Omul negru din Hanoi

Voicu Bojan te introduce în culisele unei fotografii bune făcute în Hanoi, Vietnam în ianuarie 2007. Foto: Voicu Bojan

Fotograful Voicu Bojan prezintă povestea unei imagini reuşite.

Oamenii lumii mele reprezintă suma unor întâlniri mirabile. Acestea au rămas fixate de-a lungul anilor în insectarul meu afectiv. Pe lângă unii dintre aceşti oameni doar am trecut în călătoriile mele, pe alţii îi revizitez mereu, de ani buni. Lângă toţi am adăstat într-un anumit moment spaţio-temporal şi am încercat să-i înţeleg. De la fiecare am învăţat câte ceva important despre viaţă. Pe toţi i-am fotografiat cu pasiune şi încerc să redau aici povestea lor. Lumea mea ar fi fost mult mai mică şi mai searbădă dacă nu i-aş fi întâlnit.
Hanoi, Vietnam, ianuarie 2007. Nu e nimic mai frumos decât să te trezeşti dimineaţa într-o lume nou-nouţă, o lume în care totul devine deodată posibil. Din penumbra camerei pensiunii de mâna a doua din Hang Quat, cartierul vechi al oraşului, păşesc cu inima strânsă peste pragul balconului minuscul de la catul al treilea, străjuit de multe alte balconaşe minuscule, acoperişuri, ferestre şi rufe întinse la uscat. Trag aer în piept, afară e o lumină păstoasă, gri, miroase a nu-ştiu-ce frumos şi condimentat, a frunze de lămâi şi iarbă uscată, a fum de eşapament. Parcă e prima dimineaţă a lumii, iar starea asta de nou mă ameţeşte ca un drog.
Organizat după sistemul medieval al breslelor, Hang Quat este un spaţiu urban forfotitor, dinamic, însă generos contaminat de un imobilism rural şi de o lene cu iz balcanic. De sus, urmăresc o femeie ce păzeşte cu solemnitate două pulpe galbene de pui, puse într-o farfurie de tablă direct pe asfalt; se strecoară ca un ţipar pe străduţele înguste când apare poliţia pieţei, doar ca să reapară imediat din altă direcţie. Are privirea atentă, se mişcă iute, e o fiinţă aţoasă, încordată şi, totuşi, calmă. Îşi vinde iute marfa şi dispare printre scutere, cărucioare încărcate cu legume şi peşte proaspăt. Mai încolo, câţiva bărbaţi stând pe vine joacă mah jong, impasibili la vacarmul de lângă ei. Peste drum o frizerie improvizată cu oglinda agăţată de un gard îşi aşteaptă clienţii. De jur împrejur, pe jos, pe mese, pe scaune, fructe, peşte proaspăt, creveţi, hălci de carne crudă, banane prăjite, mirodenii, fum şi aburi de mâncare printre care trebuie să te strecori având mereu grijă pe unde calci.
Cobor solemn în stradă, dar absolut nimeni nu bagă de seamă. Umblu de năuc pe străzi, încercând să apuc lumea asta nouă şi nebună de undeva, sau măcar s-o încetinesc, ca s-o pot privi mai îndeaproape. Văd deodată, pe o stradă aglomerată, un copac neobişnuit de mare, văruit în alb, ca pe la noi, şi apoi îl zăresc pe omul în negru, care stă pe motoretă şi are treaba lui cu mobilul. Pe lângă el trec zeci de scutere şi maşini, mai toate claxonând sporadic. Aşa este în Vietnam. Îmi place starea de aşteptare a acestui om. Aşteptăm împreună. Aşteptarea aceasta a lui devine subiectul meu fotografic. Aşteptare şi trecere, două ingrediente care dau sens acestui cadru. Eschatologie curată.
Omul meu dă un telefon. Între mine şi el, curge un şuvoi aproape neîntrerupt de vehicule. Simpla încercare de a traversa o stradă în Hanoi devine metafora perfectă a acestei lumi paradoxale – ai făcut doar un pas de pe trotuar şi te trezeşti în mijlocul unui şuvoi isteric de motorete, claxoane, maşini, ricşe, precupeţe şi biciclete prin-tre care pare imposibil să te strecori. În ciuda agresiunii aparente, tot ce trebuie să faci e să te încredinţezi trecerii, să priveşti înainte şi să o porneşti spre celălalt trotuar cu pas măsurat şi egal. Metamorfoza e totală, iar şuvoiul devine scut protector. Cu figurile imobile, inexpresive, ascunse după măştile lor antipoluare, ca într-un dans tematic, toţi te ocolesc de parcă te-ar îmbrăţişa, claxoanele capătă mai degrabă sensul unui salut prietenos şi deodată te trezeşti cum nu se poate mai viu pe trotuarul celălalt. Şi nu pricepi ce e cu inima aia strânsă ghem sub tricou, ca într-un pumn mare.
Omul meu priveşte mereu peste umăr. Viteza celorlalţi ne desparte şi totodată ne apropie. Sporadic, ne regăsim, iar privi-rile ni se intersectează fugar. Omul negru a intrat în viaţa mea, a devenit prada mea cea nesângeroasă, încep să-l iubesc, trebuie să-l iubesc. Nu poţi fotografia ceva ce nu iubeşti. El fumează, eu fotografiez şi trec aşa vreo 30 de minute. Încerc să-l încadrez între motoretele care trec în viteză. Mă întreb de unde vine oare cel aşteptat? Cine o fi? Ce o fi însemnând acel XE scris cu roşu pe tabla de pe copac? Omul negru mă priveşte cu coada ochiului. Între noi s-a instaurat o complicitate tainică, necesară. Fără ea, fotografia de oameni este sortită eşecului. Şi mai e nevoie de ceva – ca omul meu să lase garda jos, măcar pentru o clipă. Să uite că exist, să mă ignore cu generozitate. Fiecare acţiune are un punct culminant, fatal, ireversibil pe care trebuie să-l simţi, să-l anticipezi. Aştept această aşteptare a omului negru şi încerc să-i descifrez gesturile, limbajul trupului. Poziţia corpului său întors, fermă, dinamică, interogativă, îngrijorată, în sensul invers al fluxului traficului trădează starea de maximă aşteptare. Îmi aminteşte pe undeva de tatăl fiului risipitor. Şi de Roland Bathes şi al său punctum, momentul acela fără pereche în care totul se ordonează fotografic cum trebuie şi clipa îngheaţă sub buricul degetului, pentru totdeauna.
Uneori, mi se face dor de Hanoi, de acest necunoscut drag şi de aşteptarea noastră cea plină de mister – două capete de pod despărţite pe veci de un fluviu ce curgea vijelios către nicăieri.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler ediţia Iarna 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*