Peru: un vis devenit realitate

Valea Santa Cruz - in fundal Nevado Taulliraju. Foto: Oana Gorduna

Sa ajung in Peru a fost visul meu de mica.

Bineinteles, dorinta mea era alimentata de articolele citite despre aceasta tara, de pozele superbe cu Machu Pichu si cu Lacul Titicaca. Acest vis a devent un tel in sine cand, odata cu descoperirea pasiunii mele pentru munte, am luat hotararea de a merge in Peru pentru a atinge unul din maiestuasele varfuri din Cordillera Blanca.

Asadar iata-ma vineri 2 iulie 2010 ora 05.00 in aeroportul Otopeni, impreuna cu partenerul meu Daniel asteptand cursa KLM catre Amsterdam. De cele 2 ore de zbor pana in capitala Olandei am trecut cu bine, gandindu-ne cu oarecare emotii la cele douasprezece pana in Lima, capitala Peru.

Am juns la destinatie la ora 19.30 ora locala. Lima este un oras foarte intins cu multi locuitori, majoritatea acestora ducandu-si traiul in zona periferica a orasului, zona saraca de altfel, si aglomerata. turistii in general agreaza cartierele centrale unde se pot admira vechile cladiri coloniale si bisericile care reprezentau pana nu demult inima culturii spaniole in Lumea Noua. zone care se pot vizita: cartierul Miraflores(cel mai bogat al Limei), Larco Mar Manastirea Santo Domingo(sec XVI), Palatul Guvernului. Traficul in Lima este unul intens, aglomerat, si daca vii dinEuropa a conduce o masina in oras (se aplica la toate orasele din America de Sud) este sport extrem. Cea mai safe varianta de transport- taxiul – rapid si ieftin.

Noi am ales pentru noaptea respectiva un motel in general preferat de turisti pentru preturile mici( cea mai scumpa camera dubla= 55 soles, unde 1 dolar=2.8 soles) si in special de cei care urmau sa urce pe munte in Peru – Hostel Espana (la 5 minute de Palatul Guvernului).

A doua zi urma sa plecam catre Huaraz, “Chamonix”-ul Anzilor.in ceea ce priveste transportul pana in Huaraz am ales sa mergem cu autocarul (compania Cruz del Sur este cea ma cunoscuta din Peru si ofera conditii excelente calatorilor) fiind cea mai ieftina varianta pentru noi (90 de soles calatoria).

Drumul pana in Huaraz a durat cam 9 ore, masina parcurgand o diferenta de nivel uriasa, de la 50 de metrii cat are Lima pana in Huaraz – 3100 m, trecand si peste o trecatoare de peste 4000.

Am ajuns seara tarziu in oras, si ne-am indreptat direct catre pensiunea celui care urma sa ne fie si ghid pe parcursul calatoriei noastre, Eduardo (Edward’s Inn).

A doua zi de dimineata ne-am gandit sa facem o plimbare care avea scopul de a ne obisnui corpul cu altitudinea.

Din Huaraz sunt multe variante de traaseu pe care sa il poti parcurge la o zi: Llanganuco Lakes(3800 m doua lagune superbe situate intre Huascaran si Huandoy, la 80km de Huaraz), Ghetarul Pastoruri (5000m, este cel mai usor varf acoperit de zapada din zona Huaraz) Lake Paron sau Canon del Pato (canion format la contactul celor doua lanturi muntoase – Cordillera Negra si Blanca.

Am ales sa mergem catra Lacul Churup, o superba laguna aflata la baza muntelui cu acelasi nume. Astefel dis de dimineata am luat taxiul din Huaraz catre Pitec (40 de USD!!), punctul de start al drumetiei (3800m).

De acolo pana la lac am facut cam doua ore, a fost primul contact cu altitudinea, iar simptomele nu au fost pe cat de rele ma asteptam. Desi nici pe Mont Blanc nu m-am simtit rau, ma gandam ca aici lucrurile vor sta altfel, dar nu am avut decat o usoara ameteala in momentul apropierii de punctul final. Lacul este ca de turcoaz, iar reflexia muntelui in oglinda apei este de-a dreptul uimitoare.

Cea de-a doua zi de la sosire, ne-am petrecut-o facand proviziile pentru plecarea pe munte. Toata mancarea ne-am cumparat-o din piata, fiind cea mai buna si mai ieftina varianta i comparatie cu un supermarket local.

A doua zi, impreuna cu ghidul nostru Rafaelo ne-am suit intr-un taxi si contra sumei de 100 de soles am fost transportati pana in Pashpa, un satuc din care se porneste catre Ishinca Base Camp.

Pentru intrarea in Parcul National Huascaran mai exista o varianta, si anume Collon, insa cea aleasa de noi ofera privelisti amutitoare si foarte frumoase asupra Huascaranului. Bletul de intrare in parc costa 65 de soles si este valabil 30 de zile, pentru intrari nelimitate in arealul protejat.

Dupa 3 ore si jumatate de mers ajungem in Base Camp – 4350m, unde ne amplasam corturile, socializam cu vecinii nostrii, o pereche de argentinieni, dupa care nu intarziem sa ne culca avand in vedere ca a doua zi urma sa facem prima ascensiune pe un varf de 555om, Ishinca. Pana in tabara de baza, bagajele mai grele le-am carat cu ajutorul magarusilor (5 soles/magar, 15 pentru arriero – cel care ii mana).

Privelistea m-a lasat fara cuvinte, deasupra cladirii refugiului Ishinca inaltandu-se maiestuosul varf Tocllaraju, ce parea o imensa piramida imbracata in zapada.

A doua zi ne trezim pe la ora 02.00. Pe traseu am pornit doar eu si ghidul Raffaelo. Vremea era excelenta, afara era destul de frig, si de pe morena ii puteam vedea pe cei care incercau Tocllaraju,varful pe care si noi il aveam in vedere pentru urmatoarele zile. Ma rugam sa avem si noi parte de asa vreme frumoasa.

Chiar daca vremea a fost perfecta doar noi doi am urcat pe varf in ziua respectiva. Drumul pana la ghetar este lung, iar diferenta de nivel este apreciabila – 12oom, maiales pentru o persoana nealimatizata.

Traseul poate fi facut sub forma de circuit, traversand practic muntele. Daca nu se doreste parcurgerea traseului integral intr-o singura zi este posibila camparea pe morena la Refugiul aflat langa laguna de sub Ishinca la 5000 m.

Noi am ales varianta directa, urmand ca a doua zi sa o petrecem odihnindu-ne in tabara de baza. Ceea ce bineinteles am facut, iar in timpul liber ne-am bucurat de biblioteca celor de la Refugiul Don Bosco din tabara de baza.

In ziua urmatoare am urcat in tabara intermediara de pe Tocllaraju. Tabara este amplasata pe morena, la limita zapezii, iar sub acea platforma de stanca pe care ne amplasam corturile se intindea campul de crevase ce strabatea ghetarul de pe Ishinca.

Urmatoarea zi la ora 3 dimineata ne trezim, si constatam ca rugaciunile pentru vreme buna facute cu doua zile inainte nu dadusera roade. Afara ningea si nu era vizibilitate.
Fiind oameni hotarati, ne urmam planul si pornim catre varf, nu inainte de a lua o masa rapida si a bea doua ceaiuri calde de coca (ceai despre care se spune ca ajuta la aclimatizare).

Ne spuneam ca sigur se va indrepta, ca odata cu iesirea soarelui vremea va fi mai buna. Ei vremea a ramas exact la fel pe parcursul zilei, dar asta a contat mai putin, avand in vedere ca am reusit sa ajungem pe varf, si chiar mai repede decat credeam.

Urcusul este pronuntat si foarte des intrerupt de crevase. De doua ori a trebuit sa mergem pe buza crevasei, avand deasupra capului un “acoperis” (asa spunea Rafaelo) de gheata, ceea ce e destul de tulburator :). Ultima portiune este considerata si cea mai grea – un perete de 65-70 m de gheata inclinata la 65-70 de grade. Pe aceasta portiune s-a mers concomitent, si am folosit doua asigurari intermediare. Pe varf, desi nu ne-am putut bucura de vizibilate, am simtit o bucurie si o satisfactie pe care nu o pot descrie in cuvinte.

Dupa imbratisari si poze, am inceput coborarea, primul lucru fiind sa asiguram rapelul de pe varf. Dupa ce am rapelat portiunea sensibila, am inceput coborarea, nu mai tarziu de doua ore ajungand in tabara de baza.

Daniel cu Nevado Quitaraju. Foto: Oana Gorduna

Urmatoarea etapa a calatoriei a avut ca destinatie Nevado Quitaraju, fratele » mai inalt al lui Alpamayo. Planul initial era de a urca pe Huascaran Sur, insa conditiile din acest sezon faceau ca varful sa nu fie accesibil din cauza pericolului iminent al avalanselor.

Aceasta ultima parte e calatoriei noastre este una despre care imi aduc aminte cu multa bucurie. Bucurie pentru ca am reusit sa vad in realitate cele mai spectaculoase peisaje montane de pana acum pentru mine.

Incursiunea incepe in acelasi taxi prafuit, cu care am mers cam doua ore pana la intrarea in traseu. Punctul de plecare se numeste Cochapampa, un mic satuc cocotat la 2800 de m, ale carui case sunt toate varuite cu sloganuri electorale in intampinarea alegerilor ce vor avea loc anul ce urmeaza. Oamenii la fel de primitori cum fusesem obisnuiti pana atunci.

Tinta urmatoarelor doua zile: tabara de baza Alpamayo la 4300m altitudine. Am parcurs astfel o parte din Santa Cruz trek, traseu afkat pe lista preferintelor majoritatii excusionistilor veniti in Peru din motive de usurinta de parcurgere a traseului, dar si pentru varfurile de legenda care “defileaza” pe marginea vaii.

Parte de trekking este destul de lunga, aproximativ 20 de km, fiind impartita in doua segmente: Cashapampa – Llamacoral si Llamacoral – Tabara e Baza Alpamayo.

Din Cashapampa, la fel ca si din Pashpa, pot fi inchiriati magarusi care sa ajute la transportul bagajelor (5 soles/magar, 15/arriero).

Avand in vedere ca Huascaranul era inchis in acest sezon, traseul spre Alpamayo era destul de aglomerat.

Traseul porneste de la o altitudine mai mica in comparatie cu ceea ca facusem pana atunci – sub 3000 m, ceea ce facea ca vegetatia sa fie adaptata temperaturilor crescute – multi cactusi.

Drumul este unul lin, placut, si ofera panorame spectaculoase, se pot vedea cascade pe versantii ce insotesc urcusul, singura problema fiind caldura extrema.
Llamacoral 3600m- loc de campare, amenajat de o familie de pastori peruani, care ofera turistilor servicii de inchiriere magarusi, mancare si bautura la preturi accesibile.

O particularitate a acestui loc este ca bate vantul foarte tare si este destul de frig, de aceea dupa o masa calda si doua ceaiuri de coca, mergem la culcare.

A doua zi, avem parte de o vreme splendida, si un urcus relaxant pana in tabara de baza Alpamayo la 4200m. Dupa stransul corturilor si mic dejun nu intarziem plecarea, deoarece ziua avea sa fie una torida, si preferam sa ne bucuram cat mai mult de racoarea diminetii.

Surprizele zilei au fost cele doua lacuri pe langa care am trecut (superbe!), faptul ca am vazut un condor in libertate (desi de departe ce-i drept) si varfurile pe care le puteam zari de dupa peretii vaii. Erau varfuri despre care citisem mult, vafuri pe care le studiasem doar in poze, iar faptul ca acum se desfasurau in intreaga splendoare sub ochii mei, ma coplesise. Atata maretie rar iti este dat sa vezi.

Dupa 4 ore de mers ajungem la baza pantei care avea sa ne duca in tabara de baza. A fost frumos momentul in care am vazut prima data Alpamayo; dintr-odata, ca de nicaieri, apare dupa un mic delusor o piramida impunatoare de gheata.

In tabara de baza, erau multe coturi, atmosfera linistita si oameni bine dispusi. Avem grija sa ne pregatim tot echipamentul, iar a doua zi pornim in jurul orei noua catre tabara de pe morena.

Urcusul este sustinut, dar repede parcurs, astfel ca dupa trei ore ne gasim cu corturile puse, savurand perisajele spectaculoase.

Urmatoarea zi, plecam la ora 8 catre Camp1, durata estimata a urcusului fiind de aproximativ 4 ore. In sfarsit iar zapada!!!

Se urca fara prea multe ocolisuri, ultima portiune pana in saua care desparte fata muntelui pe care ne aflam de Camp1, avand inclinatie destul de mare : 60-65 de grade.

Ajungem in tabara destul de obositi, dar ne insufletim repede la o analiza mai atenta a peisajului.Din pacate vremea se cam strica, incepand iar sa ninga. Ma gandeam … mai ce norocoasa trebuie sa fiu… atrag vremea proasta pe oriunde ma duc).

Si cam asa a fost pana a doua zi… a nins destul de mult, asta fiind o adevarata problema pentru urcarea Quitaraju.

Am plecat totusi dimineata la ora doua catre varf… eram cuprinsa de emotie pe care nu o simtisem pana atunci (traseul este D-, cred si eu ca aveam emotii).

Urcam bine cam doua ore, eram convinsa, stiam ca trecusem de jumatatea traseului, insa mi se face rau si simt ca nu mai pot continua.

Probabil faptul ca nu apucasem sa fac o pauza in ultima saptamana si-a spus cuvantul asupra mea.

A fost greu sa iau decizia de a ma intoarce, este greu si acum sa vorbesc despre asta 🙂 Mi-am dorit mult de tot sa ajung acolo, si iata-ma nevoita sa ma intorc. Dar totusi continuarea nu ar fi fost o varianta deoarece o greseala pe un astfel de traseu nu poate avea decat urmari tragice. Oricum… o sa ma intoc mai devreme sau mai tarziu acolo.

Si asa ma intorc in tabara, si dupa cateva ore de odihna pornim drumul de intoarcere catre Tabara 1.

Plecare… Ei dar cum orice aventura deschide portile catre visare… cine stie ce ne rezerva anul care vine?

Ei si dupa o zi de la coborarea din Camp 1 ajungem in Huaraz, unde mai stam o zi, iar apoi plecam in Lima. Acolo mai stam 3 zile, vizitam muzee, manastiri, gradina zoologica si coasta, iar apoi plecam spre casa.

Ne-am simtit extraordinar!!!

Articol trimis de Oana Gorduna, cititor National Geographic.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*