Farmecul paraginii

Panouri rutiere îndeamnă turiştii săviziteze Palatul Cantacuzino de la Floreşti, Prahova. Anunţurile puse pe clădire avertizează vizitatorii să nu se apropie, pentru a nu fi striviţi sub dărâmături. Foto: Wesley Cronk

Castele năpădite de brusturi, case care au scris istorie, romantice conace invadate de şopârle… Minunaţi-vă vizitând monumentele de arhitecură până nu vor fi complet nimicite de timp şi nepăsare.

În toamna trecută am făcut o excursie împreună cu o familie de americani, vechi prieteni. Era a noua lor vizităîn România, pe care au îndrăgit-o încă din 1981, când au venit pentru prima dată. România pe timpul lui Ceauşescu era pentru ei fascinantă. Magazinele erau goale, dar ne descurcam, produse fără E-uri, la benzinării nu era benzină, dar ei o cumpărau cu bonuri în valută, legea pedepsea cu asprime orice fel de relaţii sau găzduire de străini acasă, dar localnicii erau bucuroşi să-i ospeţească. Au fost mereu captivaţi de farmecul satelor şi au revenit de câteva ori pentru a-şi revedea prietenii din Gorj, Mehedinţi sau Apuseni. România acelor ani era un tărâm încremenit în istorie, un loc unde, între altele, banii şi timpul nu aveau prea mare valoare.

Acum, România nu mai are pentru ei farmecul de atunci, dar iată, se pricep sădescopere altul. Ne-am început periplul la Câmpina. Pe şoseaua spre Filipeştii de Pădure, un indicator ne îmbie săvizităm Castelul Cantacuzino. Ceea ce facem conştiincios. Castelul ne primeşte cu şiruri de coloane elegante ce filtreazălumina aurie a sfârşitului de octombrie. Frunzele oţetarilor care au năpădit interiorul încă nu au căzut. Ne strecurăm prin dependinţele vegetale, căutând unghiuri inedite de fotografie, descoperind colţuri nebănuite ale edificiului. Se spune că acest palat, construit pe la începutul secolului trecut de Gheorghe Grigore Cantacuzino pentru fiica sa, Alice, ar fi avut „atâtea dormitoare câte zile are anu’”. Desigur, numai dacă pe vremea aceea anul era cu mult mai scurt. Oricum, multe, aşa că Alice ar fi putut spune precum prinţul Salina (Ghepardul): „…o casă căreia îi cunoşti toate încăperile nu merită locuită”. Castelul este acum o ruină splendidă. O localnică ne povesteşte: „A mai fost cum a fost până la revoluţie, dar după aia au luat toţi cărămizi şi piatră din el, nimeni nu s-a mai interesat”. Pentru americanii noştri este fascinant. Fotografia de deschidere le aparţine.

Castelul Bonţida, supranumit cândva Versailles-ul Transilvaniei. Foto: Gruia Bădescu

În drum spre Vulcanii Noroioşi am trecut prin Buzău, unde am avut ocazia să admirăm o altă ruină deosebită, Palatul lui Marghiloman. Aici ar fi vinovat un blestem. Se spune că pe la 1883, Iancu Marghiloman ar fi câştigat la cărţi terenul pe care a înălţat palatul. Cel care l-a pierdut, convins că nenea Iancu a trişat, l-a blestemat ca praful să se aleagă din ce va construi el acolo. Comuniştii vechi şi noi au ajutat ca blestemul să se împlinească. Fiul său, Alexandru Marghiloman, om cu studii în străinătate, ministru şi chiar prim-ministru, a modernizat clădirea după proiectul arhitectului francez Paul Gauttreau, cel care a proiectat şi clădirea CEC de pe Calea Victoriei. Palatul, cu câteva zeci de încăperi somptuoase, i-a găzduit, între alţii, pe Regina Maria şi Regele Ferdinand, pe Iorga, pe Lascăr Catargiu, alţi oameni politici de vază ai României interbelice. Buzoienii s-au răzbunat gospodăreşte, făcând din palat depozit, apoi sediu de fermă socialistă. În 2008, când nu a rămas mare lucru din ea, clădirea a trecut, se pare, în patrimoniul primăriei şi se zvoneşte că va fi restaurată cu fonduri europene şi transformată într-o universitate ce va pregăti o generaţie suficient de inteligentă ca să-şi trateze patrimoniul cum se cuvine.

Am parcurs apoi generosul traseu subcarpatic Râmnicu-Vâlcea – Târgu-Jiu – Turnu-Severin, cu atracţiile sale înşiruite ca mărgelele: ceramică şi mănăstire din patrimoniul UNESCO la Horezu, Brâncuşi când era mic şi când a ajuns mare, peşterile Mehedinţiului şi Defileul Dunării.

De aici am ajuns… ad aquas Herculis sacras, ad Mediam… adică în cea mai vestită şi dăruită de Dumnezeu staţiune, Băile Herculane. Am avut parte de noi delectări romantice. Hotelurile de pe timpul Imperiului austro-ungar, unde se spune că a poposit chiar împăratul Franz Josef, au acum o patină de tencuieli igrasioase, de sub care ies cărămizile roşii, ornamentele baroce sunt căzute, orbitele goale ale ferestrelor te ţintuiesc cu tristeţe. Câţiva ani de privatizare originală i-au venit de hac unei staţiuni de două ori milenare. Meciul dintre noul proprietar, pe atunci mai marele peste federaţia de box, şi Hercule a fost câştigat detaşat de cel dintâi, şi încă prin KO. Fascinaţi, americanii mei fotografiază de zor. „Castele şi clădiri istorice care arată normal vezi peste tot în Europa”, spun ei. „E monoton. Dar România oferă o salbă de edificii până nu de mult superbe, acum năruite, năpădite de guşteri şi bălării. Nu găseşti uşor în lume aşa ceva.”

Text: Cristian Lascu

Vezi articolul complet in revistă.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*