Pe urmele strămoşilor mei

Creând o punte peste culturi cu totul diferite, autorul şi-a vizitat rudele genetice în Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Europa. Printre verii săi îndepărtaţi se numără tribul Hadzabe din Tanzania, reprezentaţi aici de un tânăr membru al tribului. Foto: Steve McCurry

După ce testele ADN mi-au dezvăluit arborele genealogic străvechi, călătoresc din câmpiile Africii până pe străzile Europei…

Vânam prin savana din Valea Marelui Rift, în Tanzania, împreună cu Julius Indaaya Hun/!un/!ume, un văr regăsit de-al meu. Era o dimineaţă răcoroasă şi umbroasă de iunie, iar stâncile înalte de 300 m ale Riftului – şi Craterul Ngorongoro – se întindeau ameninţător deasupra noastră ca într-un film cu Indiana Jones. La fiecare pas, atenţi, cercetam tufişurile şi ramurile salcâmilor. De fiecare dată când briza îşi schimba direcţia, Julius se întorcea cu faţa spre ea, ca să împiedice ca mirosul nostru să fie purtat de vânt către animalele pe care le-am fi putut găsi. În timp ce mergeam, Julius – un negru plăpând îmbrăcat în piei tabăcite, cu un arc şi săgeţi făcute de el – îşi arăta cu mândrie teritoriul şi îmi explica mie (un alb masiv în blugi şi mocasini care se folosea de un interpret) de ce ramura mea de familie a plecat de acasă.
„Nu toţi au putut să stea“, spuse el, în limba lui care părea un şir de clinchete şi pocnete. „Mulţi din poporul nostru de origine s-au mutat, printre care şi strămoşii tăi. Dar acum tu te-ai întors. Ne bucurăm. Eşti binevenit aici!“
Peste un minut, câinii lui Julius au început să latre agitat, iar de pe malul cu vegetaţie deasă al unui râu aflat în faţa noastră un animal schelălăi furios. Julius se opri să asculte, asigurându-se în ce direcţie şi cu ce viteză se mişca prada. Alese câteva săgeţi ascuţite de care avea nevoie, aruncă restul pe jos şi porni într-un sprint relaxat – şi uimitor de rapid – printre tufişuri şi mărăcini.
După vreo două minute, un porc alergător îndesat, negru-cenuşiu, era culcat pe o parte. Julius zâmbea triumfător. Alţi membri ai familiei mele extinse (boşimanii Hadzabe din Africa de Est, unul dintre cele mai vechi grupuri de vânători-culegători din lume şi una dintre cele mai apropiate legături vii cu primii noştri strămoşi umani) au frecat nişte beţe şi au făcut foc.
„Aşa trece o zi pe aici“, spuse Julius. „Carnea va fi gata imediat.“
Un prânz pregătit acasă, în stilul Hadzabe. Ah, plăcerile reunirii cu familia!

Primăvara trecută m-am trezit într-o dimineaţă şi am descoperit că viaţa mea era o minciună. Ca toată familia mea, am ajuns să cred că noi, Websterii, eram americani anglo-saxoni cu vechime. De fapt, pot identifica sosirea în Statele Unite a trei din patru strămoşi direcţi până înainte de 1635.
Apoi, în primăvara lui 2004, a apărut în lumea mea dr. Spencer Wells. De două decenii, Wells şi colegii lui călătoresc prin lume şi iau probe de sânge şi ADN de la sute de grupuri destul de izolate (şi, prin urmare, stabile genetic). Wells şi echipa lui introduc caracteristicile genetice unice (sau „repere“) ale tuturor acestor grupuri într-o bază de date unde pot fi comparate cu alte mostre de ADN pentru a schiţa rutele de migraţie ale speciei umane, dezvăluind astfel cum a fost populat Pământul.
Wells încurajează pe toată lumea să participe. Cu o trusă achiziţionată de la National Geographic Society, oricine îşi poate analiza ADN-ul pentru a descoperi rutele de migraţie ale strămoşilor săi. În 2005 am fost printre primii care şi-au testat ADN-ul prin acest program care face parte dintr-un studiu de cinci ani cunoscut sub numele de Proiectul Genographic. Planul meu a fost să îmi identific strămoşii îndepărtaţi şi apoi să îi vizitez pe descendenţii lor din prezent. De fapt, voiam să îmi privesc strămoşii în ochi.
Însă, dacă ereditatea înseamnă fatalitate, eu am primit un şoc fatal. În loc de reuniuni cu whisky scoţian, vânătoare de cocoşi sălbatici şi pescuit de somoni – cu o garnitură de Amarone şi prosciutto –, datele mele genografice mi-au spus că eram rudă nu numai cu tribul Hadzabe al lui Julius din Tanzania, dar şi cu arabii din Liban, cu uzbecii tribali din Asia Centrală şi cu bascii din Spania.
Când l-am sunat ca să-mi verific rezultatele, Wells a fost direct. „În urmă cu zece mii de ani, nordul Europei încă era acoperit de gheaţă, iar oamenii cu structura ta genetică – şi a mea – trăiau de-a lungul limitei sudice a gheţarului, în mare parte în nordul Spaniei de azi. Pe măsură ce gheţarii s-au retras, strămoşii noştri i-au urmat spre nord, ajungând în cele din urmă în Insulele Britanice“, a spus el.
Wells mi-a mai spus că materialul meu genetic, ca şi al altora, a apărut în Africa în urmă cu 100.000–200.000 de ani. „Putem izola pe oricine până la o singură pereche de strămoşi“, a spus el. Totuşi, suprapopularea şi schimbarea mediului din Valea Marelui Rift i-au făcut pe unii membri ai grupului meu genetic – numit R1b – să migreze către nord în Orientul Mijlociu acum 50.000 de ani. De acolo, arborele genetic se împarte: ADN-ul unora a trecut spre vest către Grecia sau spre est în Irak. Al meu însă a mers spre nord-est, peste Munţii Caucaz şi în Asia Centrală acum vreo 45.000 de ani. În sfârşit, cam în urmă cu 25.000 de ani, ADN-ul meu a luat-o spre vest şi a urmat marginea sudică a învelişului de gheaţă până la câmpiile verzi din Spania de astăzi.
Aşadar, la câteva săptămâni după ce mi-am primit raportul genografic şi deprins fiind cu istoria mea complicată, am pornit în căutarea familiei mele genetice.

După trei zboruri cu avionul şi o zi de mers cu maşina, eram gata pentru prima mea reuniune de familie. Şi la o oră după ce am sosit la tabăra mea din Tanzania, Julius s-a plimbat agale până la cortul meu, unde mă relaxam cu o bere Kilimanjaro.
Julius era îmbrăcat cu o tunică din piei tăbăcite, sandale făcute din cauciucuri de maşină şi o bentiţă cu mărgele viu colo-rate. Nu-mi puteam imagina să existe cineva cu care să am mai puţine în comun. Dar când am început să vorbim, lucrurile pe care le aveam în comun au devenit evidente. Amândoi aveam copii sub 12 ani. Amândoi eram preocupaţi de viito-rul nostru. În cazul meu, făceam economii pentru studiile copilului meu şi în cazul lui Julius, tribul de vânători-culegători Hadzabe era păgubit de mai multe triburi de păstori, îndeosebi tribul Datoga, ale căror animale pasc pe pământuri ale tribului Hadzabe şi alungă vânatul preţios.
M-am interesat despre tribul Hadzabe şi am aflat că sunt matrilocali: bărbaţii îşi iau o soţie, apoi se mută la familia soţiei. „Bărbaţii sunt totuşi importanţi în tribul Hadzabe“, spuse Julius când am întrebat cum era să doarmă tot timpul la socri. „Bărbaţii sunt vânătorii. Şi bărbaţii sunt conducătorii tribului. De când eram adolescent, am fost să vorbesc în numele oamenilor, să-i reprezint în faţa guvernului. Când voi fi prea bătrân să conduc eficient, voi sta cu bătrânii satului şi vom alege un băiat care să fie noul şef. Apoi îl voi învăţa şi voi sta lângă el ca să-l sfătuiesc. Aşa s-a întâmplat şi cu mine.“
În următoarele câteva zile, cât am locuit, am vânat şi am cules cu tribul Hadzabe, am fost şocat de câtă hrană exista pe pământurile lor. Erau fructe şi boabe, miere de adunat din interiorul baobabilor scorburoşi şi grămezi de tuberculi imenşi de scos din pământ. Produsul lor principal părea să fie carnea, alături de fructul uscat al baobabului.
În fiecare zi, după ce terminam de mâncat, femeile făceau bijuterii din mărgele sau adunau ierburi pentru leacuri tradiţionale. Bărbaţii stăteau şi discutau, ascuţind între timp vârfuri de săgeţi sau cizelând săgeţi noi din tulpini drepte de trestie flexibilă. Uneori, ambele sexe lucrau la construirea de case noi, care sunt nişte crengi îndoite astfel încât să formeze o armătură de protecţie primitivă, care apoi era acoperită cu stuf.

În după-amiaza de după uciderea porcului alergător, Julius m-a dus la un baobab uriaş din pădure. Sus pe o ramură, un roi de albine aproape umpluse un fagure de miere. „Vom aduna mierea luna viitoare“, spuse Julius. „Dar uite ce am vrut să-ţi arăt.“
Am mers până la partea cealaltă a trunchiului uriaş al baobabului, în care fusese săpat un adăpost spaţios, ca o peşteră, destul de mare încât să poată dormi câţiva oameni înăuntru. „Aici se nasc copiii noştri“, spuse Julius. „Femeia însărcinată vine cu mama şi surorile ei şi de multe ori stau aici o lună sau mai mult. Aici se nasc cei din tribul Hadzabe de mai bine de 1.000 de ani. Toţi suntem descendenţii acestui copac.“
M-am mirat cu voce tare: „Şi eu?“
Julius ridică din umeri. „Toţi suntem descendenţii acestui copac.“
După aceea, Julius se întoarse spre tabăra lui, arătându-mi plante ale căror rădăcini, frunze şi nuci au proprietăţi medicinale. Una tratează muşcătura de şarpe, alta stimulează lactaţia mamelor, alta calmează stomacul, alta e aplicată pe piele înainte de adunarea mierii pentru a atenua înţepăturile albinelor, alta vindecă tusea. Mi-am exprimat uimirea faţă de varietatea leacurilor.
„Da, spuse el. Au fost la noi doctori şi cercetători din Occident. Şi ei sunt surprinşi. Dar noi am trăit mereu aici, deci de ce n-am şti lucrurile astea?“
După ce am petrecut mai multe zile cu tribul Hadzabe, impresia mea copleşitoare a fost aceea că mă aflu printre oamenii cei mai relaxaţi şi mai încrezători în sine pe care i-am întâlnit vreodată. Îşi cunoşteau cu desăvârşire teritoriul. Când i-am spus asta lui Julius, a râs pe înfundate. „Suntem aici de peste 10.000 de ani, poate de zece ori mai mult de atât“, spuse el. „Prin urmare, da, înţelegem locul acesta. Asta înseamnă acasă“.
Prea curând a venit vremea să merg mai departe, părăsindu-i pe Hadzabe pentru altă parte a familiei mele extinse, cei din Valea Bekaa din Liban. Într-o zi de la sfârşitul lui iunie, am traversat cu maşina închiriată linia de coastă înzăpezită a Munţilor Liban, trecând de la vest, din partea mediteraneană a Beirutului, la est în Valea Bekaa. În faţă se întindea un petic verde şi auriu de terenuri cultivate, valea fiind udată de râuri reci de zăpadă dezgheţată şi infiltraţii şi izvoare răcoroase. La aproximativ 64 km nord de aeroportul Beirut se afla destinaţia mea: oraşul Baalbek, cu coloanele şi arhitravele sale de piatră din templele greco-romane care se ridică deasupra acoperişurilor joase ale oraşului.
Denumit iniţial după zeul fenician Baal, oraşul a fost rebotezat Heliopolis – „Oraşul Soarelui“ – când a fost cuce-rit de grecii antici în 333 î.Hr. Romanii i-au urmat pe greci în anul 64 î.Hr. Şi, apreciind lucrurile bune, au făcut din el şi din valea înconjurătoare grânarul imperiului lor. În următorii 400 de ani, romanii aveau să facă din Heliopolis centrul de venerare a zeului şi protectorului lor, Jupiter. După romani au venit bizantinii, arabii, cruciaţii, mamelucii, turcii şi francezii, fiecare lăsându-şi propriul caracter şi influenţele culturale.
Astăzi, cu 300 de zile însorite pe an, pământ încă fertil şi apă din belşug, Baalbek şi Valea Bekaa sunt două dintre locurile cele mai frumoase şi mai pline de istorie pe care le-am vizitat vreodată. Oraşul ocupă cel mai înalt punct al văii şi este protejat de Munţii Liban şi Antiliban, maiestuoşi şi abrupţi, la vest şi la est, ceea ce l-a făcut practic o fortăreaţă de necucerit pentru fiecare civilizaţie care a ajuns aici.
„Peste tot în Baalbek şi în Valea Bekaa istoria mai nouă acoperă istoria mai veche“, spune istoricul local Hassan Nasslalh.  „Întoarceţi orice piatră şi veţi găsi istorie mai adâncă în Baalbek“, un sit al Patrimoniului Mondial al UNESCO din 1984.

La puţin timp după ce maşina m-a lăsat la hotelul Palmyra, el însuşi un vestigiu de piatră construit în 1874, am pornit spre Rue Hallim Hajjar, strada principală a oraşului. Voiam să mă întâlnesc cu familia. În timp ce îmi vedeam de drum, un bărbat a ieşit din umbra magazinului său universal în soarele copleşitor al după-amiezii. Îndesat şi încruntat, părea un candidat interesant. M-am întrebat dacă ar putea fi un strămoş de-al meu. Avea ochi închişi la culoare şi un nas proeminent. L-am salutat. Se numea Hallim Taha şi era „primarul“ din Rue Hajjar.
„Nu ştiu dacă suntem înrudiţi din vechime“, a spus el după ce i-am povestit ce treabă aveam în oraş. „Dar fiţi binevenit!“
Se pare că Taha reprezenta acest sector al Baalbek-ului de 36 de ani şi era mândru de stilul lent al oraşului. „Întotdeauna ne-au ocupat oameni din afară“, a spus el. „Cel mai recent, sirienii. Dar noi, cei din Baalbek, am fost întotdeauna oameni paşnici. Oricine ne vizitează vede de ce suntem atât de fericiţi. Natura frumoasă. Moştenirile culturale. Soarele. Aerul curat. Nu-mi pot închipui viaţa în altă parte. Nimeni născut aici nu-şi poate închipui. Noi zicem: Baalbek este eu, iar eu sunt Baalbek.“
Am petrecut fiecare dimineaţă în Baalbek discutând cu localnicii, apoi mi-am îndreptat atenţia către ruinele Acropolei, minunându-mă de proporţia şi arta epocilor trecute. Templul lui Jupiter, de exemplu, este una dintre cele mai frumoase ruine romane de pe Pământ. De aici, am privit în jos către curtea masivă, lungă de 137 m. Intrarea, porticurile, camerele de depozitare şi pasajele subterane erau comparabile ca mărime şi complexitate numai cu un stadion ultramodern. Şi, uluitor, stâlpii curţii nici măcar nu sunt făcuţi din piatră din acel loc, ci sunt blocuri gigantice de granit roşu, aduse aici pe Nil şi peste Mediterana de la Asuan din Egiptul de Sud.
În fiecare zi, la căderea nopţii, treceam pe la Acropolă, ca să învăţ de la doi dintre ghizi: Mohammed Wehbe şi Khalid Abbass. Dacă sunt înrudit cu cineva din Baalbek, sper că sunt cu aceştia doi, care m-au primit acolo, au înţeles ce făceam acolo şi mi-au împărtăşit lecţiile importante ale Baalbek-ului.
„Din cauza istoriei noastre, suntem un amestec de culturi“, a spus Wehbe într-o seară. „Adică, uită-te la mine!“ – Wehbe este înalt şi brunet, cu ochi negri şi trăsături arabe mediteraneene pe un ten măsliniu. „Soţia mea are aceeaşi culoare ca mine. Dar una dintre fetele noastre e blondă cu ochi albaştri.“
Pentru Wehbe şi Abbass, existenţa lor în Baalbek se rezuma printr-o singură poveste, pe care mi-au relatat-o într-o seară când stăteam pe iarbă în faţa biroului lor, bând cafea proaspătă şi tare din ceşcuţe de mărimea unui degetar.
„Este despre regele Solomon, care e des menţionat în Coran“, spuse Abbass. „Ei bine, acesta construia un templu în onoarea lui. Şi le-a spus lucrătorilor să continue să decoreze pietrele, să îi graveze portretele. Era deja bătrân pe vremea aceea, aşa că s-a dus şi s-a aşezat pe o piatră, punându-şi mâinile pe vârful bastonului şi rezemându-şi bărbia pe mâini pentru a-şi putea ţine capul sus.“
„A murit acolo“, continuă Wehbe. „Dar fiind aşezat, avea echilibru şi nu a căzut. Şi a stat acolo săptămâni şi luni, până când insectele i-au ros bastonul şi acesta s-a rupt. Apoi a căzut.“
Wehbe îşi clătină corpul în jos şi la dreapta, mimând un rege Solomon mort.
Abbass agită un deget în aer. „Deci morala acestei poveşti şi mesajul oraşului Baalbek sunt aceleaşi: viaţa e scurtă, dar munca durează veşnic. Viaţa se termină, dar munca nu e niciodată terminată.“
Cafeaua noastră era însă terminată. Şi, în întunericul care se lăsa, cei doi bărbaţi stăteau acum tăcuţi. Mi-am dat seama că, având la îndemână o săptămână numai ca să mă destind, nu puteam alege un loc mai bun pentru asta decât Baalbek-ul cel relaxat. Cum eram gata să mă întorc la hotel, Wehbe şi Abbass mi-au strâns amândoi mâna. „Veniţi şi mâine la noi“, a spus Wehbe. „Dar acum ne ştiţi mesajul: bucură-te de zilele tale, bucură-te de darul care este viaţa ta. Viaţa e scurtă, dar munca, ştiţi dumneavoastră…“

Dintre toate destinaţiile din turneul meu de descoperire a moştenirii mele genetice, îndepărtatul Samarkand – în Uzbekistanul de Est – a fost cel mai puţin probabil. „Ştiu, ştiu“, a spus Spencer Wells când am întrebat de el. „Asia Centrală pare îndepărtată. Dar reperele ADN-ului tău au trecut prin acea parte a lumii. Şi nu există loc mai bun pentru a cunoaşte uzbeci şi tadjici decât Samarkand.“
Aşa că la începutul lui iulie, la două zile după ce am plecat din Baalbek, am ajuns la cel mai celebru sens giratoriu al Drumului Mătăsii. Întemeiat acum peste 2.500 de ani şi cunoscut de grecii antici sub numele de Marakanda, Samarkand este unul dintre cele mai vechi oraşe din Asia. Dar cum a fost închis şi izolat în interiorul URSS-ului timp de aproape un secol, mă îndoiam că Samarkand avea multe atracţii să îmi ofere mie, fiul său risipitor. Nu puteam să mă înşel mai tare. În decurs de o zi, am înţeles ceea ce se spune că a observat Alexandru cel Mare la sosirea sa aici în 329 î.Hr.: „Tot ce am auzit despre Marakanda e adevărat, numai că e mai frumos decât mi-am închipuit vreodată.“
Trăind la răscrucea dintre India, China, Persia şi Europa de Est, oamenii din Samarkand sunt un extraordinar amestec asiatico-european. Îndesaţi sau delicaţi, cu trăsături asiatice, europene-ruseşti, indiene sau un amestec exotic, oamenii din Samarkand sunt printre cei mai frumoşi de pe Pământ. Iar mâncarea lor – de asemenea, o combinaţie între cea chinezească, arabă, indiană şi europeană – mi s-a părut minunată şi condimentată.
Turul oraşului din prima dimineaţă mi-a amintit că Asia Centrală a fost odată centrul lumii cunoscute. Din secolul al VI-lea î.Hr. până în secolul al XIII-lea d.Hr., pe măsură ce se dezvolta Drumul Mătăsii, Samarkand şi-a schimbat stăpânul în funcţie de valurile de culturi care treceau prin el: arabi, samanizi, greci, karak-hanizi, mongoli, karakitai, khorezmşahi… toţi au spus că Samarkandul este al lor. Apoi, în 1220, a venit Genghis-Han, pricinuind mari distrugeri. Cei rămaşi în viaţă au rezistat, iar în 1370 a venit Timur şi a decis să facă din Samarkand cartierul său general. În secolul al XV-lea, nepotul lui Timur, Ulugh Beg, termina construcţia nucleului unui oraş care există şi astăzi.
Aşezate într-o vale bine irigată, încercuită de şiruri de dealuri silicioase, drumurile late ale Samarkandului, imensele pieţe islamice, parcurile întinse şi zonele vechii universi-tăţi au o frumuseţe nemuritoare. În numai câteva ore, am vizitat unele dintre cele mai uimitoare privelişti din Asia Centrală. Acolo era Mausoleul Gur Emir din 1404 cu mormintele lui Timur, Ulugh Beg şi ale altor câţiva fii şi nepoţi ai lui Timur, cu pereţii săi bogat împodobiţi având în vârf o cupolă înaltă canelată cu ţigle albastre. Mai era Shah-I-Zinda, o necropolă enormă, învăluită în umbră, cu lespedea de mormânt a lui Qusam ibn-Abbas, omul despre care se spune că a adus Islamul în Asia Centrală.
Cel mai impresionant însă a fost Registanul. Un trio colosal de structuri boltite din secolele al XV-lea şi al XVII-lea, situat pe trei laturi ale unei pieţe publice imense, Registanul are minarete înalte, arcuri boltite pestriţe şi arcuri turtite, acoperite cu desene geometrice şi ceramică albastră. Atât vechi, cât şi ciudat de contemporan ca senzaţie, Registanul este gigantic şi totuşi excepţional de bine proporţionat. Numai ca să stau o oră în Piaţa Registan, imaginându-mi personajele importante şi istoria care au trecut peste pietrele ei complicat încrustate, şi a meritat să fac călătoria la Samarkand.
Dar, pentru mine, adevărata comoară a Samarkandului rămâneau oamenii din el. În fiecare dimineaţă hoinăream prin bazarul central al oraşului ca să mă amestec cu localnicii. Aşezat pe un deal, întins pe suprafaţa a douăsprezece blocuri, bazarul vinde de toate, de la oale de noapte la raţe vii pentru spectrul alimentar enorm al regiunii. Mi-a făcut plăcere îndeosebi să mă târguiesc cu negustoresele mai bătrâne şi să cumpăr pungile lor din hârtie de ziar cu şofran, coriandru uscat, chimion negru, seminţe de anason şi un tip de ceai verde despre care se spune că vindecă durerile de cap. Când negociam, eram interesat mai mult de interacţiune decât de comerţ. Femeilor din Samarkand le place să-şi învelească dantura cu aur şi mă făceau să zâmbesc de fiecare dată când reuşeam să le conving să renunţe la sfială şi să râdă, etalând nişte guri aurite.
În ultima mea zi în Samarkand, mergând cu taxiul şi căutând noi experienţe în zonele periferice ale oraşului, am văzut pânzele colorate ale unui cort mare ridicându-se la capătul unei fundături. În arşiţa soarelui de vară din Samarkand, un bărbat zdrenţăros stătea pe acoperişul cortului, spălându-l cu un furtun.
Nu peste mult timp am intrat şi am fost întâmpinat de un bărbat slab şi palid pe nume Tugol, director şi maestru de manej al Circului Taşkent, ultimul circ ambulant din Uzbekistan. În câteva minute, mai mulţi artişti ai circului s-au adunat să îşi arate îndemânarea. Era acolo Alexi Loha, un blond de 18 ani, fără cămaşă, care a dispărut la scurt timp după ce s-a prezentat şi s-a întors cu o maimuţă rhesus, căreia i-a dat drumul să îşi facă numărul: tumbe, salturi în spate şi, în general, giumbuşlucuri. Şi mai era Bowa, clovnul pitic al circului, care a parcurs o distanţă în mâini. S-a întors în poziţie normală cu un piton lung de 3,65 m aruncat pe umeri şi un zâmbet strălucitor pe faţă.

În timp ce mă relaxam cu clovnii, saltimbancii şi acrobaţii, am început să mă uit prin cort. Scaunele erau din lemn uzat. Arena centrală ridicată a cortului era peticită şi roasă. Sub arenă, betonul străzii era acoperit cu o bucată ponosită de mochetă verde. Tugol a observat că măsuram cu privirea imperiul lui dărâmat. „Nu v-ar veni să credeţi cât de diferit arată locul acesta seara, luminat de reflectoare în locul soarelui puternic“, a spus el. „Un circ e teatru, la urma urmei.“
Ultimii ani au fost grei pentru circurile din fosta URSS, spuse Tugol. „La sfârşitul anilor ’80, existau 70 de circuri permanente şi 50 de circuri ambulante în Uniunea Sovietică. Apoi s-a prăbuşit totul. Deşi oamenii au nevoie să vadă un spectacol de circ mai mult ca niciodată, vin mai puţini. Dar noi continuăm. Nu ne mai putem permite cai; a trebuit să renunţăm la multe animale mari.“ Acum, explică el, Circul Taşkent nu mai avea decât o maimuţă, un şarpe, un urs şi un măgar vopsit ca o zebră.
Atunci de ce mai făcea asta?
„Pentru că circul acesta e ceea ce fac şi îmi place“, răspunse Tugol. „Şi dacă nu vine nimeni, tot o fac. Să fiu maestru de manej, în lumina reflectoarelor, cu artişti în costume sclipitoare, înseamnă să spun universului: noi, oamenii, suntem minunaţi. Uitaţi de ce suntem în stare. Am dresat animale. Lumini strălucitoare. Demonstraţie de îndemânare omenească uimitoare. Uitaţi-vă la noi: Suntem un circ!“
Da, m-am gândit eu, a zis-o bine.
Apoi, parcă la fel de repede cum schimbi canalele TV, am ajuns în Bilbao. Ultima mea oprire în această reuniune de familie era Ţara Bascilor din nordul Spaniei. Şi, ca şi restul familiei mele extinse din toată lumea, bascii rămân în mod straniu – şi cu înverşunare – nişte individualişti.

Se spune că prezenţa bască în Spania datează dinaintea migraţiei europene. Bascilor le place să sublinieze faptul că au locuit în această parte a lumii atât de mult timp, încât nu au legende despre migraţie sau apariţie în tradiţia lor. Limba lor maternă, ale cărei origini nu sunt legate de alte familii de limbi, îi uimeşte pe lingvişti. Iar steagul basc, un fel de steag britanic în alte culori, numit ikurriña, un simbol omniprezent al Regiunii Autonome Basce, este păstrat cu grijă, amintindu-le oamenilor de istoria lor şi de încercările de a se elibera de sub conducerea spaniolă şi cea franceză.
Am fost familiarizat cu personalitatea bască la Café Boulevard, de-a lungul promenadei râului Bilbao de la marginea oraşului vechi. Cafeneaua este cea mai veche din oraş – datează din 1871 – şi, cu zugrăveala art deco verde-absint şi oglinzile care acoperă suprafaţa fiecărui perete şi a fiecărei coloane, locul arată de parcă Hemingway şi amicii lui din Generaţia Pierdută ar putea intra în orice moment.
În mijlocul cafenelei, după tejghea, stătea Enrique Cardenas. Robust şi brunet, cu trăsături faciale parcă tăiate în piatră, Cardenas a părut dificil prima dată când am comandat un pahar cu vin roşu şi două farfurii mici cu tapas (sau pintxos în limbajul basc).
Cu faţa lui de învăţător sever, a agitat o sticlă de vin şi a turnat, apoi a pus cele două tartine pe care le-am comandat – una cu şuncă serrano şi brânză manchego, cealaltă cu ton – pe o farfurioară albă pe care mi-a alunecat-o în faţă. Câteva minute mai târziu, după ce am savurat ambele sandvişuri şi am terminat vinul, Cardenas s-a întors şi era ca şi cum m-aş fi întâlnit cu un prieten din copilărie.
„Nu, nu“, a spus el. „Acum trebuie să mai beţi un pahar de vin. Pe ăsta îl plătesc eu. Este unul dintre vinurile preferate, din La Rioja, o regiune din sud. Un loc frumos. Fac un vin foarte bun acolo. Trebuie să gustaţi şi asta: pintxos cu anşoa proaspăt. Şi asta – pui de ţipar întregi şi ulei de măsline cu ardei roşii. Şi după aceea, am să gătesc câteva feluri calde: crevete proaspete, tocmai luate din barcă, cu usturoi şi poate încă un fel cu macrou proaspăt.“
Nu după mult timp, i-am spus lui Cardenas de misiunea mea şi ne-am adâncit în discuţii despre ce înseamnă să fii basc. Sau, mai precis, l-am ascultat pe Cardenas: „Să mergi pe malul râului acesta străvechi, să urci pe versanţii verzi ai munţilor noştri sub soare. Să te bucuri de mâncare şi vin, aşa cum a făcut bunicul bunicului meu în locul acesta. Asta sunt istoria şi identitatea noastră. Astea este sursa iubirii pentru căminul nostru. Asta înseamnă să fii unul de-al nostru… asta înseamnă.“
Alt lucru care înseamnă să fii basc este, se pare, să-ţi începi devreme ziua de muncă. În fiecare după-amiază în jurul orei 2.00 sau 2.30, în toată regiunea, localnicii se opresc pentru prânz, cea mai importantă masă a zilei pentru ei. Apoi, dacă nu sunt evenimente cu adevărat urgente la locul de muncă, grijile oamenilor sunt lăsate în urmă şi aceştia se duc să-şi facă siesta sau la pescuit, sau, poate, să facă ciclism pe drumurile vechi care împodobesc dealurile regiunii. Sau, pentru mine şi mulţi alţii din Bilbao, există şi posibilitatea de a admira nişte lucrări de artă.

Pe la mijlocul anilor ’80, nici un alt oraş din Europa – sau poate din lume – nu s-a reinventat în felul în care a făcut-o Bilbao. În urmă cu 20 de ani, locul fusese oprimat într-o pustietate postindustrială închisă, lăsată în paragină. Astăzi (cu scuze oraşelor New York, Londra şi Beijing), din punct de vedere vizual, Bilbao este cel mai tare oraş de pe Pământ. Oriunde te uiţi, arta a fost în mod conştient inclusă în privelişte. De la vopseaua roşiatică ce-ţi sare în ochi de pe elegantul hotel Sheraton la rondurile de flori neobişnuite din pieţele oraşului şi complicaţii solzi pătraţi de titan care acoperă Muzeul Guggenheim, oraşul îţi atrage privirea pentru totdeauna şi îţi face cu ochiul. „Te-am prins“, spune mereu.
Cel mai mare „te-am prins“ din călătoria mea a apărut în Muzeul Guggenheim şi literalmente mi-a luat piuitul. Deschis în 1997 şi proiectat de arhitectul american Frank Gehry, clădirea este o operă de artă modernă care găzduieşte alte lucrări de artă din aceeaşi categorie – galerii pline ochi cu tablouri de Picasso, Miró, de Kooning, Kandinsky, Klein şi Rothko. Dar în mijlocul uneia dintre galerii, am văzut ceva ce trebuie să fi fost coliba lui Julius din Tanzania.
Intitulat „Oraş imaginar, 1989“, de Mario Merz, era o structură ce părea să evoce întreaga mea călătorie. Acoperită cu un fel de cupolă din sticlă, conţinea succesiv cupole mai mici de oglinzi licăritoare şi metal, precum şi, în faţă, o armătură de metal acoperit cu – aţi ghicit – stuf maro. Instalaţia semăna atât de mult cu o casă Hadzabe încât mă aşteptam ca Julius sau un alt membru al clanului să iasă din ea, mestecând o bucată de tubercul proaspăt fiert. Involuntar, am izbucnit în râs. Ceea ce cu o lună înainte în Tanzania fusese un adăpost omenesc rudimentar, acum, în Spania, era inclus într-o instalaţie de artă în valoare de un milion de dolari.
Poate eram doar obosit. Sau poate, la sfârşitul călătoriei, scena din faţa mea se strânsese într-un „te-am prins“ supersonic care a încheiat călătoria. Dar cum stăteam acolo în lumina rece şi palidă a muzeului, uitându-mă la acel simbol al locului în care a început odiseea mea, un amestec de fraze a fulgerat prin mintea mea, făcându-mi capul să se învârtă:
„Toţi suntem descendenţii acestui copac.“
„Viaţa e scurtă, dar munca durează veşnic.“
„Asta înseamnă să fii unul de-al nostru.“
„Uitaţi-vă la noi: Suntem un circ!“
Suntem un circ, într-adevăr.
Mi-am cunoscut familia şi mi-am privit verii îndepărtaţi în ochi. Încă zâmbesc cu gândul la ce am văzut.

Text: Donovan Webster

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, iarna 2008)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*