe un fond de stres acumulat și exarcerbat pe toate palierele, de la carieră la viața de familie. Și știi cum e, ca o toaletă în care dacă arunci prea multe, ca o cale ușoară de a scăpa de ce nu îți convine, tragi apa și gata, dispare, ei bine, la un moment dat, vine și vremea când refulează…

Zic SUBIT pentru că acum o oră eram sufletul petrecerii și apoi, dintr-odată, gata să-mi dau duhul. Roșu în gât, exploziv, de nu mai puteam înghiți nici propria salivă, fruntea asta care arde, și frig, foarte, foarte frig…

COVID oare? Dar cum naiba, că am toate cele trei doze de vaccin!

Încet, încet a trebuit să mă retrag, nu doar din hora amuzantă a postărilor de pe FB, ci și din grupul nostru vesel. Tot ce înainte fusese funny și bun, dintr-odată s-a înnorat. Până și festinurile noastre pantagruelice, toată bunătatea mâncării grecești, a vinului din paharul niciodată gol, cum nu puteam înghiți nici bucatele, nici glumele, toate au devenit un chin. 

Și cel mai rău era nopțile, căci nu puteam sta în poziție orizontală, nu puteam respira, mă înecam cu propria salivă.

M-am ținut tare cât și cum am putut mai bine, până s-a terminat excursia, până ne-am luat la revedere la Otopeni, apoi imediat la cele lumești, fiecare la ale sale, și eu – direct la doctor!

Doamna doctor Elena Dumitrescu, și a doua zi, dis-de-dimineață, la Tg. Mureș, doamna doctor Cristina Proca, m-au scăpat de amigdalita asta afuristă. Vă mulțumesc mult, Doamnelor! De fapt, era așa de simplu, dacă ai învățat carte și știi despre ce e vorba:)

Dar o să țin minte cred că toată viața ultima noapte în Grecia și prima după ce am revenit în România. 

Am mulțumit lui Dumnezeu când au început să se audă cocoșii după încă o noapte albă în ultimul hotel de pe lângă Loutraki Pellas.

Căci tocmai trecusem prin momente de panică, de claustrofobie, măsurând încoace și încolo, ca un leu în cușcă, camera mică, de disperare adevărată, când mi se părea că gata, s-a terminat cu mine, că o să pier acolo singur, departe de casă, de îmi venea să ies afară, să strig…

Și după ce m-am întors în România, o să țin minte un alt moment pe la 3 dimineața, în pădurea Bogata din Brașov, când am tras pe dreapta, să pun puțin capul pe volan, și m-am trezit după câteva minute îngrozit că nu pot respira – trăgeam aer în piept, o dată, de două, de cinci ori, și nimic. Doar un șuierat, tuse, dar nu și oxigen în plămânii unde probabil se strecurase mucus și salivă.

Nu mai continuu în struna asta, că de fapt eu cu totul altceva vreau să vă spun. Vreau să vă împărtășesc ce am realizat în urma acestei experiențe. Eu n-am prea fost bolnav la viața mea, și la moarte nu m-am gândit serios aproape niciodată.

Acum însă înțeleg acel Amor fati, al lui Nietzsche, într-o lumină nouă!

Adică măi, nene, mi se pare atât de evident că viața asta, viața ta, e un dar INCREDIBIL, UNIC, MINUNAT, așa cum o fi ea, cu bune, cu rele, de care trebuie să te bucuri ca un copil, sporindu-le pe primele și lucrând la îndreptarea celor din urmă.

Și când zic VIAȚA TA, nu zic degeaba. Dacă te uiți la viața altuia, și cu atât mai rău dacă o faci pe gaura cheii de FB, e lucrul cel mai prostesc.

E vorba aia, că iarba pare mai verde în curtea vecinului. Și uneori nu numai că pare, dar chiar e. Însă e numai meritul vecinului, care o udă, o cosește, are grijă de ea. E mai verde pentru că e cineva acolo care muncește pentru asta, zi de zi, cu generozitate, efort încordat sau cu gesturi mărunte, dar în orice caz, dedicat 100%. Dacă nu ești atent, conștient, când nu ești dedicat 100%, când nu îngrijești, sapi, plivești, muncești, când, în sfârșit, te uiți în altă parte, raiul tău decade, dispare.

Și, de fapt și de drept, până și faptul că te uiți în curtea vecinului, că-i admiri sau invidiezi iarba, e semn că nu îți faci treaba în curtea ta. Și OK, să zicem că te muți acolo, la pășuni care par mai bune (fie că asta înseamnă un alt job, locuință, relație etc.), o să se aleagă praful și acolo, dacă nu ai grijă de ele.

Scriu lucrurile acestea cu o liniște în suflet cum n-am mai simțit demult. În sfârșit, după foarte, foarte mult timp, știu ce am de făcut. Trebuie doar să îmi văd de treabă în curtea mea. Fără eroisme, fără exagerări, fără egoism. Cu atenție, seriozitate și dedicare totală.

Zice Lăpușneanu Vodă, și acum mi se pare cea mai mare prostie: de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu.

Eu tocmai m-am sculat și nu vreau să popesc pe nimeni. Dimpotrivă. Vreau să ajut și să bucur cât mai mulți oameni dragi. Începând cu mine.

Bună dimineața din nou!

P.S.:  Parcă simt nevoia să îmi cer scuze, încă o dată, doamnei doctor Cristina Proca. Acum îmi vine să râd când îmi amintesc, dar ieri…

– Nu-mi mai da peste mână, îmi spunea ieri pe la 7 dimineața, scormonind la propriu cu bisturiul în gâtul meu. 

Sau: 

– Scuipă frumos (în tăvița de carton din poală, deja plină de cheaguri de sânge, și puroi, și bandaje), că mă umpli de sânge. 

Da, atunci m-am cam zbătut nițel. Scuze! Să zicem doar că veneam după două nopți nedormite și alți 400 km la volan făcuți noaptea, printr-o ceață dublă, și afară, și înăuntru.

Text: Cătălin Gruia

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*