O săptămână prin lumea subterană

În faţa intrării peşterii Şura Mare, Cristian Lascu şi prietenii săi sunt echipaţi până’n dinţi şi încă zâmbitori. „Stabilim ultimele detalii ale unei ture de douăsprezece ore prin canionul subpământean”, spune autorul. Foto: Cristian Lascu

Curs intensiv de introducere în speologie

Turismul în peşterile româneşti nu e prea încurajat, şi asta şi din cauza speologilor egoişti, cum sunt eu. Pe cât de mult îmi plăcea să merg în ture cu coechipieri ce voiau să guste fiorul cavernelor, pe atât de puţin mă tenta să conduc un grup de betetişti cu chef, cu buzunarele doldora de beri şi seminţe. Am fost autor şi colaborator la ghiduri turistice pentru peşteri şi m-am străduit să fac treaba cât mai prost. Cu ghidul meu în mână, respectivul turist va găsi poate intrarea după o îndelungată bâjbâială prin zbeguri ţepoase.Va pătrunde apoi în galerii puţin atrăgătoare, pline de argilă şi guano. Va da cu capul de tavan. Mă va blestema. Şi dacă se va lecui de speoturism, este exact ceea ce mi-am dorit. Motivul pentru care am acceptat propunerea de a colabora la astfel de ghiduri a fost teama ca nu cumva să fie încredinţate altora, care să le facă bine.
Pentru că, dragii mei, peştera nu e pentru orice ciumete. E un loc magic. Aici se întâlnesc elementele primordiale: piatra, apa, întunericul. Mituri şi legende. Spaimele ancestrale de labirint, de abis, de claustrare. Dacă există vaduri prin care râul timpului curge altfel, unul dintre ele este cel subpământean şi nu avem nevoie de demonstraţii relativiste pentru asta. O oră în peşteră este percepută cât două la suprafaţă. Faptul a fost studiat şi confirmat de numeroasele experimente de tip „În afara timpului“. Trăiţi sub pământ şi veţi trăi dublu. Vieţuitoarele de aici sunt fosile vii sau creaturi fantastice, la propriu. Liliecii, de pildă, sunt fiinţe extraordinare: singurele ma-mifere zburătoare, văd cu urechile, zboară cu palmele, au inventat cel mai perfecţionat radar, deţin şi alte brevete unice. Lăsaţi paltonarii să creadă că se năpustesc în părul blondelor. Din păcate nu-i adevărat.
Aşadar, peştera nu e numai o experienţă geografică, ci mai ales culturală. Nu se potriveşte cu seminţele de dovleac.

Dar iată cum m-am trezit totuşi ghid turistic. Nişte americani iubitori de natură sălbatică şi peşteri din lumea largă s-au decis să viziteze şi peşteri de la noi. Au format un grup organizat. Oficiul de turism al României din New York i-a încurajat, furnizându-le toate informaţiile greşite posibile (deşi printre ele nu erau şi ghidurile amintite). După o bruftuluială pe Otopeni, după găzduirea rece, la figurat dar şi la propriu, de la hotel, au mers la oficiul de turism din Bucureşti unde au primit informaţii greşite la zi. În cele din urmă, au făcut joncţiunea cu echipa noastră de speologi, care s-a mobilizat. Aveam orgoliul patriotic şi provincial de a-i uimi pe aceşti americani. Nu aveam prea mulţi termeni de comparaţie, dar simţeam că peşterile noastre pot sta alături de cele mai grozave pe care le văzuseră ei în America şi în lume. Americanii aveau profesiuni diferite: Lowell, un chirurg, şi fiul lui, Nick, elev, Kate, o funcţio-nară de bancă, Dave, un tânăr ce părea – dar nu era – drogat, Bob, un specialist în inteligenţă artificială şi comunicaţii digitale, şi Carolyne, soţia sa casnică, Racqel, o asistentă medicală, feministă-macho, Jim, un blajin profesor de biologie. Aveau o condiţie fizică normală, de oameni care fac mişcare, jogging, uneori fitness şi mănâncă de trei ori mai puţin ca noi. Feminista macho era însă recordmană a S.U.A. la coborâre şi urcare cu blocatoare pe coardă. (Cred că vreo 95 de minute, pentru cei 700 m ai peretelui El Capitan.)
Aveau toţi comportamentul speoturistului perfect. Foarte atenţi la ce se spunea, disciplinaţi, politicos curioşi, nu se lăsau bălmăjiţi cu explicaţii incomplete, aveau spirit de echipă şi un umor spontan, nu din bancuri cu Bulă. Călcau cu respect prin peşteri, aproape cu religiozitate. Era clar că nu erau printre cei ce ar fi ascuns cristale în pantaloni.
Ne-am hotărât să le facem un meniu asortat. Să începem cu un aperitiv românesc, urmat de ceva uşor, de încălzire, pentru a stârni pofta pentru sarmalele şi friptura de la apogeu. Un desert. Toate astea se află pe un traseu cuprins între Vâlcea şi Turnu Severin, drum verde cu sate plăcute, agrementat ba cu o ceramică de Horezu, ba cu trovanţi, sau cu marele Brâncuşi, de care străinii habar n-au, ca să nu mai vorbim de puzderia de mănăstiri.
În prima zi am plecat devreme din Bucureşti. Cap compas masivul Buila-Vântrurariţa, aflat aproape de Vâlcea. Trei ore de condus. O cetate calcaroasă semeaţă, cu capre negre pe culme şi schituri bătrâne la poale. Bisericuţa schitului Pahomie, cuibărită sub o surplombă năpădită de iederă, produce impresia scontată. Peştera zilei se află deasupra Mănăstirii Bistriţa, una dintre cele mai frumoase din Oltenia, veche de peste 500 de ani. Ctitorii ei, boierii Craioveşti, i-au dăruit şi moaştele sfântului Grigorie, făcătoare de minuni. În vremuri tulburi – şi din acestea, ne lamentăm noi, erau berechet –, moaştele erau ascunse în peştera săpată în pereţii Cheilor Bistriţei, în încredinţarea unui pustnic. Sfinţitul Pahomie şi-a petrecut în grotă toată viaţa. Peştera are două intrări. Galeria de acces este scundă, obligând la o penitenţă în mersul piticului. În porţiunea cu galerie mai spaţioasă se află bisericuţa Ovidenie, puţin mai mare decât o cabină telefonică, cu picturi făcute de iconarii din vechime şi turiştii contemporani. Într-o nişă se află rezervorul de apă cioplit de sihastru în stâncă, alimentat de lacrimile muntelui. După o mică distanţă, trecând pe sub o colonie de lilieci, se ajunge la o a doua bisericuţă, aflată sub o deschidere suspendată spectaculos deasupra prăpastiei din chei. Ghida este o măicuţă deopotrivă cucernică şi instruită. Se percepe o mică taxă de vizitare în beneficiul mănăstirii.
Prietenii noştri coboară copleşiţi de romantismul locului şi de glasul ca un murmur de izvor al tinerei măicuţe, depănând poveşti de neînţeles pentru ei.
În aceeaşi zi, cu toată lălăiala din traseu, ajungem să vedem şi Peştera Polovragi. Defileul Olteţului, cu pereţii de sute de metri, e foarte spectaculos, dar galeria electrificată nu oferă mare lucru. Deci trebuie să adăugăm şi aici ceva condiment cultural: pe culmea de deasupra peşterii se mai văd ruinele unei vechi cetăţi dacice. Umblă vorba că între cetate şi peşteră era o galerie de legătură ce permitea dacilor să se retragă în caz de încercuire, dispărând în genunile cheilor. Asta da provocare pentru speologi! Timp de cinci ani, Clubul Focul Viu Bucureşti (căruia îi fusesem fondator şi naş) a scotocit muntele în căutarea faimoasei legături. Peste 7 km de galerii necunoscute au ieşit la iveală, unele foarte frumoase, dar misterioasa galerie dacică n-a apărut.
Cu binecuvântarea maicii stareţe, adoptând veşminte decente şi un comportament cuviincios, înnoptăm la Mănăstirea Polovragi. Cina austeră, vecernia, curăţenia monahală ne cufundă într-un somn de ev mediu. Americanii noştri sunt deja năuciţi.
În ziua a doua trecem mai întâi pe la vecina Peştera Muierilor de la Baia de Fier. Nu de alta, dar oaspeţii noştri sunt bucuroşi să facă cât mai multe crestături pe patul puştii. Peştera Muierilor este o show-cave, cea mai vizitată din sudul României. Are cabană, restaurant şi WC-uri. Cheile Galbenului, frumuşele, repetă în mic modelul Olteţului.

Galeria electrificată străbate muntele de la un cap la altul şi dacă n-ar fi câteva strâmtori, s-ar putea parcurge cu bicicleta. Galeriile de dedesubt ascund cimitire de oase ale urşilor şi leilor de cavernă, seniorii faunei cuaternare din Carpaţi. Revista „National Geographic“ a scris recent despre un maxilar de neanderthaliană descoperit aici printre oasele de urşi şi de hiene de peşteră. După dentiţie se pare că e vorba de o soacră, cu o vechime de 35.000 de ani. Trecem pe la Coloana Infinitului, Poarta Sărutului şi pe la Hobiţa.
Popasul din seara a doua este la Staţiunea Speologică Cloşani. În sat şi împrejurimi, mai ales pe malul lacului de la Valea Mare, sunt acum multiple facilităţi de cazare. Ne-am înarmat şi cu autorizaţia de vizitare obţinută de la Comisia Monumentelor Naturii. Pentru că a venit timpul unei specialităţi, unde aparatele foto să intre temeinic în acţiune. Cloşaniul este un mic muzeu subteran natural de mineralogie. Într-una dintre galerii abundă formaţiuni de toate formele şi culorile, iar pe podea sunt bazine cu cristale cu forme perfect geometrice. Totul este miniatural şi fragil, de aceea vizitările sunt sever restricţionate. Cealaltă galerie e mai tolerantă faţă de vizi-tatori şi are chiar o potecă betonată. Şi ea ne încântă cu numeroase podoabe de calcit, dar un secol de vizitare fără restricţii (cea mai veche inscripţie de la turişti este din 1901, iar cea mai prestigioasă este a lui Iorga, din 1940) arată cum omul este un factor de selecţie naturală: tot ce a fost slab, fragil a fost bărbierit, au rezistat doar stalagmitele şi stalactitele foarte robuste.
În ziua a treia afară e o toamnă frumoasă, cu lumină de miere, potecile troienite cu frunze îngălbenite, iar murii cât omul sunt doldora de fructe aromate. O mare poftă de lălăială la suprafaţa pământului pândeşte tacit, pare o perversiune să doreşti să te bagi iar la frig şi umezeală. E un moment psihologic greu. Problema e că acestor musafiri de peste Ocean le place grozav să se respecte programul. Iar azi e prevăzută o peşteră sportivă, al cărei nume nu vreau să îl dau, cu treceri de sifoane în costum de neopren, târâşuri prin noroi, oleacă de căţărare. Dar merită deranjul, căci morfologia galeriilor, cu arhitecturi elegante, de arce romane, ogive gotice sau temple egiptene, nu se poate vedea oriunde. În câteva secţiuni monumentale ne oprim pentru fotografii. Dar şi fotografia de peşteră are ritmuri diferite. Pentru imortalizarea peisajului subteran aparatul trebuie pus pe trepied, subiectul ales trebuie văzut din unghiuri diferite, se decide după oarecare tocmeală care să fie regia iluminării. Se stabileşte că cineva trebuie să stea ca o momâie, nemişcat în cadru, pentru a oferi privitorului un reper descifrabil în straniul peisaj mineral. Momâia trebuie instruită, unde, cum, cât să stea. În aceste condiţii, două poze pe oră reprezintă o viteză ameţitoare. Am intrat pentru 5-6 ore, dar când ne uităm la ceas, descoperim că suntem acolo de 12 ore şi a trecut de miezul nopţii. Începe să ne cuprindă un fel de frison, combinaţie perfidă de somn, frig, foame şi mai ales un simţământ de claustrare, tristeţea zgribulită de a te şti departe de plaje însorite, de patul confortabil, de mirosul ierbii.

La întoarcere, sifoanele ne dau emoţii, pare-se că afară timpul s-a schimbat brusc şi a început o ploaie. Pârâul subteran e tulbure, are un miros de mlaştină şi aproape că ne trece peste cap, sunt locuri unde trebuie să tragi o gură bună de aer şi apoi să intri cu totul sub apă. În timpul ăsta târăşti după tine şi bagajul fleaşcă, îngreunat de argilă, torentul vuieşte şi acoperă vocile. Nu-i bine, dar nici loc de întors nu e. Când în sfârşit schimbăm noaptea peşterii pentru cea biciuită de fulgere de afară, ni se pare o adevărată izbăvire.
Ajungem la cabană noaptea târziu şi, în timp ce rafalele ploii bat în geam, toată lumea, încălzită de vinul fiert, vorbeşte deodată.
Ziua a patra. Am programat o peşteră de formă, Peştera Podului, doar pentru o nouă crestătură la răboj. Ca de obicei, vor să ştie programul pe ore şi minute. Exasperat, anunţ că vom pleca la ora speologului. Asta pe româneşte înseamnă cam ora 14.00. Explicaţii pentru ei şi pentru dvs.: ora speologului e o invenţie pentru vacanţe speo prelungite pe mai multe zile. Dacă în fiecare zi pleci la peşteră la ora la care se pleacă de obicei la lucru, iar apoi stai ca noi, ieri, adică vreo 12 ore, înseamnă că ieşi seara. Dacă a doua zi faci la fel şi o ţii tot aşa, după o săptămână uiţi cum arată lumina soarelui, devii un fel de liliac. Principiul orei speologului îţi permite să leneveşti la soarele dimineţii, să-ţi usuci lucrurile, să stai la taclale cu o cafea. Abia la amiază tocmai bine ţi se face din nou dor de răcoarea peşterii.
Deci la ora speologului noi pornim spre galeria ca un tunel de metrou a Peşterii Podului de la Ponoarele. „Podul lui Dumnezeu“ este o arcadă de calcar ceva mai mare decât Arcul de Triumf, aflată drept în centrul comunei Ponoarele. Şoseaua naţională trece peste el. Podul nu a fost făcut de misterioşii pelasgi, cum dacomanii pot citi în „Dacia Preistorică“ de Ovid Densuşeanu, ci, după cum îi spune şi numele, chiar de Dumnezeu în persoană, folosind metoda dizolvării carbonatului de calciu şi a colapsului carstic. Cine are ochi să vadă îşi dă seama că podul e un tronson detaşat din tunelul imens al Peşterii Podului. Sunt mai multe astfel de arcade carstice în România, dar aceasta este cea mai bine plasată faţă de o şosea, care e din când în când chiar asfaltată. Povestim americanilor cu oarecare ifos despre arcadele noastre, ignorând că prin Marlborough Country ei au fost dotaţi cu arce de sute de metri lungime. Peştera Podului e relativ scurtă. Tunelul noroios, dar impunător are o ramificaţie spaţioasă, cu podoabe calcitice. Apoi iese pe cealaltă parte a muntelui, în dreptul lacului fantomă Zăton. „Fantomă“, pentru că în perioadele mai uscate vedem doar fundul lui roşu, brăzdat de crăpături. Lunar. „Zăton“, pentru că ăsta este termenul (iugo) slav pentru „iaz“. Iar prin zona asta se poartă multe toponime slave, de obicei foarte melodioase. Bob, inteligentul artificial, îmi spune că e familiarizat cu slava. Că a studiat facultativ limba rusă pe când era student. Mai târziu, când FBI a aflat de hobby-ul lui, a fost scos din proiectul super-secret în care lucra, şi anume sistemul de teleghidare a rachetelor Pershing, cele cu încărcătură termonucleară, chitite să bată spre Răsărit. Oci ciornaia! I-am cerut permisiunea să-i comunic asta securistului personal, pentru a mai înviora puţin nota de relaţii cu cetăţeni străini, la modă pe vremea aceea. Şi-a dat cu amabilitate acordul.
Mai avem două lucruri de făcut înainte de a părăsi acest loc neobişnuit. Să vedem şi să fotografiem lapiezurile, canale şerpuite săpate de apă în calcarele din culmea de deasupra peşterii, şi să bem apoi o binemeritată bere la bufetul lui Mitică Borloveanu, de lângă Pod. El ne poate găzdui în casa sa de „două margarete“, dar, credeţi-mă, ospitalitatea şi gustul bucatelor fac cât un întreg buchet.

Ziua a cincea ne găseşte în faţa portalului uriaş de la Gura Prosecului, la Peştera Topolniţa. Ca să ne exprimăm exact, această intrare de peşteră are 67 m, potrivit unei măsurători făcute împreună cu prietenul meu, Florin Baciu, cu un balon de hidrogen. Privind magnificul fenomen carstic, constaţi ca şi Mark Twain în faţa cascadei Niagara că nu-i mai poţi aduce nici o îmbunătăţire. Apoi porneşti în jos pe firul apei, printre stânci ciclopice, coborând săritori, sărind din piatră’n piatră, înotând în dorne, călărind cascade. Deodată, galeria devine un prelung lac. Apa curge leneş, imperceptibil şi ne poartă agale, la vale. Când îndreptăm spotul reflectoarelor în sus, vedem defilând umbrele bolţilor, la peste 40 m mai sus, şi zborul besmetic al liliecilor. Şi tot acolo sus, trunchiuri de copac înţepenite, rămase pasămite de la Potopul lui Noe. Apoi face parte din program să stingi toate lămpile şi să pluteşti în beznă. Ai doar o vagă percepţie a alunecării. Deodată apare o fantomă albăstruie, care devine tot mai puternică. Este ieşirea din galerie, Gaura lui Ciocârdie, de 36 m. (O imagine cu acest loc este la România mea, din primul număr din „National Geographic Traveler“.) Deşi are doar un  kilometru lungime, canionul subteran al Prosecului lasă impresii de neuitat. Uzi fleaşcă, facem un foc bun în luncile Topolniţei pentru a ne încălzi, înainte să pornim spre casă.
Topolniţa are 20 km de galerii maiestuoase. Nu le birui nici într-o săptămână. Dar merită să mai stăm aici o zi pentru o tură într-una dintre galeriile etajului superior. Una dintre ele conţine formaţiuni fragile şi nu poate fi vizitată decât cu aprobare de la Academia Română, în prezenţa ghidului-custode. Altele, cu nimic mai prejos, sunt oricum destul de solicitante ca efort.
Şi a fost ziua a şaptea. Dumnezeu s-a odihnit, căci îşi stabilea singur programul, pe când noi mai avem de bifat obiective în carneţel. Dar fiindcă suntem la desert, ne-am propus o plimbare odihnitoare prin Defileul Dunării. Aici ne întâlnim cu Porţile de Fier. Le explicăm oaspeţilor că ne aflăm în locul unde un important lanţ de munţi, Carpaţii, este tăiat de un mare fluviu european. Se vede pe orice hartă, chiar una nu prea amănunţită. Pe aici au venit romanii, băi, care apoi s-au luptat cu succes cu dacii! Le reamintim că aceste evenimente se petreceau pe când ei nici nu se pomeneau.
De pe platoul Ciucaru Mare din Dubova aruncăm o privire aeriană „din balcon“ asupra fluviului, aflat cu 200 m sub noi. Un show de zile mari. Apoi intrăm în ultima peşteră din program, Ponicova, un imens tunel natural care traversează muntele, având intrarea sub Ciucaru. Fluviul pătrunde în peşteră pe vreo 150 m. De aceea, acei români care doreau să fugă din ţară în Occident se fofilau prin intrarea în amonte, aşteptau noaptea nevăzuţi de grăniceri, apoi porneau înot spre maul sârbesc, intrând la apă direct în grotă. Cred că acel portal maiestuos, tivit cu perdele de iederă, a fost cea mai frumoasă poartă prin care românii au plecat spre libertate.
Când ne-am luat rămas bun pe Otopeni, prietenii noştri aveau lacrimi în ochi. Ce simţeam noi, nu ştiu, căci ne uitam fiecare în altă parte. De atunci, câţiva dintre ei au revenit în România de mai multe ori. Pentru peşteri, pentru noi, pentru ţara asta ciudată, amestec de grotesc şi sublim.

Echipament

Cu peştera nu-i de glumit. Nu plecaţi la drum nepregătiţi.

  • Cască Petzl cu dublu ecleraj;
  • Combinezon semipermeabil. Subveşmânt din lână sau polartec;
  • Ghete cu ciorapi de lână sau polar, sau cizme de cauciuc;
  • Pentru galerii amfibii, costum de neopren de 5 mm;
  • Pentru verticale, echipament TSA, format din ham, blocator, coborâtor, lonje, carabiniere;
  • Banană speologică pentru transportat echipamentul;
  • Butoiaş sau cutie rigidă, etanşe, cu protecţie antişoc pentru aparatura foto;
  • Folie argintată de supravieţuire.

Peşteri recomandate de un vechi fan al lor

România are 12.000 de peşteri, dar doar 12 sunt amenajate pentru turism. Ceea ce poate fi o şansă pentru cei ce doresc să simtă fiorul autentic al experienţei subterane.
Despre peşterile amenajate pentru turism nu vă pot spune prea multe. Câteva sunt electrificate, câteva au ghid, câteva sunt frumoase, câteva au WC-uri la intrare. Dar cele care întrunesc toate acestea sunt doar două: Peştera Urşilor de la Chişcău şi, cu oarecare indulgenţă, Peştera Muierilor de la Baia de Fier.

Cu bilet

Peştera Urşilor de la Chişcău Aveţi ocazia, contra unui bilet de intrare care costă cât două beri, să vedeţi comod şi rapid o peşteră adevărată: frumoasă, intactă, păstrând fosilele fiorosului urs de cavernă. Şi o amenajare de clasă europeană.
Peştera Muierilor Peştera Muierilor de la Baia de Fier e, în schimb, e o amenajare „românească”. Şi e o doamnă care încă se ţine bine, deşi fardul ascunde cu greu unele riduri. Dar peştera are mai mult decât arată la prima vedere. Descoperiţi-o.

Peşteri fără bilet, dar care fac toţi banii…

Pentru cei ce iubesc natura încă sălbatică şi vor să trăiască o experienţă subterană autentică îndrăznesc să recomand aici câteva peşteri care, în anumite condiţii, pot fi văzute de cei pasionaţi.
Care sunt aceste condiţii:

  • obţinerea unei aprobări pentru vizitare de la Comisia Monumentelor Naturii, de la administraţia parcului naţional sau natural sau numai de la un ghid-custode (în funcţie de clasificarea şi localizarea peşterii). Peşterile atribuite în custodie legală au un regulament de vizitare care reglementează numărul maxim de vizitatori, durata vizitei, restricţii etc.;
  • contactarea din timp a custodelui şi stabilirea de comun acord cu acesta a datei şi a condiţiilor vizitării.  Ca orice frumuseţe castă, o peşteră sălbatică se cucereşte greu, dar fericirea e pe măsură.
  • dotarea cu un echipament adecvat e obligatorie, calitatea lui poate da diferenţa dintre plăcere şi tortură.

Topolniţa – toate peşterile într-una singură Se află între marile mele favorite pentru galeriile ei imense şi surprinzător de diferite, cascadele şi dornele marelui canion, contrastul dintre sălile sălbatice, cu stânci aparent instabile şi micile palate de pitici. Locul e pitoresc şi prietenos. Se află în custodia Clubului Speo-Alpin MH (Preşedinte Sandu Popa, 0721.264.143) şi a Institutului de Speologie „Emil Racoviţă”. Custode: Sorin Şoşu, 0722.619.044. Complexul carstic de aici este inclus în Geoparcul Mehedinţi, administrat de Consiliul Judeţean Mehedinţi.

Peştera Curecea – În tunelul timpului Ca un tunel de metrou, Curecea străbate de la un capăt la altul un deal din podişul calcaros mehedinţean. Pe parcurs oferă un muzeu natural de forme de eroziune şi dizolvare, o lecţie concentrată de geologia peşterilor. Se vizitează în aceeaşi companie simpatică a ghizilor Speo-Alpin MH.

Şălitrari – În vizuina ursului Peşterile din Valea Cernei sunt  agăţate în pereţii ameţitori, ca liliecii.  Drumul până la Şălitrari, trecând prin cascadele unei văi strâmte între pereţi verticali, urcând abrupturi, strecurându-se printre stânci şi tuneluri naturale, este el însuşi o atracţie. Iar peştera are multe poveşti, din preistorie până în evul mediu. Dar nu vom răzbi până aici altfel decât conduşi de un ghid de la Clubul Prusik Timişoara, care are peşterile Cernei în custodie. Persoană de contact: Radu Puşcaş, 0722.277.379. Toate obiectivele speologice din zonă sunt protejate, fiind incluse în Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei.

Peştera Şura Mare – never-ending story Dacă aş fi îmbarcat pe o navă cosmică şi aş avea dreptul să-mi iau cu mine doar şapte peşteri, Şura Mare ar fi cu siguranţă printre ele. Pentru că este cea mai vie, cea mai dinamică, dar şi cea mai capricioasă. Un drum până la capăt şi înapoi poate lua două zile de lupte cu torenţii, cacadele, dornele. Şi, din loc în loc, câte o răsplată. Una dintre ele este Templul, o coloană ce se înalţă peste terase albe semicirculare de marmură albă de o monumentalitate religioasă. De aici mai e mult până la capăt, nu se ştie cât, pentru că Şura Mare nu se termină niciodată. Este necesar să fim însoţiţi de un ghid-custode desemnat de administraţia parcului Naţional Cioclovina–Grădiştea de Munte.

Peştera Coiba Mare – cetatea de calcar din Casa de Piatră Lângă cătunul Casa de Piatră se află o imensă intrare de peşteră, cam cât cupola Ateneului. E preludiul unei aventuri subterane, pe cursul unui pârâu, care ne aruncă într-o cascadă, ne meandrează printre pereţii lucioşi şi trunchiurile negre, lăsate de viituri, ne abandonează pe malul Lacului Morţii. Galerii labirintice şi o mare cascadă de lapte de lună   completează oferta unei peşteri spectaculoase şi fotogenice. Înainte de Casa de Piatră treceţi pe la Casa Speologilor, la marginea comunei Gârda, administrată de Federaţia Română de Speologie (Andrei, 0744.837. 467). Tot aici, Cristi, doctorul de ţară, pasionat de speologie, vă poate informa (0764.471.961).

Peştera Măgura – promenadă la Canguri şi Palmieri Măgura e o peşteră primitoare, spaţioasă, prietenoasă, suficient de încâlcită pentru a ne da unele emoţii de orientare, dar nu mai mult decât trebuie, cu formaţiuni mari, care îi dau un aspect de palat subpământean. De obicei e pustie, căci puţini turişti vin până aici. Rătăcind prin galeriile ei, putem fotografia pe îndelete Sala Mare, Palmierul, Sala Minunilor, Muntele Alb, Cangurul, Sala Domurilor…

Ciur Ponor – piatră de încercare Sunt aici 17 km de ga-lerii, dar numai cei mai sportivi pot spera să le savureze farmecul. După o prelungită gimnastică prin strâmtori şi diaclaze, coborâm două cascade, ne bălăcim într-un sifon, apoi peştera se dezvăluie în splendoarea ei. Cei cu adevărat dornici să trăiască o experienţă autentică se pot duce la baza speologică de la Ciur Ponor, admi-nistrată de preşedintele Federaţiei Române de Speologie, Viorel Lascu (0726.777.694, 0745.602203). Aici aveţi condiţii să vă şcoliţi în tainele drumeţiilor subpământene.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, Nr. 2/2009)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*