România mea secretă

Bucureşti. Foto: Andrei Pandele

Marii fotografi sunt şi mari călători, fini connaiseuri de oameni, locuri şi situaţii. Am rugat 11 dintre ei, care au bătut ţara în lung şi-n lat, să ne arate locurile lor secrete, de suflet.

Grădina Zmeilor – foto: Cristian Tzecu

După o tură prin Ceahlău şi Rodnei, ne îndreptam spre Oradea, când, intraţi în judeţul Sălaj, mi-am amintit de nişte imagini ce mi-au plăcut mult, făcute în locul numit Grădina Zmeilor. Pe înserat am ajuns în Gâlgăul Almaşului. Plimbarea pe deasupra formaţiunilor a fost o delectare şi am făcut imagini pe film. După o noapte petrecută la intrarea în rezervaţie, m-am trezit în zori şi, cu toată aparatura la mine, iată-mă pe poteca de deasupra Grădinii. Când am văzut ceaţa ce ascundea satul, m-am simţit extrem de norocos. Am rămas în aşteptarea primelor raze care să „încălzească” imaginea, fotografiind de data asta cu digitalul. M-am simţit privilegiat să am parte de acele raze şi de ceaţă. Evident, Pământul a continuat să se rotească şi, în câteva minute, ziua şi-a reintrat în drepturi. Ceaţa a dispărut, lăsând privirii satul şi civilizaţia. Mă aşteptau în continuare o zi frumoasă şi un drum superb pe la Nusfalău, spre Valea Crişului.

Galeria Prosecului – foto: Cristian Lascu

Peştera Topolniţa se află în comuna Cireşu, judeţul Mehedinţi. Ajung aici din Drobeta Turnu Severin, după un drum de circa 30 km, asfaltat doar parţial, dar accesibil şi cu o maşină obişnuită. Galeriile peşterii, majoritatea de mari dimensiuni, au 20 km lungime şi sunt desfăşurate pe trei niveluri principale. Peştera este rezervaţie speologică inclusă în Geoparcul Mehedinţi. Galeria Racoviţă, unde se află mai multe formaţiuni fragile, este protejată de porţi care se deschid numai pentru grupurile însoţite de custodele-ghid, după obţinerea unei aprobări eliberate de la Comisia Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române. Dar multe alte galerii, tot atât de spectaculoase, sunt mai puţin vulnerabile şi pot fi vizitate. Un traseu pe care îl recomand iubitorilor de aventuri subterane este parcurgerea Galeriei Prosecului, de circa 1 km lungime, între Portalul Prosecului şi Gaura lui Ciocârdie. În Galeria Prosecului se intră printr-un portal de 67 m înălţime. Urmează o trântă cu bolovani ciclopici, cu cascade şi lacuri, apoi un lac strâns în chingile măreţului canion subteran. Aici îmi place să-mi sting frontala, să mă las dus de curentul tăcut, fără repere, până când apare albastrul fantomatic al ieşirii. Abia apoi vine triumful soarelui şi al verdelui. Fotografia este făcută în luna mai, când dealurile calcaroase de aici sunt pline de liliac sălbatic, iar apa peşterii are un debit bogat.

Lăzarea – foto: Egyed Ufó Zoltán

Sunt născut în judeţul Mureş şi, chiar dacă acum stau în Bucureşti, mă simt cu adevărat acasă în Secuime. Poate în vreo doi-trei ani o să mă mut acolo. Munţii acoperiţi cu păduri de brazi, depresiunile intramontane cu dimineţi friguroase, din a căror ceaţă ies doar bisericile, fâneţele imense presărate cu izvoare de apă minerală şi oamenii dintr-o bucată, dar corecţi m-au fermecat încă din copilărie. Lăzarea este un sat situat la doar 7 km de Joseni, cel mai rece punct al ţării, însă locuitorii lui sunt extrem de calzi şi primitori, ceea ce e o raritate la secui. S-ar putea ca această bună purtare să se datoreze şi faptului că turismul rural înfloreşte aici de mult timp. A dat exemplu întregii zone, de când mă ştiu. E drept, a avut şi noroc. Este un sat care atrage turiştii. Are un castel, una dintre cele mai impunătoare reşedinţe nobiliare din Ardeal, în care se găseşte şi o inscripţie cu litere gotice din anul 1532, o biserică frumoasă pe deal şi o tabără de creaţie, ale cărei lucrări sunt expuse în castel. Fotografia aceasta am făcut-o întâmplător. Mergeam cu trenul spre Gheorghieni; a ieşit soarele şi a început să încălzească pământul îmbibat cu apă. În cinci minute erau aburi peste tot. Am văzut oamenii care arau la câteva sute de metri de gara Lăzarea. M-am aruncat din tren şi am alergat până la ei. Am făcut câteva fotografii, dar în zece minute fenomenul s-a diminuat. Eram atât de entuziasmat, că n-am mai aşteptat alt tren şi am mers pe jos până la Gheorgheni.

Bazna – foto: George Dumitriu

Lucram la inventarierea monumentelor istorice din Transilvania şi vizitasem peste 150 de localităţi. Mă apropiam de Bazna şi emoţiile creşteau. O ştiam din povestirile tatălui meu, care se tratase aici când eram copil. A avut şansa de a întâlni saşi la coasă, în costum naţional, săsoaice cu pălării de pai cu panglici colorate. Duminica, la biserică, şiruri lungi de saşi îmbrăcaţi tradiţional urcau scările într-un ritual aproape sacru. Era o disciplină pe care nu o mai găsim la alte populaţii din spaţiul românesc. Astăzi, locul păstrează amintirea acelor momente. Am revenit după ani, pregătind ilustraţia pentru albumul „7.000 de ani de civilizaţie în România“, publicat în Suedia. Colindând pe dealuri pentru o vedere panoramică, m-am trezit în locul unde spaţiul mioritic (acelaşi de mii de ani) se întâlneşte cu satul săsesc. Aşezare naturală ca un amfiteatru, cu un firicel de apă ce curge încă prin mijloc, are avantajul de a avea izvoare termale cu apă sarată, eficientă în tratarea multor afecţiuni. Aici merg şi revin, pentru că e frumos, interesant, iar apele termale sunt o binefacere.

Mara

Marin Raica

Maramureşul de peste deal, după cum îi spun băimărenii, seamănă foarte mult cu locul în care mă duceam eu, în Munţii Apuseni, când eram mic. E foarte frumos. Când sunt acolo, mă pot întoarce uşor la amintirile din copilăria mea. Şi am impresia că văd la orizont eternitatea. E un tărâm atemporal. Unul dintre cele mai frumoase sate de aici e Mara, unde am făcut fotografia. Stăteam la o pensiune şi ieşisem să mă plimb prin sat. Două femei stăteau la taclale în faţa unei porţi. Mergeau să adune fânul, în grădină, unde era deja bărbatul uneia dintre ele, care cosea. Le-am însoţit şi am stat o vreme, să-i fotografiez cum munceau. Aici, în satele din Maramureş, poţi oricând să le dai o mână de ajutor oamenilor ieşiţi la cosit sau la strâns fânul. Sau să-i încurci. Oricum, maramureşenii te cheamă în casă şi te cinstesc cu horincă, preparate din carne de porc şi caş. Te primesc în sânul familiei, se poartă cu tine ca şi cum ai fi de-al lor şi cu greu te mai lasă să pleci. În Mara, poţi să dai o fugă la vâltoare sau să admiri renumitele porţi maramureşene. Dacă ieşi din sat, poţi să urci pe valea râului Mara, spre Cheile Tătarului, un loc special.

Făgăraş – foto: Alex Găvan

Puterea unui loc stă în capacitatea lui de te face mai bun sau în viziunea pe care ţi-o insuflă. Pentru mine, a găsi un astfel de loc şi a experimenta astfel de senzaţii şi viziuni au devenit o nevoie organică. Într-un fel, sunt doar un punct negru, minuscul, pe zăpada albă, mereu în căutarea luminii celei bune. Făgăraş. Tura de noapte sub cer cu mii de stele şi zăpadă îngheţată bocnă, solitar pe Negoiu, duminică 3 aprilie, 2005, ora 7.10. O pendulare între lumină şi întuneric. Se văd vârfurile Călţun şi Lespezi, Creasta Crenelată, Portiţa Călţunului, Căldarea şi Refugiul de la Caltun; paşii mei luminaţi de soare în Căldarea de la Strunga Dracului. Mi se înfiripă în minte un vis: Himalaya.

Cârlibaba – foto: Voicu Bojan

Cârlibaba este un loc neobişnuit, cu un nume simpatic. Majoritatea celor care aud că pleci la Cârlibaba pufnesc în râs de parcă localitatea asta n-ar exista sau ar fi sinonimă cu capătul lumii. Un fel de Honolulu românesc. Istoriceşte vorbind, localitatea e pomenită prin hrisoave încă din secolul al XIV-lea, după cum citim pe o placă comemorativă cocoţată pe un deal: „Anul de la Hristos 1359. Voievodul Bogdan descalecă din Maramureş şi ocupă Moldova, aşezând prima lui stăpânire în această comună Cârlibaba, lăsând moştenire urmaşilor săi liberă şi înfloritoare ţara Moldovei.“ Plasată într-o depresiune adâncă din Obcinele Bucovinei, deşi se află la o altitudine de 920 m, nu departe de graniţa cu Ucraina, Cârlibaba era considerată în anii ’60 ca fiind o zonă greu accesibilă, necolectivizabilă. Populată cândva de un amestec interesant de ucraineni, români, polonezi, germani şi evrei, localitatea mai păstrează pe alocuri, în arhitectură şi obiceiuri, acest aer cosmopolit. Evreii, de exemplu, au fost mereu comercianţi şi geambaşi de cai. În vremea cedării Ardealului, Bistriţa Aurie era graniţa imperiului – jumătate de comună era parte din Imperiul Austro-Ungar, iar evreii aveau magazine şi dincolo, şi dincoace de graniţă. Unde e azi podul din centrul comunei, era cândva vama.

Sihăstria Putnei – foto: Dragoş Lumpan

Stareţul Varsanufie de la Optina spune: „Dacă cei ce doresc să se călugărească ar cunoaşte toate supărările vieţii monahale, nimeni nu s-ar duce la mănăstire. Iar dacă toţi oamenii ar cunoaşte fericirea care îi aşteaptă pe monahi, fără să stea o clipă pe gânduri, ar alerga la mănăstire.” În cele trei săptămâni pe care le-am petrecut în 2006, în Postul Paştelui, alături de călugări am descoperit, încetul cu încetul, parte din bucuriile vieţii monahale. Primul lucru care te încântă la Sihăstria Putnei este chiar locul: izolată între munţi, mănăstirea are ceva din liniştea pustiului. Majoritatea monahilor sunt tineri; dincolo de „supărările vieţii monahale”, dincolo de lupta de fiecare clipă specifică, atmosfera obişnuită din această mănăstire este de bucurie. Andrei Pleşu spunea despre îngeri că sunt „bine-dispuşi” – prin poziţia lor, în permanenţă cu faţa la Dumnezeu, ei îşi menţin astfel o stare de bună dispoziţie. La Sihăstria Putnei ai şanse să fii bine dispus.

Bucureşti – foto: Andrei Pandele

Ador părţile oraşului vechi care amintesc de „Micul Paris” al bunicilor, când locuinţa era o îmbinare între intimitate şi spaţiu de viaţă socială. Pe străduţa din drumul meu de acasă spre serviciu cineva măturase şi dăduse foc la o gramadă de frunze veştede. Fumul alburiu a prins o rază veselă de soare care dă o lumină specială unui cartier aparent obişnuit. Sunt câteva mici restaurante calme în zonă, dar şi demolări, la capătul străzii, pentru blocuri P+8. Fotografia e făcută în luna octombrie, când frunzele îngălbenesc şi cad. Casele vechi din Bucureşti aveau eleganţa traiului tihnit, multe dintre ele emanând bucurie şi serenitate. Bucureştiul vechi era dezvoltat în jurul parohiilor bisericilor. Al. Donici este strada curbă dintre Icoanei, din parohia bisericii Icoanei, şi Vasile Lascăr, lângă parohia bisericii Popa Chitu.

Sibiu – foto: Bogdan Croitoru

Am ales această imagine a Sibiului pentru că, deşi cred că o poate face aproape oricine, simt că e a mea. E de ajuns să vorbeşti cu domnişoara de la Biroul de Informaţii turistice de la Casa Luxemburg şi, pentru 5 lei, urci în turnul Bisericii Evanghelice de unde vei avea o panoramă minunată asupra Cetăţii. Important e să găseşti momentul cu lumina potrivită, apoi să-ţi îndrepţi ochii acolo unde te cheamă sufletul. Pe când strângeam trepiedul, obosit după ce urcasem atâtea trepte, ştiam că undeva, ascuns acolo, foarte jos, e Sibiul meu. În Piaţa Mică sunt nişte cotloane tare plăcute, mai ales în zilele săptămânii, când sunt mai puţini turişti veniţi „în turmă“. Înfometat şi însetat, abia aşteptam să mă afund în sursa inspiraţiei mele, în crâşma unde maestru de ceremonii e don’ Titi. În hruba lui cu atmosferă medievală bei bere şi mănânci pâine unsă cu fasole bătută, asculţi chitare triste şi legi prietenii de pahar. Aşadar, vă îndemn să-l găsiţi şi voi pe don’ Titi al vostru.

Bâlciul din Călăraşi – foto: Radu Vioreanu

Începe în fiecare an încă din prima sâmbătă a lui septembrie. A doua zi, creştinii ortodocşi sărbătoresc Sfânta Maria Mică, ceea ce coincide cu punctul culminant al bâlciului. Odinioară, aici se sărbătorea recolta, se bea aldămaşul şi feciorii veneau să tragă cu ochiul la fete, ca să le prindă apoi în hora câmpenească. Întotdeauna sufocat de fumul care ieşea prin stuful de la crâşmele unde se vindeau mititei cu muştar şi bere la halbă, supraaglomerat de tarafuri de lăutari, ţigani ursari şi gură-cască ai căror bani se topeau într-o bere şi un zbor magic cu tiribomba… Astăzi, doar nişte căluşei şi o tiribombă mai aduc aminte de aerul de altădată. Circul ambulant care însoţea bâlciul a dispărut de mult, au dispărut şi ţiganii ursari, iar oamenii care au din ce în ce mai puţine prilejuri de bucurie încep să uite de vremurile apuse. Singura tiribombă, numită Europa, pictată de mâna unui artist anonim acum mai bine de 30 de ani, pe ale cărei panouri, alături de chipuri de sfinţi, sunt zugrăvite o Dacia 1300 şi un televizor alb-negru, încă le oferă flăcăilor ocazia de a zbura alături de fata mult visată.

Despre fotografi

Timişoreanul Cristian Tzecu fotografiază din 1984, fiind pasionat, în special, de fotografiile de călătorie, fie că e vorba de destinaţii considerate exotice, fie de cele făcute pe munţi. Îl fascinează fotografia speologică, unde ai libertatea de iluminare, dar şi cea de modă.

Cristian Lascu, redactor şef al revistei National Geographic România, a colindat sub pământ prin zeci de kilometri de galerii şi săli, devenind pasionat şi specializat de un gen particular al fotografiei de peisaj, cel de peşteră. A publicat mai multe albume, ghiduri şi cărţi ilustrate, între care „Peştera Bulba”, „Peştera Topolniţa”, „Piatra Altarului”, „Caves Beyond Time” şi „Peşteri Scufundate”, lucrare care a luat premiul Academiei Române.

Egyed Ufó Zoltán se consideră unul dintre puţinii fotografi fericiţi şi spune despre sine că cercetează experienţe şi pozează poveşti. În cinci ani de fotojurnalism a publicat în majoritatea ziarelor şi revistelor de specialitate din ţară. Consideră că viaţa e mult prea scurtă ca să o piardă promovându-se sau strângând bani, preferă să se retragă în căsuţa lui de la poalele munţilor Harghita şi să studieze poveşti din zonă.

George Dumitriu s-a apucat de fotografie în adolescenţă. Primul film l-a developat în pivniţa casei părinteşti din Tg. Bujor. A participat la proiecte de grup şi autor privind pa-trimoniul cultural din România, finalizate cu albume şi cataloage de expoziţii. A publicat în National Geographic şi revista Monumentelor istorice. Face fotografii pentru Institutul Naţional al Monumentelor Istorice din 1990.

Marin Raica, 30 de ani, este din Alba Iulia. În urmă cu cinci ani s-a mutat în Capitală şi e fotoreporter la Jurnalul National. Călătoreşte mult prin ţară şi caută să surprindă oameni în momente inedite. Este adeptul teoriei lui Henry Cartier Bresson care vorbeşte despre existenţa unui moment decisiv, în care fotograful trebuie să apese pe declanşator.

Alpinistul şi fotograful Alex Găvan, 25 de ani, a atins vârfurile a trei munţi de peste 8.000 m în doi ani (vârful Cho Oyu – 8.201 m, Gasherbrum 1 de 8.068 m din Pakistan şi Makalu de 8.463 m, fiind al cincilea din lume). A fost numit de către Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă Sportivul Anului 2007 la Alpinism de Altitudine. A publicat fotografii în revistele National Geographic România, Elle Man, Men’s Health, Men’s Journal (SUA), Alpinist (SUA), Descoperă, Knox, Reader’s Digest, Psychologies, Photo Magazin.

Voicu Bojan este editor şi traducător; fotograf freelancer, publică imagini şi texte în diverse locuri. Uneori călătoreşte, alteori fotografiază ca şi voluntar pentru organizaţii umanitare. A publicat în revistele National Geographic România, Esquire România.

Dragoş Lumpan, licenţiat în imagine de film şi teologie pastorală ortodoxă; este membru al Uniunii Artiştilor Plastici, al Uniunii Cineaştilor şi al Asociaţiei Artiştilor Fotografi; a fotografiat pentru mai multe articole din revista National Geographic România. Pasionat fiind de viaţa călugărilor, pe care îi numeşte alpinişti spirituali, i-a fotografiat în special la mănăstirea Vatoped de pe muntele Athos, unde merge de obicei de Paşti.

Arhitect de profesie şi fotograf prin vocaţie, Andrei Pandele este pasionat de Bucureşti. L-a fotografiat timp de 30 de ani, urmărindu-i transformările. Timp de 10 ani, a fotografiat viaţa de zi cu zi sub comunism, aceasta concretizându-se prin-tr-o expoziţie şi un album: Fotografiile Interzise. A publicat în Photo, National Geographic România, Sovetskoe Foto, Lettres de Paris, Midi Olympique, Rugby World &Post, Arhitectura, Mordorée.

Bogdan Croitoru a studiat neurobiologia–etologia la Universitatea din Bucureşti. Este colaborator al agenţiilor EPA, AP, AFP, Reuters. Este fotograful principal al revistei National Geographic România şi a publicat fotografii în nouă ediţii locale ale revistei National Geographic.

Radu Vioreanu, stringer pentru EPA, a început să facă fotografii imediat după Revoluţie, aflând la ce foloseşte aparatul Smena din noptiera tatălui său. Prin ’94, încă licean, a început să publice în calitate de corespondent în cotidianul „24 de Ore Iaşi”. Pe vremea aceea, transmiterea pozelor se făcea prin „naşii“ acceleratelor. Nu s-a specializat pe un gen anume de fotografie pentru că a vrut să înveţe măcar câte puţin din fiecare. Preferă, totuşi, fotografia socială, cea care presupune teren, contact cu oamenii şi situaţiile cu care se confruntă ei.

— Editor: Andreea Câmpeanu

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, iarna 2008)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*