China mea

Scriind pe Zid. Provincia Hebei. Foto: Leong Ka Tai

 

14 fotografi cufundaţi într-una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii ne împărtăşesc fotografiile lor preferate – şi ne povestesc cum le-au făcut.

Scriind pe Zid. Provincia Hebei.

Ca şi piramidele, Marele Zid Chinezesc, lung de 6.700 km, îşi păstrează puterea de atracţie în ciuda asaltului aproape permanent al turiştilor. Mulţi dintre ei sunt înarmaţi cu aparate foto, aşa că nu ai cum să pozezi priveliştea străveche dintr-un unghi nou – decât dacă eşti isteţ ca fotograful Leong Ka Tai. Acesta face fotografii prin China de la începutul anilor ’80, cu mult înainte ca Hong Kong-ul natal să redevină teritoriu chinez. „Într-o seară am întâlnit o trupă de artişti avangardişti în Beijing şi i-am chemat cu mine la Zid“, îşi aminteşte Leong. Înainte de zori, grupul a făcut 45 de minute la nord de oraş, până la Mutianyu, o porţiune bine păstrată a uriaşului punct de reper vizibil din spaţiu. Artiştii au întins o pânză albă legată de altă bucată de pânză roşie care forma caracterul chinezesc însemnând „fiinţă umană.“ „În această reprezentaţie, artiştii spun că oamenii din lume sunt legaţi unii de alţii“, explică Leong. „Fata din faţă încearcă să îi strângă laolaltă pe ceilalţi, să-i facă să coopereze.“ Pe când Leong făcea fotografia aceasta, cu puţin înainte de ora 7.00 dimineaţa, se auzea huruitul îndepărtat al autocarelor care se apropiau.

China în ascensiune. Shanghai.

Arătând ca o versiune din secolul al XXI-lea a Ţării lui Oz, Shanghaiul pe timp de noapte pulsează de culoare, energie şi optimism. „Fotografia aceasta arată cele două feţe ale Shanghaiului de azi“, spune fotograful Keren Su, originar din Hangzhou. „Hotelul Peace, cu acoperişul verde, în prim-plan în stânga, a apărut în 1929, sub numele de Hotelul Cathay. Era proprietatea lui Victor Sassoon, un evreu irakian cu cetăţenie britanică, şi este de mult un simbol al Shanghaiului prosper de la începutul secolului al XX-lea, când oraşul era prima zonă metropolitană din Orientul Îndepărtat. În schimb, profilul modern al Pudong-ului, în fundal, reprezintă China modernă, unde o economie prosperă modifică peisajul într-un ritm rapid. Am plecat din China în Statele Unite în 1987 – iar avionul meu pleca din Shanghai. Îmi amintesc clar că pe vremea aceea nu era decât câmp acolo unde azi stă Pudong-ul înfloritor. Acum merg la Shanghai o dată la două-trei luni şi de fiecare dată sunt uimit de noile construcţii. Transformarea din ultimii 20 de ani era inimaginabilă pe când eram eu tânăr.“

Sate venerabile. Provincia Anhui

Asemenea unor căsuţe din turtă dulce pudrate cu zahăr, locuinţele acoperite de zăpadă din Nanping dorm sub un cer mohorât. „Satul acesta reprezintă stilul arhitectonic Hui“, spune fotografa Rong Yong, originară din provincia Anhui. „În oraşele mari nu prea mai găseşti genul acesta de arhitectură veche.“ În Nanping trăiesc mai puţin de 1.000 de oameni, majoritatea membri ai clanului Ye. Oraşul a început să fie căutat de turişti după ce regizorul chinez Zhang Yimou a filmat aici, în 1990, o mare parte din filmul nominali-zat la Oscar „Ju Dou“. „Pereţii albi şi ţiglele cenuşii sunt specifice caselor Hui, dar zăpada de pe ţigle şi fundalul alb creează o impresie cu totul diferită faţă de ce vezi în alte anotimpuri. Îmi plac culorile şterse şi tonul liniştit al fotografiei“, spune Yong.
Fotograful american David Butow, care vizitează des China, a dat peste o scenă plină de viaţă într-un alt sat vechi din provincia Anhui. „În imagine e un meci de ping-pong în curtea unei şcoli“, spune el. „Sunt pasionat de ping-pong şi mi-a atras atenţia faptul că şcoala nu-şi putea permite un fileu ca lumea, iar copiii foloseau cărămizi în schimb. M-am gândit: «Asta-i dăruire adevărată». Am inclus doar braţul întins al jucătorului din faţa mea, care îţi conduce privirea direct în cadru, iar dunga albă de pe treningul lui te face să-ţi îndrepţi atenţia spre minge şi apoi spre faţa puştiului din partea cealaltă a mesei. Are un zâmbet extraordinar şi pare să se simtă bine.“ Butow adaugă că, după standardele americane, e un jucător de ping-pong destul de bun, „dar în China am jucat cu copii, bunici şi mulţi alţii şi nu cred să fi câştigat vreun meci.“

Buddha din Leshan. Provincia Sichuan

Am văzut mulţi Buddha cât am fost fotograf în Asia, iar acest Buddha, din oraşul Leshan, provincia Sichuan, e cel mai uimitor“, spune fotograful Michael Yamashita. „Este cel mai mare Buddha din lume – înalt de 71 m –, sculptat direct în stânca ce cade aproape perpendicular pe un râu aflat dedesubt. Figura uriaşă stă într-un fel de nişă aflată deasupra râului, ceea ce îl face să pară întronat. Venind cu barca, am
fost extrem de nepregătit pentru imensitatea, proporţia lui.“ Un patrimoniu universal care datează din secolul al VIII-lea şi situat la confluenţa a trei râuri, ca un protector al barcagiilor, Uriaşul Buddha din Leshan a fost sculptat timp de peste 80 de ani. „În fotografia asta, am vrut să arăt capul lui Buddha în context pentru a-i da impresia de mărime“, spune Yamashita.“ Atmosfera ceţoasă a scenei, copacii bătuţi de vânturi şi acoperişurile de pagode păreau un tablou chinezesc.“

Şcoala de acrobaţie. Provincia Hebei

Joc de picioare impresionant: „O fată îşi exersează talentele acrobatice la Şcoala Acrobatică Yilin din districtul Wuqiao, nord-estul Chinei“, spune Ting-Li Wang, fotografă născută în Taiwan şi educată în Statele Unite. „Districtul Wuqiao, din provincia Hebei, este cunoscut ca locul de naştere al artelor acrobatice din China şi are multe şcoli de acrobaţie. Eleva aceasta exersează învârtirea unei mese legate cu sârme de ramurile copacilor de pe margine. Am fost atrasă de simplitatea scenei. Roşul aprins de pe picioarele mesei şi cămaşa fetei condimentează o imagine altminteri monocromă. Copiii săraci din zonă se înscriu la astfel de şcoli ca să dobândească deprinderi care să ducă la o viaţă mai bună. Lăsându-şi în urmă părinţii şi prietenii, copiii exersează de dimineaţa până seara, cu pauze pentru masă, treburi casnice, somnul de după-amiază şi pregătirea la materii de bază ca matematica şi chineza. Am fost impresio-nată de etica muncii şi spiritul elevilor. Majoritatea şi-au luat treaba foarte în serios şi au fost  modeşti cu privire la realizările lor. Este interesant că revoluţia industrială care a trecut peste China deocamdată a ocolit Wuqiao – regiu-nea rămâne săracă şi rurală –, deşi când am fost acolo, recent, am văzut mai multe biciclete electrice decât în 2006. Condiţiile din şcolile de acrobaţie sunt modeste, cu toate acestea, elevii devin cumva artişti de primă mână.“

Ferrari pentru popor. Beijing.

Maşini Ferrari expuse în faţa Marii Săli a Poporului atrag atenţia soldaţilor chinezi. La fel, simbolurile discordante ale excesului capitalist şi ale comunismului implacabil atrag privirea lui Chien-min Chung, fotograf născut în Taiwan care a vizitat China continentală prima dată în anii ’90. „Imaginea arată cât de mult a progresat China, cu maşini scumpe din Italia parcate în faţa clădirii în care a umblat odată Mao“, spune el. Marea Sală, loc de întâlnire pentru congresul chinez şi partidul comunist, este situat în Piaţa Tiananmen, locul tragediei din 1989 în care au fost ucişi sute de protestatari, iar civilii curajoşi, neînarmaţi, au înfruntat o coloană de tancuri ale armatei. Patru ani mai târziu, Ferrari a vândut prima maşină în China. În 2003, când s-a făcut această fotografie, compania găzduia o expoziţie auto pentru a sărbători un deceniu de afaceri în Regatul de Mijloc. În 2006, Ferrari înfiinţase săli de expoziţie în zece oraşe din China, iar numărul total de maşini vândute – fiecare costând până la 530.000 $ – a ajuns la 283. Într-o ţară în care venitul anual pe cap de locuitor este încă sub 1.900 $, „e uimitor cât de repede au adoptat oamenii cultura maşinilor“, spune Chung. „Iar maşinile sunt doar un simbol al noii economii pe care o vedem în fiecare zi. China modernă are mai puţin de 60 de ani şi asistăm la o schimbare la o scară nemaivăzută. Am mari speranţe pentru China.“ Dincolo de simbolismul important, există şi un motiv mai vesel pentru care această poză e una dintre preferatele lui Chung: „Aici fotografiez pe cineva care face o fotografie. Poate cineva mă fotografia şi pe mine în acelaşi timp. Atunci ar deveni o scenă ca din Matrix.“

Tradiţie vie. Provincia Yunnan

Portretul unei culturi pe cale de dispariţie: populaţia Mosuo, una dintre multele minorităţi din China, locuieşte în unele părţi din provinciile Sichuan şi Yunnan din apropierea Tibetului de est şi încă practică o religie străveche numită Daba. „În fotografie, liderii Daba oficiază un ritual într-o comunitate Mosuo din Districtul Tibetan Autonom Muli, provincia Sichuan“, spune fotograful Gai Mingsheng, originar din Dalian. Vecinătatea cu Tibetul a dus la o amestecare a culturilor şi, în timp, ceremoniile Daba au înglobat elemente din budismul tibetan. Mosuo păstrează o altă tradiţie neobişnuită, care îi deosebeşte de culturile chinezeşti tradiţional patriarhale: societatea lor este matrilineară, femeile fiind capul gospodăriei, proprietarele şi având ultimul cuvânt în deciziile de afaceri. Copiii iau numele mamei şi locuiesc cu familia ei, iar taţii rămân cu familia în care s-au născut. „Totuşi, reflectând alte schimbări din China, numărul cuplurilor care se căsătoresc şi adoptă sistemul patrilinear este în creştere“, spune Gai.

Orizont tibetan. Provincia Qinghai.

Un soare în amurg încoronează un şir de stânci din podişul tibetan din provincia Qinghai, vestul Chinei. „A fost un moment divin pentru mine“, spune fotograful Michael Yamashita. „Făceam un fotoreportaj despre Mekong şi eram în drum spre izvorul fluviului, care se află în partea asta a podişului tibetan (ca şi izvorul fluviului Yangtze).  Aici, mă aflu la vreo 4.267 m, unde aerul este deosebit de rarefiat. Soarele tocmai pătrunsese prin nişte nori şi lovea formaţiunea aceasta de stânci. Lumina impresionant de clară era, literalmente, în vârf. Soarele şi umbrele, vârful stâncos şi valea abruptă alcătuiau scena aceasta magnifică de o imensă grandoare şi o uimitoare linişte într-unul din cele mai izolate locuri de pe pământ.“ Parte a Tibetului până în anii ’20, când a devenit provincie chineză, Qinghai a rămas tibetană în etnie şi simţire. După ce am fotografiat în toată China, pentru mine locul acesta exemplifica diversitatea naţiunii“, spune Yamashita. „Într-o zi te afli într-unul dintre cele mai aglomerate şi poluate oraşe de pe Pământ, în alta eşti singur într-unul dintre cele mai inaccesibile, pustii şi curate medii de oriunde.“

Comorile din Hotan. Provincia Xinjiang.

O sclipire de frumuseţe“, spune Bruce Yuanyue Bi, originar din Shanghai. „Nu am putut să nu apăs pe buton în clipa aceea.“ Scena arată o fată Uyghur care ţese mătase într-un atelier tradiţional din nord-vestul Chinei. „Rochia de mătase purtată de fată şi mătasea pe care o face au desene şi culori asemănătoare“, spune Bi. „Alăturarea expresiei serioase a fetei cu mătasea delicată mi-a atras atenţia. Îmi plac luminile slabe şi armonia culorilor din fotografia asta. Ele ajută la legarea compoziţiei.“ Oraşul Hotan este celebru pentru mătăsurile sale, pe lângă jad şi covoarele de bună calitate. Împreună, ele sunt numite „cele trei comori din Hotan“. A fost prima dată când Bi vizita un atelier din Xinjiang unde se produce mătasea ţesută manual.
„De multe ori, când lumea se gândeşte la chinezi, se gândeşte la majoritatea Han, dar acesta este un popor multicultural, cu 56 de grupuri etnice“, spune el. „Cei din populaţia Uyghur sunt de credinţă musulmană şi îşi respectă cu scrupulozitate tradiţiile.“

Corul de copii. Provincia Guizhou.

În cătunul Xiaohuang, cunoscut şi sub numele de „paradisul muzicii”, peste 1.000 de membri ai tribului Dong se adună să cânte la un festival al toamnei. „Sunt vreo 20 de coruri în satul acesta”, spune fotograful Chan Yat Nin. „Cântă într-un stil a cappella elegant şi ritmic, numit Dage, foarte neobişnuit în muzica tribală chineză.” Populaţia Dong, una dintre numeroasele minorităţi etnice din China, numără aproape trei milioane de persoane. Concentraţi în provinciile Hunan, Guizhou şi Guangxi din China centrală şi de sud, ei au propria limbă, precum şi propriile stiluri arhitecturale şi tradiţii. Chan a găsit o poziţie avantajoasă lângă corul băieţilor de unde să îşi compună imaginea, cu turnul tobelor în fundal. Construcţia cu 13 niveluri, ornamentată cu sculpturi, este un punct central pentru sărbători şi spectacole. „Copiii Dong cântă cu o pasiu-ne înnăscută, vocile lor suave curgând în valuri armonioase ca un ocean al muzicii. Nu ai cum să nu fii impresionat”, spune Chan. Chan s-a născut în Hong Kong şi a crescut în oraşul Guangzhou, la vreo 120 km mai la nord. A studiat pictura în ulei şi apoi s-a extins la proiectare grafică şi fotografie. Specializat în subiecte culturale şi geografice, este atras de astfel de evenimente regionale şi etnice, cum este Festivalul Penggan (al mandarinelor) pe care îl sărbătoreau aceşti săteni Dong. Provincia lor, Guizhou, este locuită de multe grupuri etnice minoritare, care îi îmbogăţesc cultura. „M-am dus la Xiaohuang pentru că iubesc muzica Dong”, spune Chang. „O fotografie nu poate exprima frumuseţea sunetului, dar expresiile inocente şi luminoase de pe feţele din imagine arată că inimile acestor copii sunt pline de muzică.”

Un nou job pentru cămile. Mongolia Interioară.

Într-o zi însorită de octombrie, un păstor mongol conduce cămilele peste o dună de nisip din Deşertul Badain Jaran, unul dintre vastele peisaje în mare parte pustii care alcătuiesc porţiunea cea mai sudică a deşertului Gobi, cel mai mare deşert din Asia. Fotograful Adam Wong s-a aşezat în plan înclinat faţă de animale pentru a scoate în evidenţă „mişcarea frumoasă pe care o fac în timp ce traversează nisipul”. Wong, născut în provincia Guangdong din China de sud, a fost pictor înainte de a deveni fotograf şi încă dă o sensibilitate de artist compoziţiilor sale. În 1984, la 27 de ani, s-a mutat în Hong Kong şi şi-a început cariera în jurnalismul de călătorii. Munca i-a permis să străbată ţara şi să asiste la schimbările rapide ce aveau loc. „În ultimii ani, chiar şi cele mai izolate zone din China s-au comercializat”, spune el. „Vedem din ce în ce mai mult turism. Ca urmare, cămilele sunt adesea folosite pentru a transporta orăşeni – îndeosebi chinezi şi un număr relativ mic de occidentali – în excursii. Mulţi păstori îşi câştigă existenţa distrându-i pe turişti”, spune Wong.

Secretele Shaolinilor. Provincia Henan.

Templul Shaolin din China centrală, recunoscută ca fiind locul de naştere a budismului Zen şi a artelor marţiale, nu îşi trădează secretele cu uşurinţă. Fotograful american Justin Guariglia l-a vizitat în repetate rânduri în decurs de cinci ani, numai ca să obţină permisiunea de a-i fotografia pe călugării care trăiesc acolo. „Turiştii nu-i văd pe călugării adevăraţi, ci doar elevi îmbrăcaţi în călugări“, spune Guariglia.
Dar cu o răbdare zen, Guariglia le-a câştigat încet încrederea, apoi permisiunea. În următorii trei ani, a înregistrat viaţa călugărilor în spatele porţilor închise pentru un album cu fotografii. În imaginea de faţă, făcută într-o grădină de bambuşi, călugărul Shi Yan Lang execută o serie de mişcări numite „Pumnul prin umăr“. Astfel de exerciţii, repetate mecanic, îi menţin pe călugări în formă şi îi ajută să intre într-o stare de meditaţie. În lipsa războinicilor sau a piraţilor japonezi cu care să se lupte, ca în secolele trecute, călugării nu se mai antrenează pentru a fi pregătiţi pentru luptă, spune Guariglia. „Stilul competiţional al kung fu se numeşte wushu. Este antrenant, dar nu e deloc zen. Eu am fotografiat kung fu-ul shaolin clasic, care este practicat pentru a te dezvolta ca fiinţă umană.“

Ţara lui Genghis-Han. Mongolia Interioară.

Mongolia este unul dintre puţinele locuri izolate care au mai rămas în lume“, spune fotograful autodidact A Yin. „Totuşi, influenţele globalizării afectează stilul de viaţă tradiţional. Păstorii, precum cei din imagine, se luptă cu degradarea pajiştii. Furtuni de nisip cumplite distrug încet mediul şi, prin urmare, cultura mea natală. Ca fotograf mongol, e important pentru mine să înregistrez aceste vremuri critice.“ Născut în familia unui păstor în provincia nordică Mongolia Interioară, A Yin a început în 1998 un proiect de documentare a popoarelor nomade în curs de dispariţie de pe pajiştile Wu Zhu Mu Qin. În fotografia aceasta, făcută în 2007, un cuplu şi boul lor se pregătesc să plece de pe pământul pe care au trăit ani de zile pentru că acolo s-a găsit petrol. „Deşi primeau vreo 14.000 $ ca să se mute, nu au vrut să plece“, spune A Yin. „Căruţa e încărcată cu bunurile lor de valoare, printre care un portret al lui Genghis-Han. E una dintre fotografiile mele preferate, deoarece evidenţiază ataşamentul acestui cuplu faţă de pământul lor, faţă de animalele lor şi faţă de strămoşii lor.“

Terasele de orez. Provincia Guangxi.

Am făcut fotografia asta în valea Longji“, spune fotograful Keren Su. „Deoarece China are o popu-laţie imensă şi puţin pământ arabil, a trebuit să cultivăm oriunde se putea – scena surprinde dimensiunea impresionantă a acestor terase. Se poate ca terasele de orez din Bali, Indonezia, să fie cunoscute în toată lumea, dar pentru mine nu e loc de comparaţie. Valea e adâncă, coborând 914 m, iar terasele sunt sculptate pe nişte pante abrupte de sus până jos. De plantări se ocupă populaţia Zhuang, cea care a creat acest peisaj minunat. Am avut norocul ca o fată Zhuang într-un costum tradiţional roşu şi pălărie de bambus să lucreze în lanul de orez în ziua aceea, smulgând cu grijă buruienile. E ceva caracteristic: cei din etnia Zhuang se ocupă de pământul lor cu multă dragos-te. Punctul roşu reprezentat de fată pe întinderea verde a dat o combinaţie de culori şi o compoziţie minunate. Căci pentru mine fotografia este ca pictura: compoziţia şi culoarea sunt esenţiale.“

Drumuri de apă. Provincia Zhejiang.

Bărcile traversează o arteră principală pe apă în Xitang, un orăşel din provincia de coastă Zhejiang. Cunoscut sub numele de „regiunea orezului şi a peştelui“, datorită numeroa-selor sale lanuri de orez şi a căilor navigabile, Zhejiang este situată în delta fertilă a fluviului Yangtze (Chang Jiang). Oraşele sale pe apă sunt renumite pentru străzile lor de apă, mărginite de locuinţe venerabile şi întretăiate de poduri vechi cu bolţi. „Există o vitalitate intensă în cursul inferior al fluviului Yangtze“, spune fotograful Rong Yong. „Acoperit de vălul misterios al serii, Xitang îmi amintea de o tânără sfioasă, cu toate că oamenii trăiesc aici de un mileniu“, spune el despre această scenă liniştită. În centrul imaginii, un localnic conduce o barcă în care stau nişte vizitatori şi în casele din dreapta se văd oamenii care îşi văd de vieţile lor. „În clipa aceea, felinarele de pe marginile fluviului păreau să transforme lungul culoar de calm, apă neguroasă şi clădiri vechi într-un fluviu roşu. Scena are un ton cald, iar culoarea e moderată. Xitang e un loc atât de liniştit noaptea! Imaginea aceasta mă calmează.“

Tabloul Parcului Olimpic. Beijing.

Viitorul se ridică sub privirile muncitorilor constructori care lucrează la ridicarea noului „Cub de Apă”, principalul loc de înot pentru Jocurile Olimpice de Vară din 2008. Proiectat de arhitecţi australieni şi chinezi, „Cubul de Apă” are o faţadă care pare făcută din bule mari de apă. În realitate, sunt porţiuni de peliculă de plastic umplute cu aer. Fotograful londonez Ian Teh a fost atras de scena nocturnă din cauza „naturii uşor suprarealiste a imaginii – un amestec curios de lumină, arhitectură modernă excentrică şi muncitorii care arată de parcă ar fi la picnic. Mulţi dintre aceşti muncitori vin din provincii îndepărtate şi trăiesc la ţară. Nu au văzut niciodată genul acesta de arhitectură avangardistă şi, probabil, nu îşi vor permite niciodată să ia un bilet ca să vadă evenimentele olimpice în aceste spaţii. Am un mare respect pentru aceşti oameni, pentru camaraderia lor, forţa lor de caracter, bunătatea şi dorinţa lor de a-şi îmbunătăţi viaţa grea.” Teh spune că Jocurile Olimpice din 2008 au fost importante pentru chinezi, căci le-a oferit ocazia de a-şi prezenta naţiunea lumii întregi. „Călătoresc în ţara asta de zece ani şi am văzut multe schimbări, dar niciuna nu a fost aşa mare ca acelea din ultimii câţiva ani. Japonia, Coreea de Sud şi câteva ţări din Asia de Sud-Est au avut şi ele parte de dezvoltare economică, dar schimbările din China sunt de mare răsunet prin impactul lor asupra poporului şi a lumii şi nu ştie nimeni care va fi rezultatul. Când sunt în China, mă simt de parcă aş fi în centrul unei furtuni. Şi fiind în centrul furtunii, simţi o mare agitaţie în jur. Dar e greu de ştiut ce se întâmplă cu adevărat.”

Despre fotografi

  • Leong Ka Tai, din Hong Kong, este fotograf pasionat din adolescenţă. A publicat 11 cărţi şi a participat la peste zece proiecte de grup. Colaborează cu „National Geographic“, „Stern“, „Time“, „Life“ şi „Newsweek“.
  • Fotograful autodidact Keren Su s-a născut în Hangzhou şi este fiul unui profesor de literatură chineză clasică. În timpul revo-luţiei culturale a fost despărţit de familie şi trimis într-un lagăr de muncă în nord-estul Chinei. În anii ’70 s-a întors acasă şi şi-a terminat studiile. A străbătut China pe o bicicletă şi a urcat pe Everest.
  • Rong Yong s-a născut în provincia Anhui din China. În urmă cu trei ani, s-a mutat la Shanghai unde lucrează ca fotojurnalist la „Xinmin Evening News“. A fotografiat în diferite locuri din China, observând direct îmbinarea culturii estice cu cea vestică.
  • Americanul David Butow a vizitat prima oară China în studenţie, în 1986. Fiind fotograf de peste 20 de ani, a lucrat în zeci de ţări. Recent, a petrecut mai multe săptămâni fotografiind Shanghaiul şi oraşele învecinate pentru un ghid de călătorii, „National Geographic Traveler“.
  • Fotograful premiat Michael Yamashita face fotografii de peste două decenii. Specializat în Asia, a călătorit peste tot în China şi colaborează des cu „National Geographic“.
  • Ting-Li Wang, originară din Taiwan, s-a mutat la New York la 12 ani, iar mai târziu a studiat jurnalismul la Universitatea Columbia. A fost fotograf la „New York Times“ din 2000 până în 2006, în prezent este profesoară la Şcoala de Jurnalism şi Comunicare Cheung Kong din cadrul Universităţii Shantou.
  • Fotojurnalistul Chien-min Chung, născut în Taiwan şi crescut în Florida, s-a mutat la Beijing în 1998 ca să devină corespondent al Associated Press. Slujba l-a purtat prin toată China. Acum este liber-profesionist.
  • Gai Mingsheng s-a născut în 1949 în Dalian, China de nord-est, şi a studiat fotografia la Colegiul de artă Luxun. Este interesat în special de fotogra-fierea grupurilor etnice Naxi şi Mosuo.
  • Bruce Yuanyue Bi, stabilit în Paris, s-a născut în Shanghai. A fotografiat pentru publicaţii precum „British Columbia Magazine“, „Earth Geographic Monthly“ (Taiwan) şi ediţiile în chineză ale „National Geographic“ şi „National Geographic Traveler“.
  • Chan Yat Nin, originar din Hong Kong, şi-a descoperit interesul pentru fotografie în timp ce studia pictura în ulei. Din 1985, a înregistrat punctele de atracţie din China pentru Biblioteca fotografiilor turistice din China.
  • Adam Wong s-a născut în Shantou, provincia Guangdong. A fotografiat China pentru publicaţii chineze şi pentru Biblioteca fotografiilor turistice din China. Lucrările sale au fost expuse la Boston şi Hong Kong, precum şi în China continentală.
  • Justin Guariglia, născut în New Jersey, redactor colaborator la „Traveler“; timp de cinci ani a scris despre China pentru „New York Times“. Primul lui album de fotografii, Shaolin: Temple of Zen (Shaolin: Templul Zen), a fost publicat în octombrie 2008.
  • Fotograful liber-profesionist autodidact A Yin este originar din regiunea Mongolia Interioară din China. Este pasionat de documentarea stilului de viaţă pe cale de dispariţie a poporului său şi a pământului acestuia.
  • Ian Teh, din Londra, fotografiază pentru multe publicaţii internaţionale, printre care „Time“, „Daily Telegraph“ şi „L’Humanité“.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, Nr. 2/2009)



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*