Femeia cu îngeri

Foto: Voicu Bojan

Fotograful Voicu Bojan prezintă povestea unei imagini reuşite.

Oamenii lumii mele reprezintă suma unor întâlniri mirabile. Acestea au rămas fixate de-a lungul anilor în insectarul meu afectiv. Pe lângă unii dintre aceşti oameni doar am trecut în călătoriile mele, pe alţii îi revizitez mereu, de ani buni. Lângă toţi am adăstat într-un anumit moment spaţio-temporal şi am încercat să-i înţeleg. De la fiecare am învăţat câte ceva important despre viaţă. Pe toţi i-am fotografiat cu pasiune şi încerc să redau aici povestea lor. Lumea mea ar fi mult mai mică şi mai searbădă dacă nu i-aş fi întâlnit.
Câmpulung la Tisa, undeva în nordul Maramureşului, între 2003-2006. Casa turtită, cu o vie leşinată la intrare şi aflată pe cea mai banală uliţă de ţară din lume, n-ar fi atras atenţia nimănui dacă pe pereţii ei n-ar fi fost pictaţi nişte îngeri cam ciudaţi, cu mâini disproporţionat de mici. În tindă, flori răsărind din pet-uri de Frutti Fresh convertite în ghivece. În noroiul opac al curţii, nenumărate gheare de găini imprimate precum un macramé cu motive abstracte. E ciudat să intri în curtea cuiva doar aşa, pentru că ţi-au plăcut pereţii şi modelul din noroi, dar dacă vrei să nu ratezi întâlniri ce pot deveni mirabile, uneori trebuie să o faci. E cam la fel ca într-un roman de-al lui Umberto Eco, unde un anume personaj naufragiază pe o corabie pustie şi are senzaţia pregnantă că locul e bântuit de un dublu al său, un frate geamăn care îi apare în te miri ce ipostaze. De fapt, în orice subiect pe care îl abordăm, oricât de nemaivăzut şi paranormal ar părea, ne căutăm pe noi înşine. Fotografia este o oglindă întoarsă, ea nu arată lucrurile dinafară, ci pe cele lăuntrice, este un mediu aerat şi transparent ce seamănă pe undeva cu o aripă de insectă ce ţi se aşază pe nesimţite, vara, pe dosul palmei. Există mereu tentaţia de a merge la capătul lumii ca să-ţi găseşti marile subiecte, când, de fapt, ele se află în pragul uşii tale, la vecinul de palier, în satul următor sau într-o curte străină ce te atrage cu o forţă de un magnetism misterios.
Nu poţi fotografia ceea ce nu înţelegi. Nu-mi place Anais Nin, dar a spus un lucru interesant: „Nu vedem lucrurile aşa cum sunt, le vedem aşa după cum suntem“. Ca să înţeleg ce era cu îngerii cu mâini mici de pe pereţii casei din Câmpulung la Tisa a trebuit să înţeleg mai întâi ce căutam eu de fapt în curtea aceea, apoi să înţeleg ceva despre autoarea lor, care, iată, tocmai îmi ieşise înainte cu un zâmbet larg, ţinând o ţigară într-o mână şi un câine mic şi negru în cealaltă. După câteva cuvinte şi fotografii, am pătruns în universul angelic, ireversibil şi năucitor al lui tanti Ica. Camera ei, nu mai mare de câţiva metri pătraţi, părea decupată dintr-o proză sud-americană – pe toţi pe-reţii, desene ciudate cu acei îngeri, sfinţi şi hristoşi, toţi semănând leit cu autoarea lor, în polonicul agăţat deasupra sobei, cojile sparte a trei ouă, la TV, Esmeralda implorându-l ceva pe don Rigoberto, o pisică gri, fără un ochi, moţăind pe un scaun verde şi trei căţei mici făcând un vacarm îngrozitor. Totul învăluit într-un fum dens de mahorcă – pentru că tanti Ica fuma nişte ţigări ieftine, ucrainene. În clipa în care am trecut pragul acelei camere am ştiut că mă voi întoarce acolo până voi înţelege totul.
Am petrecut de-a lungul a trei ani destulă vreme cu tanti Ica şi Emilka, ce venea seara obosit de la gaterul la care lucra în sat. Fuma cu o şipcă de lemn şi, de cele mai multe ori, adormea în mijlocul ştirilor, la noul lor televizor color. Nu vorbeam prea mult, mă mişcam în universul acela cu un puternic accent de realism magic cu o grijă excesivă, de parcă ar fi fost fragil şi ar fi putut oricând să se destrame. Mă împrietenisem cu căţeii, mâţa îmi ceda locul pe scaun când apăream, beam încet cafele tari, uneori mai făceam poze, pe care le trimiteam frumos apoi prin poştă.
Tanti Ica îmi scria uneori scrisori, iar într-o duminică m-a invitat cu ea la biserică, păşea ţanţoş când a coborât din maşină, vecinele se uitau câş la dânsa fără să priceapă în ruptul capului cine sunt şi ce vreau. Odată, de Crăciun, i-am făcut cadou un set de pensule, culori şi nişte coli speciale de desen. Am primit în schimb câteva picturi, dintre care unele pe pânză, iar alta pe dosul unui cartuş de ţigări. Şi aşa, în secret, fiecare am început cu timpul să credem despre celălalt cum că ar fi un înger adevărat.
Apoi, într-o zi teribilă, am aflat că cei doi, împreună cu acum vreo şase căţei şi vreo două mâţe, s-au mutat cu arme, bagaje şi televizor într-o cameră mai mare şi mai frumoasă, iar universul acela perfect articulat, fragil şi sticlos s-a spart în bucăţi, iar lumea nu a mai fost niciodată la fel.

Text: Voicu Bojan

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, nr. 2/2009)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*