Traversând jungla asiatică – Taman Negara, Malaezia

Poteca este bine “bătută” şi nu ridică probleme de orientare, în plus există marcaje galbene reflectorizante şi benzi colorate agăţate în arbori care ne indică drumul iar în locurile abrupte pentru siguranţă există franghii sau chiar scări metalice. In absenţa potecii, traversarea ar necesita probabil de 3 ori mai mult timp şi efort şi ar ridica probleme foarte serioase de orientare. Foto: Mihai Constantinescu

In inima Peninsulei Malaeziene, în jurul Muntelui Tahan, se păstrează unul din ultimele mari petice de pădure primară ce acoperea până nu demult intreaga Asie de Sud-Est.

Acest areal aproape neatins de mâna omului, protejat actualmente în cadrul unui parc naţional, este parte din masivul muntos Titiwangsa. A fost mai întâi o rezervaţie de vânătoare, începând cu anul 1925, apoi din 1939 suprafaţa sa este extinsă şi devine Parcul Naţional “King George V”, iar în 1957 după declararea independenţei de către Malaezia, devine Taman Negara, ceea ce se traduce pur şi simplu: parcul naţional. Pădurea tropicală umedă ce creşte aici este considerată a fi cea mai veche de acest fel de pe glob, având şansa de a evolua in-situ timp de 1,3 milioane de ani datorită reliefului şi aşezării prielnice. In ultima sută şi ceva de ani, timp în care Malaezia a pierdut jumătate din vegetaţia primară de pe suprafaţa sa, Taman Negara a rezistat datorită inaccesibilităţii şi valorii reduse a terenului accidentat pentru agricultură şi a devenit unul din principalele refugii pentru multele specii ameninţate din Asia de Sud-Est.

Un procent covârşitor din cei care vizitează Taman Negara merg la Kuala Tahan, o mică aşezare de pescari de pe malul râului transformată în staţiune turistică. Acolo poţi face scurte drumeţii prin pădure: la pas, cu barca sau prin coronamentul arborilor pe cele cateva sute de metri de punţi (Canopy Walk), suspendate la zeci de metri deasupra solului.

Dupa 2-3 zile majoritatea pleaca multumiţi c-au văzut Taman Negara; într-adevăr trebuie să ajungi măcar până acolo pentru a întelege o fotografie cu jungla, însă ca să vezi, să auzi, să simţi cu adevărat acest loc trebuie să pătrunzi adânc în inima pădurii tropicale, pe lângă apele mari şi limpezi, peste crestele zvelte. Si asta se poate face doar la pas, cu adapostul şi proviziile în spate. Noi am ales să traversăm parcul naţional între “porţile” Merapoh situată în Est şi Kuala Tahan, poarta sudică a parcului, trecând peste Gunung Tahan.
Pentru o astfel de traversare sunt necesare o mulţime de formalităţi şi trebuie să recunosc că dacă nu am fi avut prieteni malaezieni care să se ocupe de această parte ne-am fi descurcat foarte greu. Cauzele principale sunt lipsa informaţiilor, pentru că se incurajează turismul prin agenţii, şi dificultăţile de comunicare cu oficialii parcului, care nu vorbeau nici o altă limbă în afara celor locale. In plus e absolut necesar să ai un ghid însoţitor, iar ghizii dispuşi să se aventureze în parc pe mai multe zile sunt puţini, în general neavand voie să facă traversarea, fiecare fiind autorizat pe un anumit areal din parc. Spre marea noastră uimire am aflat că majoritatea acestor ghizi nu vorbesc engleza aproape deloc.

Din capitala Kuala Lumpur luăm trenul spre Merapoh şi după o noapte comfortabilă într-un vagon de dormit,timp în care trenul înconjoară mult spre sud înainte de a se îndrepta spre destinaţia noastra, ajungem cam pe când se crapă de ziuă la Sungai Relau. Aici urmează un lung episod birocratic cu nenumărate ştampile, aprobări, autorizaţii şi taxele aferente fiecăreia. Din fericire taxele sunt mici, excepţie face plata ghidului pentru care am scos din buzunar în jur de 300 euro pentru 6 zile. In timp ce 3 persoane completează chitanţe şi autorizaţii iar încă de doua ori pe atâţia ne privesc curioşi strânşi în jurul unei mese rotunde, încercăm să-i mai tragem de limba pentru a afla detalii despre tura noastra însă fără succes. Ni se prezintă ghidul, apoi ne verifică şi ne inventariază bagajele, fiecare piesă (îmbrăcăminte, pachet, punguţă) este notată într-o listă şi, aşa cum vom afla mai târziu, la ieşire lista va fi comparată cu ce avem în rucsac (inclusiv în pungile de gunoi) pentru a se asigura că nu vom lăsa nimic în parc. Metoda s-a dovedit a nu fi 100% sigură pentru că în multe tabere, mai ales cele de pe coborârea spre Kuala Tahan – partea mai frecventată, era plin de diverse resturi abandonate.

Impreuna cu aprobările primim şi o schiţă foarte sumară cu profil altimetric pe care sunt marcate cele 2 intrări ale parcului, locurile de campare, câteva vârfuri şi cursuri de apă, altitudinea şi distanţa în kilometri între diferinte puncte de pe traseu. In rest nu are nici măcar orientare dupa punctele cardinale şi ne mirăm că şi ghidul are aceeasi schiţă. Am căutat bineînteles o hartă a zonei în timp ce ne documentam, însă fără succes.

Odată trecuţi peste toate formalităţile, ne inghesuim cu tot cu bagaje în bena unei maşini de teren şi pornim spre Laluan Jip, cel mai îndepărtat punct în care se poate ajunge cu maşina în interiorul parcului, mai departe putându-se înainta doar la pas.

Traseul debutează la altitudine mică cu câteva treceri peste apă. Ca dovada ca ne aflăm într-unul din punctele de maximă biodiversitate, vegetaţia se schimbă la fiecare pas îmbrăcând forme care mai de care mai exotice şi pădurea din jurul nostru freamătă de viaţă. Deşi auzim încontinuu zgomotul uneori asurzitor făcut de insecte şi câteodată urletul maimuţelor sau zborul greoi al păsărilor rinocer, vizibilitatea este foarte mult redusă de desimea pădurii şi nu reuşim să zărim nimic. Observ picături de sânge căzute în potecă de la mare înălţime din coronamentul pădurii şi rememorez o discuţie cu Steven pe care îl întâlnisem cu ocazia vizitei la cascada de la Sungai Lepok şi cu care vorbisem mult despre Taman Negara. La dorinta mea de a vedea tigri mi-a răspuns: “Tigrul este un animal foarte discret, dacă vei vedea unul va fi probabil ultimul lucru pe care îl mai vezi”. “Dar tigri de aici sunt mici!” protestez eu. “Dacă ne gândim la un tigru siberian înalt de 4 picioare şi lung de 10, atunci da: este mic. Dar şi unul lung de doar 7 picioare şi înalt de 3 rămâne totuşi o pisică a naibii de mare!”

Această primă parte nouă ne pare destul de neplăcută, cu căldură sufocantă, umiditate exagerată şi abundenţă de lipitori. Deşi am încercat să mă antrenez cu alte ture scurte în condiţii similare nu pot spune că eram obişnuit şi că mă simţeam în largul meu. Hainele se umezesc în scurt timp iar pielea devine lipicioasă şi ochelarii se aburesc foarte uşor, iar dacă încerc să îi dau jos am împresia că mi se aburesc chiar şi ochii.

Din fericire parcurgem rapid acea porţiune de joasă înălţime, începem urcuşul de-a lungul unor văi abrupte cu numeroase cascade şi montăm cortul pentru prima dată la Kem Kor la 750 m altitudine. Deşi mai aveam câteva ore bune de lumină, ghizii erau cam obosiţi şi în plus ne place zona: râul coteste larg si formează o plajă mare cu nisip si pietre, un loc bun de campat, de baie şi, credeam noi, de văzut animale.

A doua zi ne continuăm urcuşul prin pădurea care devine din ce în ce mai scundă pe măsură ce câştigăm altitudine. Cu toate că parcurgem deja porţiuni de creastă, solul continuă să mustească de apă.

Fiind într-o perioadă neobişnuit de secetoasă, multe din izvoarele marcate pe hartă sunt reduse la simple ochiuri de apă stătută pe care nu riscăm să o bem. Izvoarele din zona înaltă au apa de culoare galbui-maronie din cauza rocilor şi a abundenţei substanţelor organice în descompunere, dar atât timp cât curge ghizii ne asigură că poate fi băută fără probleme, numind-o în glumă “ceai de munte”.

Nu forţăm să ajungem pe vârf în a doua seară şi hotărâm să înnoptăm la Bukit Botak, ultimul loc de cort înaintea urcuşului final.

 

Ziua a treia ne duce de dimineaţă pe Gunung Tahan, la 2187 metri cel mai înalt punct al părţii peninsulare a Malaeziei, iar apoi ne poartă în zona de altitudine înaltă cu vegetaţie scundă. După cele doua zile umede acum avem impresia că mărşăluim prin deşert sub un soare dogoritor ce ne obligă să ne acoperim creştetele şi să bem multă apă. Seara montăm corturile pe un mic platou al crestei, într-un loc expus vântului. Pentru noi ambianţa era perfectă după ce suferisem 2 zile de căldură şi umezeală extreme, în schimb ghizii tremurau de frig şi se infofoleau cu ce aveau mai gros. Am ales acea tabără special pentru a vedea apusul şi răsăritul şi într-adevăr suntem răsplătiţi peste aşteptări cu un fantastic spectacol de lumină şi culoare.

 

Ziua a patra ne poartă mai întai printr-o zonă de creastă expusă şi accidentată. Urmează o coborâre abruptă printr-o pădure foarte întunecoasă, porţiune unde ghizii ne îndeamnă să iuţim pasul deoarece pe acolo, spuneau ei, mişună tigri si urşi. In ciuda taliei nu foarte impresionante şi a dietei în mare măsură vegetariene, urşii negrii asiatici sunt foarte agresivi faţă de om. In final ajungem la Kuala Teku unde ne bucurăm de reîntâlnirea cu râul după ce nu văzusem unul timp de 3 zile.

Ziua a cincea este şi cea mai grea pentru noi: poteca meandrează 7 kilometri la altitudine mică de-a lungul unor cursuri de apă şi necesită dese traversări. Caldura este teribilă, lipitorile omniprezente iar poteca distrusă pe alocuri de viituri ne dă unele probleme de orientare. Ne felicităm că nu l-am ascultat pe Zul care propusese să parcurgem această porţiune cu o seară înainte, caz în care ne-ar fi prins noaptea cu siguranţă traversând râuri. La trecerile peste râu vedem adesea mahseer-ii ieşiţi la vânătoare în apă puţin adâncă. Peşti răpitori de talie mare, rude ale crapului, sunt ocrotiţi în râurile late şi limpezi din Taman Negara. Se spune despre ei ca pot creşte atât de mari încât pot ataca prăzi de talia unei maimuţe.

Ajungem într-o zonă cu vegetaţie foarte deasă şi ii vedem pe Zul si Shaz grăbindu-se şi în acelaşi timp vorbind între ei cu voce neobişnuit de tare. Privim mai atent în jur şi observăm padurea răvăşită, vedem culcuşuri şi multe grămăjoare pe care cresc ciuperci. Ne dăm seama că este un loc frecventat de elefanţi şi că aceştia erau undeva în apropiere. Faptul că nu vedeam la mai mult de câtiva zeci de metri în faţă din cauza desimii pădurii şi fiind constienţi că o întâlnire cu elefanţii la mică distanţă ar putea fi interpretată de aceştia din urmă ca un act de agresiune, ne face să iuţim şi noi pasul. Un studiu recent estimează că în Taman Negara trăiesc în jur de 630 de elefanţi asiatici, fiind cea mai numeroasă populaţie din regiunea Asiei de Sud-Est. Pe langa acestia, aici mai traiesc si aproximativ 100 de tigrii malaezieni, dar si cobre, gauri, rinoceri, leoparzi si dholi.

Dacă întâlnirea cu animalele enumerate este totuşi puţin probabilă, în schimb întâlnirea cu nesuferitele lipitori este o certitudine. Lipitorile de uscat sunt mai abundente în aceste locuri decât în orice altă parte a lumii şi iţi pot identifica prezenţa cu uşurinţă după vibraţiile paşilor dar şi cu ajutorul chemorecepţiei. Dacă te opreai într-un loc preferat de lipitori, de obiciei foarte umed şi cu multă litieră, şi priveai atent în jur vedeai lipitorile apropiindu-se din toate părţile, în cercuri concentrice. Odată ce a muşcat, o lipitoare desprinsă pur şi simplu lăsa o rană ce sângerază abundent multă vreme şi se vindecă complet doar dupa o perioadă de câteva săptămâni. Localnicii spuneau că preferă să le lase să se sature şi să se desprindă singure, caz în care rana se închide şi se vindecă mult mai repede.

Ziua a şasea şi ultima este una de uzură, o lungă dar lină coborâre spre Kuala Tahan, dăm de râul cel mare şi întâlnim primii oameni; de când îi văzusem pe ultimii trecuseră 125 de ore.

Mai aveam foarte putin; în cele 6 zile am parcurs pe jos 80 km şi o denivelare pozitivă de 2300 m, mergând în medie timp de 7 ore pe zi. Nu am forţat, la nevoie se poate merge mai mult şi mai repede dar în acest caz am fi trecut cu vederea multe lucruri interesante şi am fi avut mai puţin timp pentru admirat peisajul. In general am campat pe malul apei, mai puţin cele 2 nopţi petrecute la altitudine. In zona joasa aerul este atat de umed încât hainele ude nu se mai uscă chiar dacă temperatura este foarte ridicată. Poteca se lărgeşte tot mai mult si devine drum ce ne poarta inapoi la civilizatie punand punct aventurii noastre. A fost una din acele experiente de neuitat si singurul regret cu care plecam este ca nu am vazut inflorite miile de feluri de flori, mai ales orhideele si rhododendronii, dar asta lasa o portita deschisa: cândva poate vom reveni.

Text: Mihai Constantinescu



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*