Viena (pentru doi)

Charles, costumat în Mozart, pozează împreună cu o turistă în faţa Muzeului de Istorie Naturală. Foto: Luiza Puiu
Charles, costumat în Mozart, pozează împreună cu o turistă în faţa Muzeului de Istorie Naturală. Foto: Luiza Puiu

Lui îi plac muzeele şi bibliotecile, ei, cafenelele şi viaţa de noapte. Va reuşi Viena să-i împace pe amândoi?

Text: Adina Brânciulescu şi Cătălin Gruia

Cătălin: Adina merge pe lângă bicicletă înnegurată, cu degetele crispate pe coarne, împiedicându-se de pedale la fiecare pas. E o dimineaţă splendidă, MariaHilferstrasse

a început deja să zumzăie de turişti, dar ea n-are ochi pentru nimic. A mai urcat doar de două ori în viaţă pe bicicletă, dar ţine să ne însoţească pe mine şi pe Gerhard într-un „maraton” de vreo 20 de km prin Viena. 

Sunt puţin îngrijorat, dar ştiu că suntem într-un oraş aflat sub dictatura bicicliştilor: 1000 de km de piste şi trasee şi peste 50 de staţii de închiriat, prima oră fiind gratis. (www.citybikewien.at, www.pedalpower.at)

Gerhard Strassgschwandtner, directorul şi proprietarul Muzeului The 3rd Man (www.3MPC.net), dedicat filmului clasic cu acelaşi nume, e vienezul tipic: un lungan blond, şarmant, cu un aer aristocratic şi cu un dar aparte de a te face să te simţi în largul tău. Din trei glume a făcut-o pe Adina să uite de groaza de bicicletă şi iat-o săltând în şa! Ştiu că se va poticni de multe ori, dar sunt fericit pentru că Gerhard profită de fiecare oprire ca să ne spună o anecdotă sau istoria acelui loc.

Pornim din Cartierul Muzeelor. Fostele Grajduri Imperiale, unde habsburgii îşi ţineau cei peste 650 de cai, sunt considerate azi unul dintre cele mai mari complexe culturale ale lumii (www.mqw.at). Următoarea oprire: Hofburg (www.hofburg.at). Cândva un castel medieval (din care numai capela regală mai poate fi văzută azi), Palatul Imperial a tot fost extins de habsburgi de-a lungul secolelor. Până în 1918 era reşedinţa imperială şi centrul de control al unui imperiu gigantic. Mâine revenim aici să vedem comorile seculare şi bisericeşti din Palatul Imperial, Muzeul Sisi, apartamentele imperiale, colecţia imperială de argintărie şi Şcoala Spaniolă de Călărie. 

Apoi ne oprim (Adina dictează staţiile, iar Gerhard vine cu poveştile) la Primărie, Parlament, Opera de Stat, Catedrala Sf. Ştefan, Karlsplatz, Hundertwasser Haus şi Prater. Parcul de distracţii reprezintă numai 4% din cele 900 de hectare cât are Praterul (un fost parc imperial de vânătoare), a doua mare zonă verde a Vienei. (Incredibil: jumătate din oraşul ăsta e spaţiu verde). Străbatem parcul, trecem Dunărea (podurile au şi ele alei speciale pentru biciclete), după care ne afundăm pe potecile neturistice din Parcul Naţional Donau-Auen (9300 de hectare de mlaştini şi păduri virgine). Nu ştiu cum, dar ajungem şi la un templu budist. E deja ora 3. Traversăm iar Dunărea şi ne oprim pentru masa de prânz: câte un şniţel, desigur, cu salată şi suc de mere, la un restaurant de pe Insula Dunării. Toastăm pentru Adina, proclamată, pe drept, „Regina bicicletelor”.

Adina: „Iarăşi?”, m-a întrebat intrigată cea mai bună prietenă când i-am spus că vom pleca la Viena pentru zece zile. „Trageţi o fugă măcar până la Salzburg sau Linz.” În clipa aceea m-am gândit la relaxarea care mă cuprinde imediat ce cobor din avion în aeroportul Schwechat, la lejeritatea oamenilor şi la acel sentiment de dulce „gemütlichkeit” – comoditate, să-i spunem, proprie vienezilor. „Mă simt acasă la Viena”, i-am răspuns. Mi-am luat zborul de pe Otopeni cu gândul la zece zile liniştite, fără grabă ori senzaţii tari, în care să nu alerg de la un muzeu la altul. Vreau să pătrund dincolo de „poleiala“ turistică şi să descopăr pe-ndelete atmosfera, oamenii şi spiritul Vienei. Pentru prima dată, hiperactivitatea şi documentarea minuţioasă ale lui Cătălin nu m-au îngrijorat. Acordurile lui Strauss de pe cursa Austrian Airlines care ne-a purtat spre Viena rezonau cu cele care-mi treceau mie prin cap. Am coborât din avion fredonând Tritsch Trasch Polka. 

Cătălin: Adinuţ, mai ţii minte cum râdeai de mine când m-am apucat să colecţionez pungi de hârtie din buzunarul scaunelor de avion din diverse locuri din lume? Acum vreo 60 de ani, alt vizionar, un medic oftalmolog vienez, a început să colecţioneze lucrări de artă pe care lumea le considera pornografie. Pe tip îl cheamă Rudolf Leopold. Iar pe artistul desconsiderat la vremea lui – Egon Schiele (1890-1918). Cum nimeni nu dădea nici doi bani pe Schiele, Leopold a pus mâna pe orice lucrare ce i-a ieşit în cale, semnată de Schiele sau alţi artişti expresionişti. Cu trecerea anilor, casa lui spaţioasă din suburbiile Vienei s-a transformat într-un depozit de artă: avea tablouri stivuite şi sub pat. Şi continua să cumpere, girând cu capodopere din colecţia lui. La un moment dat, n-a mai văzut altă ieşire din bucluc decât să vândă tot Republicii Austria. În martie 1989, cu ocazia expoziţiei „Egon Schiele”, cancelarul Franz Vranitzky a anunţat începerea negocierilor pentru preluarea colecţiei.

Dar Leopold ţinea la preţ şi la ideea ca această comoară adunată într-o viaţă să fie păstrată ca un întreg.

În 1993, Guvernul a decis înfiinţarea Muzeului Leopold în Cartierul Muzeelor. Leopold nu s-a mulţumit cu aripa barocă a Grajdurilor Imperiale, ci a vrut o clădire nouă. A obţinut şi asta. Negocierile dintre el şi Erhard Busek, ministrul Ştiinţei, trebuie să fi fost criminale. Doi experţi independenţi au estimat că cele 5266 de obiecte de artă din colecţia Leopold valorează 574 de milioane de euro. E o sumă astronomică, la care s-a ajuns însumând valoarea fiecărui obiect în parte, nu a colecţiei ca un tot – a obiectat statul austriac.

În primăvara lui 1994, părţile au căzut de acord: Leopold a primit 160 de milioane de euro, în rate anuale, plătite până în 2007, şi funcţia de director pe viaţă al Muzeului Leopold. Muzeul a fost inaugurat în septembrie 2001, iar azi e una dintre cele mai vizitate instituţii din Cartierul Muzeelor. 

Intrăm, Adinuţ?

Adina: Beatrice Aumayer a năvălit în hotel intempestivă, cu părul în vânt, gesticulând şi acompaniată de tropăit de tocuri. Întârziase trei minute. Combinaţie explozivă de sânge latin şi balcanic (prin venele multor austrieci curge sânge multinaţional), Beatrice ne-a condus în pas alergător pe străduţe ascunse şi cochete, de o parte şi de alta a celei mai lungi şi populare artere de shopping din Viena: MariaHilferstrasse. Îmi propun să revin, în ritmul meu, pe Spittelberggase, Stiftgasse, Sigmundsgasse, Gutenberggase ori Siebensterngasse, unde se mănâncă şi se bea bine (pe Stiftgasse, am văzut cea mai mare porţie de costiţe din viaţa mea), iar spaţiul mic este înţesat de părculeţe şi grădini. Străduţele laterale ascund magazine ale designerilor austrieci, outleturi şi alte buticuri-bijuterie: Elfenkleid (Margaretenstrasee, 39), cu rochii şi bluze din materiale delicate (voal, mătase), care te duc cu gândul la elfi, Disasterclothing (Neubaugasse, 7 şi Kirchengasse, 19), un manifest pro moda post-punk, wieWien (Kettenbrückengasse, 5), unde găseşti cadouri şi suvenire create de tineri designeri vienezi. E nevoie doar de răbdare, relaxare şi de o hartă.

Cătălin: Câteva oraşe îşi dispută onoarea de a fi centrul Europei: Suchowola în Polonia, Hildweinsreuth în Bavaria, Rachiev în Ucraina, Krahule în Slovacia, Frauenkrchen în Burgenland. Şi mai e Viena – trândava, frumoasa, neasemuita.

Iubesc ritmul agale pe care îl capătă pasul meu în Viena, conformându-se ritmului celorlalţi. Vienezii au învins în lupta cu banul şi stresul. „Muncim ca să trăim, nu trăim ca să muncim”, spune ghidul nostru, Beatrice Aumayer. Indiferent de oră sau zi, parcurile sunt pline: lumea aleargă, pedalează sau stă la picnic. Seară de seară nu găseşti loc la terase sau cafenele. Oare când muncesc oamenii ăştia? 

„Mulţi au optat pentru un program flexibil: lucrează doar două-trei zile pe săptămână, se mulţumesc cu doar 800-900 de euro şi se dedică familiei sau se bucură de viaţă.”

Viena e mai mult decât un oraş; a devenit o stare de spirit. Cui nu i-ar plăcea să trăiască aici?

Dar înainte de-a atinge această stare de graţie, paradisul meu urban preferat a trebuit să bifeze câteva etape istorice.

A) Totul a început cu o lege obscură din anul 280 î.Hr., a unui împărat roman obscur – Probus (276-282 î.Hr.) – care a permis cultivarea viţei-de-vie şi în afara Italiei. De atunci, vinul influenţează felul în care văd vienezii viaţa. Şi azi, Viena e singura metropolă a lumii cu podgorii în spaţiul intravilan: circa 700 de hectare de vii şi peste 200 de heuriger, taverne unde se vinde „vinul de anul acesta”. 

B) În actul doi a intrat în scenă un duce de Babenberg, Leopold al VI-lea Gloriosul (1194-1230), care a făcut din Viena o metropolă culturală de primă mână.  

Habsburgii au ajuns la putere abia în 1282 şi vreme de peste 600 de ani au făcut mai mult dragoste (căsătorii aranjate) decât război, pentru a-şi forma şi consolida imperiul; iar vienezii de azi lor le datorează, în proporţie de 90%, moştenirea fabuloasă.

C) În 1529 şi în 1683, turcii au asediat Viena, molipsind oraşul cu un produs care a rămas inextricabil legat de modul de viaţă vienez: bobul de cafea. Poţi bea cafea în 2178 de cafenele. 

D) Pe la 1900, în special în Viena, capitala unui imperiu multinaţional decadent, trecerea în noul secol simboliza o eră nouă. Scriitori, pictori, filozofi, cercetători, arhitecţi sau compozitori vor influenţa secolul al XX-lea din casele lor de la Viena. Freud, Mahler, Klimt, Wittgenstein, Schiele şi mulţi alţii sunt consideraţi clasici moderni.

E) În 1986, „obscenitatea universitară” era mişcarea la ordinea zilei. Nudismul şi sexualitatea genitală şocau publicul şi spărgeau tabuurile. Günter Brus, Otto Mühl sau Valie Export sunt principalii protagonişti ai „Wiener Aktionismus”, care avea să împingă la limită graniţele toleranţei vieneze. Astfel, în prezent, 170.000 de vienezi simpatici sunt gay şi lesbiene. Centrul comunităţii gay este Villa Rosa, sau, cum îi spun cunoscătorii – Villa.

F) În mai 2009, conform studiului Mercer pe 2009 (Quality of Living Survey), Viena e oraşul cu cea mai bună calitate a vieţii din lume.  

Adina: Ne aflăm pe terasa unei cafenele Landtmann – o adevărată instituţie vieneză de la deschiderea ei în 1873 – la intrarea grădinii zoologice de la Schönbrunn. De data asta, l-am fentat pe Cătălin şi nu am mai luat mâncare la pachet; altfel, răgazurile noastre erau compromise. (Uneori, are un asemenea „talent” de a mă zori, încât după două ore îmi vine să mă culc pe o bancă). Pentru îngăduinţa lui, nu l-am mai bătut la cap să ne oprim la Cafe Gloriette, din incinta monumentului ridicat în cinstea Mariei Theresa, cu o vedere minunată asupra palatului şi grădinilor. Anul trecut ne-am oprit aici. Preţurile sunt cam piperate (6 euro o specialitate de cafea), dar pe cuvânt că merită (şi nu vii în fiecare zi la Gloriette)! Intrarea în grădinile de la Schönbrunn – în mare parte publice – este gratuită,  iar vienezii mişună pe aici făcând jogging. Deşi e la fel de vizitat ca şi impresionantul Hofburg, prezenţa copacilor şi a grădinilor temperează agitaţia. Sunetele devin mai difuze. Pe aici nu circulă maşini. Doar caleşti. Istoria Palatului Schönbrunn a început în Evul Mediu şi cea mai importantă parte a fost concepută de Fischer von Erlach, prolificul arhitect baroc. Fosta reşedinţă imperială a Casei de Habsburg are peste 1400 de încăperi, dintre care cele mai faimoase sunt Grande Galerie (o sală în stil rococo pentru balurile Curţii), Camera Milioanelor, placată cu lemn de trandafir, Cabinetul Chinezesc (unde Împărăteasa Maria Theresa ţinea întruniri politice secrete). Dacă îţi iei un bilet de „grand tour” poţi vedea 40 dintre aceste săli, inclusiv interioare din vremea Mariei Theresa. Shönbrunn a fost doar începutul unui tratament imperial. Când ne-am apropiat de Hotelul Imperial (Kärntner Ring, 16, www.luxurycollection.com/imperial), cu rucsacurile în spate, credeam că poliţiştii şi gărzile de la intrare ne vor opri. Dar nu aveau treabă cu noi, ci cu un şef de stat aflat în hotel. Deci, timp de două nopţi am stat în fosta reşedinţă a Prinţului de Württemberg, devenită Hotelul Imperial în 1873, unde preferă să se cazeze Brad Pitt şi Angelina Jolie, Michael Jackson, Vladimir Putin şi Regina Elisabeth a Marii Britanii. Stilul elegant al secolului al XIX-lea, cu risipa artistică de detalii, linii curbe şi mărturii ale luxului, detronează stilul funcţionalist, repetitiv, al timpurilor noastre. Te simţi cineva, mai ales că personalul este gata să-ţi îndeplinească cele mai extravagante dorinţe. „Mi se pare că te cam simţi în largul tău aici”, îmi spune Cătălin la micul dejun. Sunt la a doua porţie de suc de portocale şi am trecut la desert. „Şi de ce nu?”, întreb, încercând glazura de ciocolată cu linguriţa. „Uită-te în jur!” Hmmm, înţeleg unde bate. Poate pentru că suntem singurii în jeanşi din Hotelul Imperial…

Cătălin: „Şchiopătez de foame”, mi-a spus ieri Adina, contopind inconştient senzaţiile de foame şi durere de picioare după câte trei ore de vizită a Muzeului de Istorie Naturală şi a celui de vizavi, de Istorie a Artei.

Viena are peste 100 de muzee. Fantastic de multe la o populaţie de numai 1,7 milioane de locuitori (dar cu peste 8 milioane de turişti anual). Iar eu mi-am propus să le văd pe toate. Ca să-i deschid apetitul Adinei, am început să mă orientez spre cele mai mici, să nu se mai plângă că şchiopătează de foame…

Muzeul Esperanto e un model perfect de cum poţi face un super-muzeu de prezentare într-un apartament. Nu-ţi trebuie mare lucru: tablouri, afişe, fotografii, medalii, manuscrise, căşti, un proiector, trei touchscreen-uri, un joc şi multă imaginaţie.

Muzeul a fost fondat în 1927 de Hugo Steiner. Azi are cea mai mare colecţie din lume de materiale despre limbile artificiale, incluzând 25.000 de volume, 25.000 de titluri de periodice, 2.000 de artefacte, 2.000 de autografe, 20.000 fotografii şi negative, 1.100 de postere şi 40.000 de pamflete. Esperanto este cea mai importantă dintre cele 500 de limbi artificiale înregistrare, dar muzeul acoperă tot spectrul, de la klingoniană (din serialul Star Trek) la neo-slavă (dezvoltată în vremea Imperiului Austro-Ungar). 

Proiectul Lingvo Internacia, publicat într-o broşură subţire în 1887 de un oculist polonezo-rus, Dr. L.L. Zamenhof, sub pseudonimul Esperanto, s-a transformat într-o limbă complexă, folosită azi de câteva milioane de vorbitori.

Adina: Nu ştiu cât de emoţionat este Cătălin la vederea spectacolului dat de lipiţani, dar mie îmi dau lacrimile. Superbii armăsari albi dansează şi execută salturi în decorul baroc al Şcolii de Călărie de Iarnă din Hofburg (Michaelerplatz, 1) pe muzica lui Mozart, Strauss tatăl şi fiul, Bizet şi Chopin. Fosta Curte Imperială găzduieşte 72 de armăsari care trăiesc în condiţii de lux, lipsiţi de un singur lucru: libertatea de a părăsi aleile pavate ale Hofburgului pentru pajiştile natale din Piber. Au totuşi la dispoziţie un horse walker (un dispozitiv care se învârte ca o tiribombă SF şi în care caii fac kilometri de ture). Istoria lipiţanilor la Viena este strâns legată de cea a Casei de Habsburg. În anul 1580, Arhiducele Carol al II-lea de Habsburg a fondat Herghelia Imperială de la Karst, în apropierea orăşelului Lipica (din actuala Slovenie). În următoarele secole, cai cu sânge nobil italian şi spaniol au fost folosiţi pentru a obţine o nouă rasă, potrivită pentru apariţiile imperiale. Cei mai buni armăsari s-au selectat pentru Curtea de la Viena. Din 1580 şi până la sfârşitul dinastiei, Hergheliile Imperiale Karst, din Lipica, au fost hergheliile private ale familiei imperiale. În 1920, caii sunt mutaţi la Piber, la 45 km de Graz. Termenul „lipiţan” a intrat în vocabular abia în secolul al XIX-lea, până atunci fiind numiţi Spanish Karstes. Acum, descendenţii direcţi ai nobilei herghelii sunt crescuţi după principiile înaintaşilor din epoca barocă. Respectând tradiţia de secole a Şcolii Spaniole de Călărie, cunoştinţele sunt transmise pe cale orală de la o generaţie la alta de călăreţi.  

Cătălin: Am mai fost o dată la operă, la Bucureşti. Dar nu-mi mai aduc aminte mai nimic, pentru că am adormit. Asta nu m-a împiedicat să luam bilete la Tosca, în capitala mondială a muzicii. Vienezii sunt înnebuniţi după operă, şi când eşti în Viena… Nu aveam costum, aşa că m-am mulţumit cu blugi şi o cămaşă şifonată (singura din rucsac). Adina, inspirată, s-a îmbrăcat într-un costum elegant de chinezoaică. Tot drumul am bravat şi m-am prefăcut că nu-mi pasă că pe lângă ea arătam ca un cerşetor. Când am ajuns în mulţimea aristocratică ce aştepta la intrare, am început să bat în retragere. Opera de Stat – impunătoare. Domnii – impecabili, scorţoşi, la patru ace; doamnele – elegante, decoltate, încărcate de bijuterii. Intimidanţi. 

Culmea e că m-au lăsat să intru…

În primele două acte am urmărit ce se întâmpla pe scenă. O divă super-geloasă e îndrăgostită de un pictor, care încearcă să-şi ajute un vechi prieten, persecutat politic de tiranul cetăţii, care o vrea pe divă. (La final mor toţi, ca în marile tragedii greceşti.) Dirijorul, îmbrăcat în costum ca de greier, cânta şi el absolut tot împreună cu interpreţii, dar măcar o făcea pe muteşte! 

Deranjat de atâta emfază, n-am reuşit să înţeleg mare lucru. Mi-am adus aminte de vărul meu, Gabi, care în copilărie, când îi puneau bunicii o carte în mână, în loc să citească, prefera să numere câte rânduri sunt pe o pagină, câte litere într-un rând…

Din loja mea, am început să mă uit prin sală şi mi-am dat seama că sunt într-un loc unde oamenii vin pentru muzică, dar şi ca să se etaleze. Ce n-aş fi dat pentru un binoclu! 

Încet, încet m-am relaxat şi am început, în sfârşit, să ascult muzica. 

Adina: Am ieşit şi noi la picnic, în Volksgarten, pe iarbă, printre trandafiri, în faţa Muzeului Fluturilor (www.schmetterlinghaus.at), cu vin roşu, brânză şi alte bunătăţi. Erau oameni peste tot: la mese, în hamace, pe bănci şi, mai ales, pe iarbă. Grădinile de pe Dr. K. Lueger Ring au fost deschise în 1820 şi au înlocuit Palatul Bastion (Burgbastei), distrus în 1809 de armatele lui Napoleon. Concepute şi decorate după modelul grădinilor Luxembourg din Paris, cu bănci, trandafiri, alei umbroase şi mulţi copaci, Volksgarten devin seara un loc de întâlnire pentru tineretul vienez. De fapt, în Viena, toată lumea iese: fie că e în cărucior, pe bicicletă sau pe trotinetă, fie că-şi mestecă mai greu cârnăciorii din cauza protezei, într-o tavernă cu vin bun, vienezul nu concepe să nu iasă în oraş. „În Viena, socializarea este o parte importantă a vieţii, la fel ca familia sau serviciul”, ne-a spus Beatrice. Terasele, parcurile, cafenelele şi restaurantele sunt mereu pline de oameni. „Chiar dacă e vreme rea şi bate vîntul, ne luăm o haină mai groasă şi ne vedem cu prietenii”, completează Beatrice. Ieri, în sfârşit, am mers în Prater (www.praterservice.at)! Anul trecut, Cătălin s-a urcat într-un montagne-russe care l-a îngrozit atât de rău, încât m-am simţit vinovată toată ziua că l-am rugat să vină cu mine. Acum comentează la orice: „Tu vezi la ce distanţă mică de picioarele metalice sunt aruncaţi oamenii ăştia? Auzi cum scârţâie? Pe ăştia o să-i facă fleaşcă!”, şi tot aşa. Deci mă urc singură într-un leagăn uriaş, care mă ridică peste Prater şi mă dă peste cap. Tornado se cheamă şi este foarte popular. Senzaţie unică şi nu ţi se face rău. După aceea, program de odihnă, la un concert live, cu un pahar de bere.

Mai sunt câteva locuri de care Cătălin se fereşte ca dracul de tămâie: cluburile. Dacă ar exista un club fără fum de ţigară, fără muzică dată tare, ar intra şi el. Până o să se inventeze aşa ceva, merg singură. După ce am aflat că voi rata Metallica şi Nine Inch Nails în concert (veneau după plecarea noastră), iar Beyoncé la Stadthalle (www.stadthalle.at) nu mi-a stârnit curiozitatea, am trecut la o sesiune intensivă de muzică. În ţară, mai mulţi prieteni mi-au spus să merg la Flex (www.flex.at). M-am dus. Flex este undeva pe lângă Dunăre (locul e mai ciudat seara, dar nu sunt probleme de siguranţă). Verdict: probabil cel mai tare club european! 

Cătălin: Am reuşit să o conving pe Adina să mergem să vedem Biblioteca Prinţului Eugeniu de Savoia. 

Pe drum, i-am povestit cum în 1737, Împăratul Carol al VI-lea de Habsburg a cumpărat faimoasa Bibliotheca Eugeniana de la Victoria de Savoia, nepoata şi moştenitoarea Prinţului Eugeniu de Savoia. Împăratul i-a oferit prinţesei o pensie anuală de 10.000 de forinţi; s-a păcălit rău: Victoria a mai trăit 26 de ani. Valoarea bibliotecii este cotată azi la „numai” 150.000 de forinţi. Cuprinde 15.000 de lucrări tipărite, dintre care 500 de volume cu ilustraţii şi 240 de manuscrise preţioase, pe care Prinţul Eugeniu – conform poetului Jean-Baptiste Rousseau – nu le colecţiona ostentativ, ci pentru că era un adevărat prieten al ştiinţelor, al cărţilor rare şi al artei. 

Cărţile, toate legate în piele, au pe faţă şi pe spate blazonul proprietarului gravat cu aur. Printre cele mai preţioase obiecte din Bibliotheca Eugeniana sunt Tabula Peutingeriana (copia unei hărţi a sistemului poştal roman, aflată azi în colecţia de manuscrise), Atlas Bleau van der Hem (o colecţie de hărţi) şi o Bible Moralisee, cu 2000 de ilustraţii. 

Ajunşi în faţa Prunksaal-ului, fosta Cameră de Lectură a Curţii Imperiale, unde se află azi Bibliotheca Eugeniana (alături de alte 200.000 de cărţi valoroase tipărite în anii 1501-1850), soarta mi-a fost potrivnică: tocmai atunci, în Hofburg se sărbătoreau zilele oraşului, cu mult soare, muzică şi mâncare. Toată munca mea de convingere a fost în van şi Adina a rămas la petrecerea din Michaelplatz. M-am dus singur.

Am ieşit după vreo două ore năucit. A trebuit să mă aşez. Afară cântau cimpoaie scoţiene… Nu mi-am închipuit că o sală de lectură poate şoca astfel. Sunt obişnuit cu bibliotecile mici, întunecate, labirintice. Dar sala spaţioasă ca o catedrală (cupola centrală are aproape 30 m înălţime) a fostei biblioteci imperiale e mai frumoasă decât cea mai frumoasă femeie din lume. Probabil aşa gândea şi Împăratul Carol al VI-lea, care a iniţiat construcţia acestei bijuterii arhitectonice. 

Aşa îmi imaginez că arată paradisul. Ca o bibliotecă în care fiecare carte e o lume în sine, iar biblioteca – o lume a lumilor. 

Adina: Cătălin s-a dus să se bălăcească la Amelienbad. Ura! Program de voie pentru mine: am mai dat un tur prin Hofburg, am băut o cafea la Café Hofburg (am stat o veşnicie şi a fost minunat), am intrat la toaleta de vizavi care, din cauza unei doamne-cerber în halat albastru şi cu un cerc de chei pe deget, care te încuie în toaletă, m-a făcut să nu mai intru în băi fără să aflu în prealabil care-s regulile „casei”, am mai cumpărat câte ceva de pe MariaHilferstrasse. Apoi am mers în locul în care am revenit toată vacanţa: curtea interioară din Cartierul Muzeelor, complexul de 60.000 de metri pătraţi, cu fotolii galbene pe care poţi să dormi în plină zi. Museums Quartier Wien s-a deschis în 2001 şi are aproape 50 de spaţii dedicate culturii contemporane. Anual, în MQ vin 3 milioane de vizitatori. Dar, dincolo de aceste lucruri, în Museums Quartier sunt fericită. Aici mă odihnesc când am nevoie de o pauză, cu un pahar de cafea, sau moţăi înfofolită bine, din cauza vântului. Nu mă deranjează nimeni, sunt un omuleţ în mulţimea oamenilor de aici, al căror zumzet este reconfortant. Cât sorb din cafea, încerc să mă hotărăsc între „The Porn Identity”, o expoziţie în KunstHalle, al treilea mare muzeu din MQ, şi o vizită în MUMOK, ce anunţă expoziţia artistei Maria Lassing. Nu atât numele ei, cât posterele cu o bătrână nud, crăcănată, care are un pistol către tâmplă şi unul în faţă, m-au intrigat. MUMOK este o clădire avangardistă, cenuşie, aparent fără geamuri, cu o arhitectură total diferită de cea a fostelor Grajduri Imperiale, care găzduieşte o colecţie impresionantă: 7000 de lucrări de opere de artă modernă şi contemporană, semnate de Andy Warhole, Pablo Picasso, Joseph Beyus, Jasper Johns, Roy Lichtenstein, şi o bogată colecţie dedicată şocantei şi ciudatei mişcări artistice care a zguduit în anii ’60-’70 Viena cea liniştită – acţionismul vienez. Structura metalică din interior, lăsată la vedere, lifturile din sticlă, sunetele care veneau de la diversele filme proiectate la televizoare mă fac să mă simt într-un loc suprarealist şi experimental (fără să ştiu exact dacă-mi place ori ce-mi place, sau sunt doar copleşită). În ceea ce o priveşte pe Maria Lassing, la etajul şase, MUMOK a celebrat cei 90 de ani ai artistei austriece printr-o expoziţie amplă, alcătuită din lucrările ei. Pictura pe care o văzusem expusă afară (imediat remarcată şi recunoscută de un băieţel de trei ani), „Du oder Mich” (Tu sau eu), face parte dintr-o operă de o viaţă încărcată de simboluri: moarte, teamă, anxietate, căutare, sexualitate, senzaţii. Am ieşit confuză. Dar cu impresii puternice. 

CătălinObişnuit cu bazinul de la „Lia Manoliu” din Bucureşti, am intrat în Piscina Amalia (deschisă la 1926, o bijuterie arhitecturală în stil art déco), temător să nu fie un vis, pipăind cu piciorul la fiece pas, ca pe o altă planetă. O să ţin minte toată viaţa ziua de joi, 30 aprilie, ora 11.30.

Am rămas uluit, ca un gladiator dintr-o provincie îndepărtată care calcă pentru prima oară în Colosseum.

Cabinele, de jur-împrejur, pe două etaje, ­ca tribunele unui stadion de lux. Cupola de sticlă mată, deasupra. Duşuri, cât vezi cu ochii. Uscătoare de păr, ca la coafor.

La un capăt al bazinului apa are un metru, la celălalt, unde e o trambulină pe mai multe niveluri, nu am reuşit să-i ating fundul.

La ora la care am mers nu erau decât nişte eleve de generală, care exersau sărituri de la trambulină cu profesorul lor, 5-6 doamne în vârstă, care mai mult moţăiau în şezlongurile de pe margine, şi un tânăr exibiţionist, care a făcut o oră mişcări de încălzire înainte să intre 10 minute în apă. Am înotat 40 de bazine. Nu-mi venea să mai plec. O fi fost şi efectul fetelor fâşneţe care săreau de la trambulină. A doua zi am vrut neapărat să o aduc şi pe Adina, să vadă şi ea minunăţia. Am venit de dimineaţă, dar ne aştepta o dezamăgire. Pe 1 mai, TOTUL era închis în Viena. 

Aşa că am plecat iar în odiosul parc de distracţii din Prater, unde erau concerte şi petreceri pentru Adina, dar cu un gând ascuns: mâine o să evadez la talciocul de la staţia de metrou U4 Kettenbruckengasse, despre care am auzit (www.flohmaekt-termine.at/wien) că e o adevărată ureche îmbelşugată a calului din poveste.  

La drum

Utile

  • Pe www.wien.info găseşti tips-uri de călătorie în 14 limbi, baze de date cu evenimente, planificarea rutelor etc.
  • Hărţi gratuite ale oraşului, broşuri, rezervări şi vânzare de bilete, schimb valutar şi alte servicii – la Tourist-info, în spatele Staatoper, zilnic, între orele 9 şi 19. Albertinaplatz/Ecke Maysedergasse, 1010 Wien, tel.: (+431)24555, [email protected]
  • Austrian Airlines zboară din cele mai multe oraşe din România (5) cu destinaţia Viena. www.aua.com/ro/rom 
  • Cardul Viena îţi asigură 72 de ore de călătorie cu toate mijloacele de transport în comun, precum şi alte 210 avantaje (reduceri şi oferte speciale).
  • Trei hoteluri de top, pe alese: Imperial, www.luxurycollection.com/imperial; Das Tyrol, www.das-tyrol.at; Altstadt, www.altstadt.at
  • Un weekend cu buget redus la Viena? www.wombats-hostels.com/vienna/   

Galerie de imagini:

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*