Diarios de motocicleta

În drum spre Zaragosa, Radu Vioreanu a tras pe dreapta la o „cazare“ cu multe stele, lângă malul Mediteranei. A doua zi de dimineaţă admira aburii care ieşeau din bocancii şi nădragii agăţaţi pe motocicletă. Foto: Radu Vioreanu

Aventurile cavalerului rătăcitor Radu Vioreanu povestite chiar de el.

Acum vreun an, în vară, mai pe înserat, mă pregăteam să încalec pe Blănoasa în faţa Patriarhiei. Cântărindu-mă din ochi, cu o bere în mână, un tip bărbos cu plete – nici tânăr, nici bătrân, semăna vag cu Isus, într-o cămaşă cu carouri şi blugi. Până la urmă se decide să-mi vorbească: „Eşti gata?“ „Aproape gata“, spun eu gândindu-mă că mai trebuia doar să pornesc motorul. „Şi eu sunt gata“, zise el. „Ofensiva de toamnă va începe curând“, şopteşte el. „De data asta vom acţiona la cel mai înalt nivel!“, adaugă apăsat, arătând în sus. „Crezi că avem vreo şansă de izbândă?“, îl întreb privindu-l cu compasiune.
Am senzaţia că nu eşti îndeajuns de pregătit“, spune el cu un soi de înţelegere şi dezgust în timp ce se îndepărta încetişor.Am plecat şi eu în scurtă vreme. Aproape că uitasem discuţia. Mi-am reamintit-o la spital după ce am reuşit să-mi rup tibia şi peroneul piciorului stâng. Bonus, o tijă şi două şuruburi. Omul avusese dreptate, nu eram prea pregătit.
Tot în vara aia, vărul meu, Mihai Vioreanu, fost component al naţionalei de rugby a României, a avut în Braşov cununia religioasă cu Orla, aleasa inimii lui din Irlanda. „Ei, nu-i nimic“, m-a consolat el, „lasă că poate mă onorezi măcar la cununia din Dublin, pe care o să o facem anul viitor. Mda, nu ştiu ce să zic. Cine ştie, poate vii pe motor…“. Am rămas cu telefonul în mână şi ochii în tavan: „Băi, da’ ştii că nu e rea ideea…“.
Avea să fie prima mea călătorie în Europa de Vest, după 1989 încoace. Buget: 1.200 de euro. Kilometri: unknown, că nu vroiam să mă demoralizez din start. Echipament, cel de oraş, inclusiv băsmăluţa roşie de la bunica, plus un costum de ploaie chinezesc (asta după multe insistenţe din partea prietenilor mei Bizoon şi Gaxel care mi-au spus că „e posibil să şi plouă pe alocuri“); truse de chei, cabluri şi camere de rezervă, releu de încărcare. Bineînţeles, aparatul foto aşezat în tankbag, pe care aveam şi GPS-ul; mult tupeu (de fapt, o fiolă de prostie cristalizată, în afară de două feriboturi, şi nunta, nimic planificat).
Moralul la maxim (din ăsta mai am şi acum). Blănoasa pusă la punct, mai puţin „rezerva de benzină“, respectiv când rămâneam fără benzină, mai aveam 2,5 l în rezervor. Şi mai primisem două sfaturi preţioase, unul de la mama, altul de la bunica. Cel de la bunica era realist: „Mamaie, să-ţi iei nişte apă la tine dacă ţi-o fi sete pe drum.“ Cel de la mama era irealizabil: „Să te fereşti de hoţi şi proşti.“  
Veni şi ziua de 18 august 2008. Căldură mare, adormisem la patru dimineaţa. La opt, mama începe să mă zgâlţâie: „Hai, că doar n-ai de gând să pleci când or fi 34 de grade afară!“. Deschid ochii buimac, mi-e aşa de lene… Dracu’ m-a pus să le zic că plec. Până să-mi beau nesul, aud la poartă un motor de Dakar. Apare şi bunul meu prieten aka Bizoon: „Hai Chiţulaneeeeee, nu mai dormi, că ai un drum de făcut!“. Apare până şi tata, mai categoric decât mama. Nu mai era loc de întors, toată gaşca vroia să mă dea afară din casă. Până la urmă reuşim să încărcăm tot calabalâcul pe motor şi plec. Mă îndrept către Petrila, unde mama lui Bizoon, doamna Silvia Barbu, împreună cu comitetul de primire format din căţelul Igor şi motanul Mitzu mă aşteptau cu braţele şi lăbuţele deschise. Şi mă mai aşteptau cu o mâncare de fasole cu ciolan afumat, una dintre minunile lumii moderne. A doua zi, dimineaţa pe răcoare, ieşeam din Petrila. Inima-mi vibra în acelaşi ritm cu cei doi cilindri în „V“ şi i-am promis Blănoasei că orice s-ar întâmpla ne vom întoarce împreună acasă. Traseul era simplu: Viena via Budapesta-Frankfurt-Antwerp (Belgia)-Cherbourg (Franţa), feribotul până în Rosslare (Irlanda) şi ţup-ţup la nuntă în Dublin, o aruncătură de băţ. Pe la trei după-amiază, în sfârşit, am trecut în Ungaria cumpărând vinietă de la o domnişoară atât de decoltată încât m-am simţit bine în ţara ei din prima clipă. Noaptea ajung în Austria, admir uriaşele eoliene în lumina lunii pline, precum şi priveliştea de Star Trek a rafinăriei OMV de la intrarea în Viena şi caut ceva gen Camping Wien Sud sau Est. Tot încercând să mă dumiresc ce vrea să-mi mai zică drăcovenia aia de GPS, intru pe un drum închis şi, hop, apare poliţia. Nu prea înţelegeau ce vreau eu să fac la două noaptea pe un drum închis. Le explic că am remarcat şi eu că drumul e închis, dar GPS-ul s-a tâmpit şi că vreau doar să găsesc un hotel. Aflu că nu am nici o şansă pe autostrada către Linz, aşa cum plănuiam, şi mai aflu că există un Novotel în Viena care „s-ar putea“ să fie deschis. Normal că era des-chis, pentru că o noapte de cazare e 95 de euro, după cum mă informează recepţionerul. Simpatic. Deşi destul de obosit, îmi înăbuş cu greu un râs isteric şi-i zic că mai bine dorm afară sub un copac. Omul foarte amabil îmi spune că îi pare rău, dar că măcar cu atât mă poate ajuta. Până să se răzgândească, eram afară uitându-mă după un loc cu peluza mai moale şi, ca etern tânăr şi neliniştitul Eminescu, mi-am ales să dorm la umbra unui tei. În parcare.

A doua zi la şapte dimineaţa venise toamna, adia un vânt rece, teiul foşnea duios a jale, m-am trezit fresh, îngheţat tun şi ud fleaşcă. Nu prea mă ajutase nici costumul de ploaie; făcuse condens. Reminder, dacă mai adorm în costumul de ploaie, să pun mai multe straturi. Bag benzină, bag un ceai, bag o cafea şi mă aştern pe drumul către Frankfurt. Alţi 700 de kilometri. Coafura rezistă. Vestea proastă e că şi nemţii îşi mai repară autostrăzile, dar măcar ei chiar au ce repara. Vestea şi mai proastă e că pe drum s-a deşurubat contactul de la cric fără să-mi dau seama. Eu obişnuiam să opresc motorul pur şi simplu lăsând cricul. Dintr-un anume moment a trebuit să mă dezobişnuiesc de asta. Mai exact, din momentul în care am lăsat cricul într-o benzinărie când am descălecat şi am luat-o către pompă, iar Blănoasa către autostradă. Singura veste bună e că am reuşit să o prind, aproape aruncându-mă sub ea. Am ieşit de sub ea destul de sobru, încercând să par firesc, iar la casierie toată benzinăria cred că se strica de râs revăzând faza a cincea oară. Intru în Frankfurt pe la 10.00 noaptea, un pic cam obosit, ca să folosesc din nou acest eufemism. Ştiam deja ce urmează: rătăcit prin oraş, oprit de poliţie, dormit din nou sub un pom. Ei bine, asta nu se va întâmpla, decid dement într-o milisecundă eroică. Îi dau un sms lui Gaxel ca să-l bulversez un pic şi-l întreb dacă mă primeşte la el cu o seară înainte. Săracu’, ce să zică, zice că da. Ok, am crezut că am înţeles eu greşit. Din Viena până în Antwerp nu-s decât vreo 1.100 km. Eram aproape în Frankfurt, deci mai aveam un pic. Vreo 450, un fleac! Cu ochii injectaţi, deh, casca open face dă mai bine în poză, sar în şaua Blănoasei. Noapte, frig, începe ploaia. Nu mai văd nimic. Pe ploaie e mult mai sigur de mers în spatele unui tir, însă nu prea aproape. Dacă plouă şi vizibilitatea scade foarte mult, pot fi folosite pentru orientare cele patru luminiţe din spatele tirului. Luminiţe care se transformă rapid în 16, apoi în 128, apoi în 512, apar şi luminiţele albe când eşti pe contrasens, o sirenă de tir; e ca la discotecă în aer liber. Maestre, dă muzica mai tare şi ploaia mai încet! Până când trag o mănuşă pe vizor şi tirul reapare în faţă. Sau în spate, cine poate şti.
Simt că vreau la toaletă. Mai mersesem la toaletă de multe ori, dar de data asta chiar simt nevoia să menţionez. Opresc la o benzinărie. Alimentez. Intru val-vârtej, plătesc şi întreb apăsat unde e toaleta. E la subsol. Ok. Ajung la subsol un pic crispat, aveam şi combinezonul de ploaie pe mine, iar secundele erau numărate. Dau de o poartă de intrare ca la metrou. Mă prind că e cu cartelă. Strâng din dinţi, urc până sus şi cumpăr cartela. Ajung din nou la poarta de metrou. O voce feminină începe să-mi vorbească suav în germană. Eu nu ştiu germană şi fac pe mine în T minus 10 seconds. Caut disperat un orificiu în care să întroduc cartela aia blestemată. Îl găsesc. Răzbesc disperat până la toaletă, înlătur violent tot ce-mi stătea în cale. În sfârşit. Răsuflu uşurat. Reuşesc să mă reechipez. Care, dracu’, o fi butonul de tras apa? Erau două, drept pentru care o trag de vreo trei  ori lung şi de două ori scurt. Mai găsesc un buton şi apare şi o mânuţă de plastic care spală şi colacul. Mă bucur că nu am apăsat pe butonul ăla în timp ce eram ocupat cu ochii bulbucaţi.
Relaxat, îmi văd de drum. La un moment dat, trec printr-o vamă părăsită şi trec rapid pe lângă un panou cu „Welcome to Netherland“. Băi, da’ parcă eu trebuia să ajung în Belgia după ce ieşeam din Germania, mă gândesc holbându-mă la linia verde de pe GPS. Când mi-am dezlipit privirea de pe el, totul s-a luminat. Eram în Belgia. Iar autostrada era luminată. Mai erau 180 km. Ei, 180 km mai am de mers! îmi dau curaj şi accelerez. Pustiu. Mă pregăteam să adorm. Albă-ca-Zăpada şi cei 40 de hoţi, plus Hansel şi Gretel variantă beta îşi făceau de cap prin creierul meu. Nu mai vedeam decât firimituri şi începuse să fie cald şi bine. Nu-mi mai simţeam mâinile, nu mă mai durea fundul şi vedeam negru pe fond roşu.
Ţin minte că am cedat trecerea unui camion care mi-a mulţumit călduros. Nu ştiu de ce am cedat-o, pentru că eu eram pe autostradă. Pilotu’ automat era şi el pe ducă. M-am trezit când am decolat un pic trecând cu viteza de croazieră peste un speedbreker. Antwerpen. My love!  După 18 ore de drum, ajung la punctul terminus şi-l sun pe Gaxel. O dată. De două ori. De trei ori… O fi adormit… Vizavi era un parc, deja ochisem un petic de iarbă mai stufos. După o vreme sună nebunu’ înapoi. „Ce faci?“, îngăim de abia ţinându-mă pe picioare şi cu ochii injectaţi ca un zombie. „Băi, scuză-mă, jucam un ping-pong.“ „La trei noaptea îţi arde de ping-pong?“. „Păi, te aşteptam, ce era să fac?“.
În Antwerp s-au întâmplat lucruri importante. Mihăiţă m-a plimbat un pic şi am ajuns la Barul cu Sfinţi. Un ceai costa 4 euro, dar să-l bei în compania Sfântului Gheorghe şi a Sfintei Fecioare era ceva deosebit.
Mi-am cumpărat cort şi sac de dormit. Şi, nu în ultimul rând, am cunoscut-o pe domnişoara Monica John Kay, colega de campus a lui Mihai, care găteşte demenţial şi cu care, după un prim refuz din partea mea (deh, oboseala), am vizitat Bruxelles-ul. Printre altele, „Atomul“ şi cartierul marocan. „Atomul“ nu e deloc o statuetă de vreo 15 m înălţime cum credeam eu. E ditamai hardughia, fiecare bilă având vreo două niveluri, iar beţele alea care unesc bilele sunt prevăzute cu scări rulante în interior. Din fericire, la casa de bilete atomice era o coadă monumentală, drept pentru care am admirat construcţia doar din exterior econo-misind timp ca să-l pierdem acolo unde merita. În drum spre cartierul marocan ne-am abătut şi prin Nôtre Dame, unde ne-a întâmpinat întrebarea: „Passant, qui est-tu? Que cherches-tu? Est-tu pret /  par-tager ta vie, pour mieux te retrouver?“ Am făcut o scurtă pauză şi la „piticul pişecios“. O statuetă care îţi dai singur seama ce face, îmbrăcată în propriile hăinuţe. Are de altfel o garderobă întreagă. Şi tot face ce face de vreo 400 de ani încoace. Asta da tradiţie. Oamenii – nici ei nu s-au schimbat deloc, la modă este încă să se pozeze cu gura deschisă în faţa piticului. În cartierul marocan – agitaţie maximă, nunţi, botezuri, se claxonează la greu, iar aerul e plin de acordurile de rumba şi de mirosurile de aripioare condimentate asezonate cu cartofi copţi şi mirodenii iuţi. Seara, o mulţime de oameni umple o stradă din centrul oraşului într-o sărbătoare a luminii; se distrează, beau bere, unii mai şi vomită un pic prin tiribombe, dar beau încă o bere să se dreagă. Vată de zahăr, copilaşi, jucării, bere, caşcaval, mere poleite, cartofi prăjiţi, alte chestii tot poleite, oameni ca mine şi ca tine bucurându-se decent, civilizat.  La o cafea de dimineaţă, Mihăiţă mi-a propus să facem şi o mică excursie în Gent împreună cu Monica şi prietena lui, Belen. Un orăşel la vreo 40 km de Antwerp. Un fel de Amsterdam al Belgiei, întretăiat de canale navigabile şi prevăzut cu biserici şi cârciumi în punctele strategice. Se poate vizita foarte uşor cu bărci turistice prevăzute cu ghizi. Prilej cu care am aflat că fosta pârnaie a oraşului a fost transformată în supermarket, ce preţuri mai au apartamentele de pe maluri şi câte ceva despre Meg cea Nebună (Dulle Griet). Un tun de asalt. Am să mă opresc un pic aici, pentru că povestioara, atât cât am reuşit să mă documentez, e destul de haioasă. În secolul al XVI-lea, cam când intra piticu’ în funcţiune şi era ceva fenomenal, oraşele de pe teritoriul actual al Belgiei se plesneau între ele pentru supremaţie. Cum nici pe atunci nu duceau lipsă de creiere, accentul era pus uneori pe mărime, drept pentru care un barosan al Antwerpului a decis să facă cel mai tare tun de până atunci, cu care să spargă la nara un oraş vecin care se dădea independent. Zis şi făcut, tunu’ are vreo 16 tone. Probabil le-a luat ceva timp să-l transporte până în oraşul vecin. Oricum, timp aveau din belşug, erau de abia în secolul al XVI-lea. Se pare că tunul a tras doar de două ori, a doua oară şi cea consemnată în anale, la o distanţă de 15 cm. În cele din urmă, cavaleriei din oraşul vecin i s-a făcut milă, a capturat tunul şi a terminat bâlciul. Cei din Antwerp au trebuit să plătească o răscumpărare uriaşă ca să-şi poată decora oraşul cu nemaipomenitul lor tun. Legenda spune că până la urmă tot i-au căpăcit p-ăia din oraşul vecin. Mă gândesc că or fi organizat un turneu de şah. Sau poate le-au propus ceva mai indecent…Hip hip ura! Mă rup cu greu de Antwerp, de Monica şi Mihăiţă, şi mă îndrept către Cherbourg. Un fleac, vreo 650 km. Ajung în Cherbourg pe seară, reuşesc să găsesc campingul La Saline; din nefericire, şi ăsta avea poarta închisă, dar nici temperatura nu mai era de dormit sub pomi. Arunc cortul, neoprenul şi sacul de dormit pe partea cealaltă a zidului, îl escaladez şi aterizez în fund pe nişte mărăcini. În timp ce-mi ştergeam transpiraţia, bineînţeles că poarta se deschide şi o maşină iese din camping. Fugi repede afară şi împinge-o şi pe Blănoasă înăuntru. Poarta se închide. Pun cortul, dorm. Asta a fost partea uşoară. Dimineaţă mă lupt vreo jumătate de oră să strâng cortul. Se împotriveşte rău de tot, e pe bază de tije elastice. Până la urmă, cel mai deştept cedează. După ce i-am aplicat un genunchi la mijloc, reuşesc să-l împachetez cât de cât. Înainte să mă îmbarc, mă aşez la o terasă, beau un phar cu bere şi pap o pizza, 20 de euro. Un fel de „Ai-sictir sur Mer“, totuşi, mi-a plăcut atmosfera. Pe feribot îl cheamă Oscar Wilde. Oscar Wilde, scriitorul, nu feribotul, a spus că experienţa este suma tuturor eşecurilor. Ştia el ce ştia. Inima-mi bătea puternic, când enormul vas, cât un bloc cu opt etaje, a părăsit încetişor portul la şapte seara. Nu m-am putut abţine să nu remarc la gâtul multor femei prezenţa şalului gen Titanic. Am sfârşit prin a adormi pe jos, pentru că pe fotoliul rezervat mie s-a dovedit a fi imposibil.

…După un somn fără vise, mă trezesc dimineaţa cu modelul mochetei imprimat pe faţă, cobor pe puntea a VII-a  a vasului, îmi cumpăr o cafea extrem de scumpă, dar, ca şi benzina franţuzească, singura disponibilă şi o termin taman la timp ca să pot admira Irlanda apărând în zare. Debarc emoţionat în Rosslare şi pornesc pe „contrasens“, spre Dublin. Eu am permis de conducere de la 18 ani şi aproape că am în sânge să merg pe partea dreaptă. Ei bine, într-o curbă strânsă era să fac schimb de ADN cu un jeep. Extrem de neplăcut momentul – frână, derapaj, oprit la 30 cm de botul jeepului. Ălălalt, văzând un tâmpit avansând hotărât spre el într-o curbă strânsă, s-a speriat şi el ca dracu’. L-am asigurat că-s sănătos la cap, dar vin din Europa. Mi-am aranjat un pic nodul din gât şi am continuat către Dublin.
Aici trag la văr’miu şi ne pregătim moral pentru nuntă împreună cu alţi prieteni din ţară. Din trei Guiness mi se încleştaseră fălcile de nu mai puteam decât să zâm-besc cu subînţeles. Ziua următoare, ne-am transferat într-un mic sătuc numit Straffan (lângă Dublin), unde avea să se oficieze cununia religioasă. Mi-a plăcut mult acolo, pe o parte a străzii era biserica, iar pe cealaltă un pub; am vizitat o herghelie şi iar am băut de mi-a stat ceasul.
În majoritatea pub-urilor irlandeze se bea cu tradiţie de câteva sute de ani aceeaşi bere Murphy’s sau Guiness brună (nu am sesizat diferenţa dintre ele) care trebuie lăsată mai întâi să se sedimenteze dacă nu vrei să se uite barmanul la tine ca la ultimul om. Tot tradiţia spune că un pint (ceva între pahar şi halbă) se bea din patru înghiţituri. Oamenii sunt prietenoşi şi amabili, gata oricând să stea la un pahar de vorbă, chiar nu contează că tu vii din pampas. Că iar am pomenit de toaletă, la un moment dat, tipul de la pisoarul din dreapta mea zice: „Salut, ce mai faci?“ Mă uit în jur un pic jenat, eram doar noi, nu eram deloc obişnuit cu politeţile la pisoar, dar mă gândesc, ei, dacă aşa e obiceiu’ p-aici…; şi-i zic că fac foarte bine, că sunt din România şi am venit cu motocicleta până în Dublin ca să particip la nunta vărului meu. Ăsta rămâne blocat cu obiectul în mână şi cu ochii la mine. Între timp, în stânga mea se mai aşezase un tip, care era fratele celui din dreapta. „Băi, John, să fiu al dracu’“, îi zice ăla din dreapta, „fii atent la tipu ăsta de lângă tine, a venit cu motoru’ din România până aici!“ La care ăla din stânga se întoarce cu totul, aproape udându-mă: „Wow! Eu sunt John, iar el e fratele meu, Liam, bine ai venit şi ne bucurăm să cunoaştem un tip atât de coios.“ După ce ne-am încheiat la pantaloni, ne-am strâns mâinile călduros şi am mai ciocnit cu ei în bar încă una mică.
Cununia a fost blană, în sensul că a durat mult mai puţin decât mă aşteptam (o oră), însă a fost la fel de cuprinzătoare ca şi micuţa şi cocheta capelă din Straffan, în care, spre mirarea mea, am încăput cu toţii. Preotul, un tip beton, pus pe glume, a oficiat nunta cum nu cred că o să mai văd vreodată. Cuvântarea lui era punctată de hohotele de râs ale asistenţei. M-a cucerit predica, pentru că e mult mai plăcut în viaţă să-ţi aduci aminte de lucrurile importante puse în cuvinte vesele. Şi ca să nu faci două drumuri când te căsătoreşti, preotul ţine loc şi de ofiţer al Stării Civile, contractul de căsătorie semnându-se direct la biserică. Au urmat masa, speechurile şi dansul. Am plecat către pensiunea în care eram cazat, încă în costum, dar cu pantofii în mână, pe la trei noaptea, mangă. La despărţire i-am îmbrăţişat călduros pe Mihai şi Orla, mulţumindu-le din inimă pentru minunatul motiv care a stat la baza acestei călătorii. Pe 1 septembrie ies din Dublin şi mă îndrept către Belfast. În sfârşit începe una dintre celebrele ploi irlandeze. Nu pot să zic că plouă tare, dar până să mă prind care e treaba şi să scot costumul de ploaie, eram deja fleaşcă. Mă refugiez într-o benzinărie unde beau o cafea şi stau la o palavră cu un alt confrate motociclist până stă ploaia. Până în Belfast a mai plouat de două ori, cu încă o ploaie în pauza dintre cele două ploi. În Belfast aveam de gând să vizitez picturile de pe clădirile oraşului, picturi în marea lor majoritate celebrând sau deplângând conflictul dintre catolici şi protestanţi, pe de-o parte, şi cel dintre republicani şi unionişti, pe de alta.
Bilanţul victimelor acelui război de gherilă nu va fi niciodată cunoscut în totalitate. Nu a fost o simplă confruntare între Armata Republicană Irlandeză şi Armata Britanică, ci şi între miliţiile catolice şi cele protestante. Mai pe scurt, au existat multe momente în care irlandezii se executau între ei când nu erau ocupaţi să arunce cu cărămizi după patrulele engleze. O scurtă plimbare cu motorul pe Falls Road, Shankill Road şi, de ce nu, RPG Avenue, locul unde forţele britanice au fost atacate cu lansatoare portabile de rachete, poate dezvălui multe dintre poveştile scrise cu sânge din acest oraş.
De parcă toate astea nu erau de ajuns, mare parte din oraş este străbătută şi acum de ziduri care au menirea de a-i apăra pe oameni de ei înşişi, ziduri făcute să-i despartă pe unionişti de republicani şi pe republicani de loialişti şi de cine s-o mai simţi Gică Contra p-acolo. Culmea este că, deşi prin Good Friday Agreement semnat în 1998 în Belfast este pace, majoritatea oamenilor consideră încă zidurile drept foarte utile, resentimentele şi neîncrederea fiind încă destul de mari în toate taberele…

Părăsesc Belfastul şi călăresc agale prin ploaia tristă pe primul drum de pe ordinea de zi, A2 Antrim Coast Road, având ca destinaţie Bushmills aflat în nordul insulei. A2-ul unduieşte frumos, uneori la 10 m de malul mării, trecând prin Larne şi oferind senzaţii şi privelişti greu de uitat. La un moment dat, trec de un orăşel numit Cushendun, deja putea să fie tornadă pentru că nu mai conta, ăla este unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care am mers vreodată. Marea ca un ocean de oţel şi piscurile muntoase cu vârfurile învăluite în ceaţă creează impresia de Higway to Hell, mai ales când trec de un semn de avertizare pe care scrie „Try your brakes“. Asta ce glumă o mai fi? mă întreb. Drumul tocmai părăsise ţărmul şi se pierdea printre dealurile verzi punctate cu oi şi capre. Din fericire frânele funcţionează, pentru că începe o secţiune cu urcări şi coborâri de am impresia ba că o să cad pe spate, ba că o să pic în nas. Pante şi rampe cu înclina-
ţii nebuneşti de 30-40 de grade într-o succesiune care dă clasă oricărui montagne-russe. Este singurul drum care m-a făcut să râd în hohote şi să chiui ca nebunul. Poate şi pentru că eram singur pe drumul ăla, iar ăla era drumul! Per total, fantastic. Îmi cer scuze că nu am imagini şi de pe porţiunea aceea, dar trebuia să fiu pur şi simplu tâmpit să mă opresc.
Hostelul acolo costă 11 pounds pe noapte, un preţ foarte bun pentru Irlanda. Proprietarul este de asemenea un om deosebit, făcuse minuni cu modul în care arăta hostelul. Deşi am stat doar o noapte, m-am simţit ca acasă, lucru bun pentru moral când eşti departe de ţară. Cu hainele încă umede pornesc către Galway (coasta de vest), prin Donegal şi Sligo. Continui pe coasta de vest a Irlandei, una dintre cele mai fotogenice zone prin care mi-a fost dat să trec, atunci când nu plouă prea tare, bineînţeles.
Ajung în Galway obosit mort şi ud ca un şoarece, reuşesc să negociez o cameră de hotel cu 30 de euro şi mă arunc în pat.
Mă trezesc buimac pe la 11.00 şi constat cu tristeţe că nici gând de soare, dar măcar încă nu începuse ploaia. Mă bag în costumul de ploaie şi o apuc pe drumul de coastă către Cliffs of Moher şi mai departe către Cork dacă vremea nu se îmbunătăţeşte cât de cât, astfel încât să merg mai mult pe drumuri de coastă şi să mă opresc în altă parte. Nu era obligatoriu să ajung în Cork în ziua aia. Bineînţeles că se sparge ţeava şi începe să plouă sălbatic, astfel încât, forţat, fac calculul şi rezultă 450 de kilometri până în Cork. Pe drumurile de coastă se mai adaugă şi vânturi puternice care suflă din toate părţile. Ca să nu-şi închipuie nimeni că în pauzele dintre ploi nu mă distram. Din cauza umezelii, GPS-ul începuse să dea semne de oboseală, imaginea dispărea din când în când (în Cork şi-a dat obştescul sfârşit). Nu pun prea mult la suflet şi mă bucur din inimă de R479 din Galway către Cliffs, ca şi A2-ul, un drum costal fantastic de frumos, străjuit de stânci tăcute şi nelipsitele ziduri de piatră.
După 450 de kilometri pe ploaie, intru în Cork la 8.30 seara, mă cazez la un Youth Hostel cu 17 euro pe noapte şi fac cunoştinţă în cameră cu doi puştani din Belgia, Steve şi Jens.
Şi ei făceau turul Irlandei, dar cu maşina. I-am invitat să bem o bere, au refuzat politicos. Dimineaţa (să mai menţionez că ploua?) ne trezim toţi trei fără nici un chef, toate hainele mele miroseau a mucegai. Împachetez decis să plec direct către Rosslare, chiar dacă feribotul pleca de abia peste două zile. Îmi strâng mâinile cu copiii şi coborâm împreună în parcare. În parcarea în care nu mai era nici urmă de Blănoasă. Am crezut că visez urât, că încă nu m-am trezit. Cu tot calabalâcul în mâini, ies afară din parcare convins că cineva o fi vrut să facă vreo glumă. Nimic. Moment în care degetele mi se deschid singure şi las lucrurile să alunece încetişor pe lângă mine. Belgienii s-au prins că ceva nu e în regulă şi mă priveau în tăcere. Vine şi proprietarul hostelului şi păleşte la faţă când îi spun ce se întâmplă. Vine şi poliţia. Doi cretini, care cu chiu, cu vai s-au lăsat înduplecaţi să noteze seria ştanţată pe motor, mi-au luat adresa de mail şi telefonul şi mi-au spus să mă duc liniştit acasă ca mă caută ei când află ceva, mi-au lăsat o carte de vizită a unei asociaţii care oferea asistenţă psihologică victimelor jafurilor, după care au plecat. Rămân în picioare în parcare lângă un zid, cu cartea de vizită strivită în pumn, uitându-mă cu atenţie la mortarul care ţinea cărămizile la un loc şi căutând o cât de mică crăpătură în care să încap şi eu. Mi-am anulat cele două feriboturi spre casă. Totul se sfârşise, nu mai rămânea decât să mă sui în avion şi să mă întorc acasă… La un moment dat, uşa se deschise şi o femeie din personalul hostelului care auzise ce mi se întâmplase îmi spune pe un ton hotărât: „Ştii, n-ar trebui să-ţi pierzi speranţa. Şi, dacă oricum nu mai ai nimic de făcut, ar fi bine să faci o plimbare pe malul râului. Pentru că eu îmi amintesc că, în urmă cu câtva timp, s-a mai întâmplat ceva de genul ăsta, iar scuterul respectiv a fost găsit abandonat pe malul râului.“ Îi mulţumesc pentru sfat, urc în cameră şi le expun planul celor doi belgieni: ne plimbăm un pic pe mal, după care intrăm într-o cârciumă să ne îmbătăm – erau invitaţii mei. Mergem pe strada din spatele hostelului, trecem printr-un parc şi intrăm pe un pod pietonal care traversa râul. Eram complet absent. Deodată, Steven zice, şi n-am să-l uit niciodată: „Dude, is that your motorcycle?“ „Where?“ „There!“  „Where the hell do u see it?“ „There, Dude, in the river!“ Blănoasa! Din păcate, era submarin, dar nu mai conta…

Ajungem în dreptul ei şi simt că mă sufoc de furie, oare ce tembel ar fi în stare să facă aşa ceva? „Pun pariu că nu au reuşit să o pornească“, şopti Jens. Rămăsesem împietrit din nou. „Stai liniştit, o să o scoatem, important e că am găsit-o!“, spuseră amândoi bătându-se cu pumnul în piept ca nişte pui de lei. Am zâmbit dulce-amărui. Are 190 kg şi poate e jumătate îngropată în nămol. „Poate să aibă şi 400, tot o scoatem“, spuse Jens zâmbind. Şi ne-am aşezat în fund cu toţii să punem la cale un plan de acţiune. Eram cât pe ce să ajungem la o concluzie, când apare şi un poliţist moto. Jens, ca mic anarhist reţinut de poliţie de multe ori în Belgia, îl întreabă pe poliţist dacă are vreo soluţie. Ăla zice că mai întâi trebuie să anunţe dispece-ratul. Amândoi belgienii dau din mâini a lehamite. Poliţaiul observă şi întreabă dacă noi avem vreo soluţie. „Avem“, răspunde Steve înţepat. „Intrăm în apă, o legăm cu frânghii şi, folosindu-ne de pomul de pe mal ca de braţul unei macarale, o ridicăm şi o tragem pe mal.“ Observaţia poliţistului că s-a mai înecat cineva în locul ăla în urmă cu o lună şi că nu poate să ne permită să intrăm în apă nu pare să-i sperie pe mititei. „Şi cam cum te gândeşti să ne împiedici?“, l-a întrebat Jens zâmbind ironic. În disperare de cauză, poliţistul apelează la argumentul suprem: „Păi, azi e sâmbătă, toate magazinele sunt închise, de unde veţi face rost de frânghii?“  „Le vom fura!“, răspunde Jens pe cel mai categoric ton din lume. Intervin, calmez spiritele şi-l rog pe poliţist să încerce să facă rost de ceva oameni de la descarcerare sau pompieri. Într-adevăr, era zi sfântă. Nu era nici dracu’ „on duty“. După multe conversaţii cu dispece-ratul, vin încă doi poliţişti înarmaţi cu nişte vinciuri şi, cu ajutorul lor şi al frânghiilor pe care într-adevăr  le-am furat dintr-un şantier, am reuşit să o scoatem pe Blănoasă după vreo jumătate de oră de chin în cinci oameni, cu mine în apă încercând să o ţin dreaptă cât de cât. Blănoasa a fost încărcată pe autoplatformă şi a plecat la poliţie, iar noi am urmat planul iniţial şi am luat la colindat toate cârciumile din Cork.
Iată-mă în vacanţă pe termen nede-finit în Cork. Duminică am mers la poliţie să fac inspecţia Blănoasei. Blocajul ghidonului fusese forţat, însă, după ce au împins la ea vreun kilometru şi jumătate, tăntălăii şi-au dat seama că motorul nu vrea să pornească cu briceagul, aşa că au scăpat de ea. Apă în motor şi în general peste tot cât cuprinde; am scos bateria care era moartă deja şi am aşteptat cu nerăbdare ziua de luni. Luni am împins-o un kilometru de la poliţie până la un service moto, unde mi s-a spus sec să mai încerc peste vreo săptămână. Singura variantă era să mă apuc singur de reparaţii pe strada din spatele atelierului. Deşi toate sculele mele şi piesele de schimb erau în coburile Blănoasei, idioţii nu au luat absolut nimic, aşa că aveam cu ce să mă apuc de şurubărit. În a doua zi de şurubăreală, de un real ajutor mi-a fost Brian Lee, un tip sufletist, navetist, îngrijitor la un cămin de bătrâni. Deşi Brian nu avea nici cea mai mică idee despre mecanică, avea alte calităţi. În primul rând a ţinut morţiş să vină şi să se uite la mine, astfel că, în loc să mă plouă doar pe mine, l-a plouat şi pe el. În al doilea rând, Brian fiind născut în Cork cunoştea o grămadă de lume, saluta sau era salutat pe stradă o dată la două minute. Şi, la un moment dat, mă întreabă: „Auzi, Radu, da’ de ce stăm noi în stradă în ploaie şi nu o împingem la alt service?“ „Pentru că nu ştiu unde dracu’ e alt service, Brian, poate o fi la 20 de kilometri“. „Nici eu nu ştiu, dar stai că-ţi aflu imediat“, îmi spuse el în timp ce sorbeam două cafele ca să ne mai încălzim un pic. Nu trec nici două minute şi bingo! Un cunoscut îi spune lui Brian că mai e un service la 3 km depărtare. Reuşisem să o alimentez, starterul învârtea, bujiile aveau scântei, însă atunci când pornea pompa de benzină, carburatoarele dădeau pe afară pe la supraplin. Nămol. Eram blocat. Ne pu-nem aşadar pe împins.
Ajungem la CB Motorcycles exact la ora închiderii. „Nu-i nimic, ne uităm mâine un pic la ele“, mă asigură un mecanic tânăr în timp ce trăgea grilajul. Brian îmi dă un cot complice: „I told you!“. Mi-a venit să-l pup. M-a îngrijorat un pic doar faptul că acolo aveau mult mai multe motoare decât la primul service, aşteptând la rând. La prima oră eram înapoi. Vorbesc cu John, mecanicul şef, şi-i zic toată tărăşenia subliniind că nu este absolut nici o problemă cu „mălaiul“. Se codeşte el un pic, că au multe rezervări, că o fi, că o păţi şi mă întreabă pentru ce atâta grabă din moment ce locu-iesc în Irlanda. Total greşit, îl lămuresc, locuiesc în România, de acolo vin şi într-acolo mă îndrept. M-au invitat la un ceai înăuntru şi am stat la o ţigară (da, se fuma înăuntru!) tot spunându-le ce am făcut deja şi ce aş mai vrea să fac. Totul a durat două ore pe ceas. John şi tânărul lui asistent nu au acceptat să-mi ia nici un ban pe reparaţie. Am plecat de acolo dator pe viaţă. „Ştii, când eram de vârsta ta, şi eu am făcut o călătorie cu motocicleta din Cork până în Australia“, mi-a spus la plecare John. Îmi iau rămas bun şi de la cei de la hostel şi plec direct către Rosslare, unde deja făcusem rezervarea pentru feribot. Mai aveam două zile la dispoziţie; m-am gândit că dacă nu o să mai vrea să pornească, măcar pot să o împing până pe vas şi tot ajung în Franţa. Astfel că mi-am petrecut o zi şi jumătate stând în faţa cortului pe plaja din Rosslare şi privind pescăruşii, navele ce intrau şi ieşeau din port, norii, ascultându-mi inima şi încercând să visez frumos…
Ne-am îmbarcat din nou, eu şi Blănoasa, pe bătrânul Oscar Wilde şi am luat-o înapoi spre bătrânul continent. În traversarea de 14 ore cred că am dormit 11. De data asta, aveam la purtător şi sacul de dormit confortabil pe mochetă.
Ajung în Cherbourg, îmi fac o cruce scurtă şi plec spre Paris. Atât Bizoo_n, cât şi un alt bun prieten mi-au spus că e un loc care merită văzut, aşadar l-am inclus în traseu. Ah, Utah Beach! Salivasem destul de tare pe drumul de ducere la panourile ce indicau plajele de debarcare, însă nu era timp. Acum aveam tot timpul din lume, aşa că fac dreapta pe prima ieşire de pe şosea. Ajung pe Utah Beach şi mă uit îndelung la cei 200-300 m pe care americanii au trebuit să-i străbată în iunie ’44 ca să atace cazematele. În afară de cazemate, doar rămăşiţele unui pod de metal au mai rămas să spună povestea acelei zile de vară.
Am pornit spre Paris. Fără GPS, înarmat doar cu o hartă rutieră. Mare scofală! Păi, mare scofală, pentru că am intrat pe o autostradă, am plătit 2 euro şi am mers mai departe. Nu apuc să fac nici 30 de kilometri şi iar am mai cotizat 2 euro. N-are nimic, nu au cum să o ţină aşa până în Paris, mă gândeam. Ei, uite că aveau cum să o ţină, după 30 de kilometri, un panou mă anunţa că iar trebuie să scot cardul. Atât! mă gândesc, şi fac prima la dreapta să mă extrag de pe autostradă. Surprize, surprize, la ieşirea de pe autostradă am mai dat 2 euro. Cam la asta e bun GPS-ul pe care bifezi „avoid oll roads“, te ajută să stai departe de drumurile pe care arunci cu banii. Pe la 11.00 noaptea am intrat în Paris şi m-am îndreptat pe cheiul Senei direct către centrul oraşului, spre Turnul Eiffel. Ca un ţăran venit la oraş pentru prima oară, am descălecat, mi-am dat cuşma jos de pe cap şi am rămas ca prostu’ în mijlocu’ trotuarului uitându-mă la turnul ăla franţuzesc luminat în albastru şi decorat cu steluţele Uniunii Europene. Am stat aşa cam vreo oră, holbându-mă fix şi ronţăind m&m. Când să plec, probabil că era ora exactă, turnul s-a luminat de flash-uri ca un pom de Crăciun la Disneyland, wow, şi am mai stat un pic. Oricum, nu mă grăbeam nicăieri. Planul era să pun cortul undeva prin nişte bos-cheţi în afara oraşului. Termin de admirat turnul, încalec şi pornesc. Intru pe o autostradă care semăna cu un circuit din Need 4 Speed Carbon, cu pasaje, tune-luri, lumini, peisaj urban, benzi, multe benzi, mamă ce blană! La un moment dat, trec şi pe lângă un poliţai care făcea semn maşinilor să reducă viteza, ceva mai încolo fiind un tir rămas în pană. Mai merg vreo 40 km şi iarăşi dau de un poliţist care făcea semn maşinilor să încetinească, ceva mai încolo fiind un tir rămas în pană. Ce ghinion pe şoferii de tir în noaptea asta, îmi trece prin cap. Mai văd şi un bloc „Sharp“…hmm… parcă am mai văzut un bloc „Sharp“ pe undeva… Hahaha, mă învârt în cerc ca prostu’! şi m-am mai dat de două ori pe Periferica Interioară, pentru că pe ea eram, da’, dacă-s prost, de unde să ştiu ce vrea să însemne. La un moment dat dau peste unu’ cu un scuter. Un arab care mirosea a alcool, pe numele lui Mustafa Aoui. Se uită ăla un pic la mine, zice că el nu ştie să fie vreun camping prin zonă şi-mi propune să dorm la el pentru 15 euro. Rupt de oboseală, accept. Accept până în momentul în care ajungem în faţa blocului lui şi mă întreabă dacă ştiu cum se opreşte scuterul lui. Eu nu ştiam, dar între timp îl oprise omu’ cu un briceag. Asta mi-a adus aminte de alt contact şi alt briceag. În ciuda protestelor lui cum că e un om bun, am plecat mai departe în noapte. Nereuşind să găsesc nenorocitul ăla de camping, când mai aveam benzină pentru 10 km, am tras într-o parcare în Champigny, dar nu sur Marne, am tras costumul de ploaie şi sacul de dormit peste (n-a mai făcut condens) şi am adormit buştean. Spre norocul meu, în Paris m-am revăzut cu sora unui vechi şi foarte bun prieten, cu Cristina Vasile, care m-a luat de ghidon şi m-a plimbat prin Mont Martre pe unde Cartier Bresson a făcut pozele alea ale lui frumoase.

Cu aşa cartiere cred şi eu că avea unde. Tot Cristina mi-a arătat Sacre Coeur şi am pălăvrăgit două seri la rând la nişte terase fooooarte franţuzeşti şi de bonton, cu un pahar de vin roşu în faţă. Ea, eu…eu eram în clubul băutorilor de apă minerală cu lămâie. Trebuia să iau o decizie în Paris, merg acasă sau merg mai departe. Am îmbrăţişat-o pe Cristina de rămas bun (oricum nu puteam să-i mulţumesc îndeajuns) şi am mers mai departe. Spre disperarea mamei. Chiar nu puteam să tai de pe listă şi al treilea drum pe care vroiam să mă dau, după ce-l ratasem pe al doilea. Adică puteam, dar nu vroiam. Dacă nu fac asta acum, s-ar putea să nu mai am ocazia vreodată. Cu argumentul ăsta în cap mi-am aranjat pe meclă basmaua roşie de la bunica şi am pornit spre sud. Paris-Bordeaux-Pau-Zaragosa-Madrid-Toledo-Granada-Alameria.
În două zile treceam printre „taurii negri“ care străjuiesc autostrăzile din Spania prin Granada şi Cabo de Gata spre Alameria. Drumul porneşte din Sierra Madre şi coboară şerpuind prin canioane străvechi cu cactuşi ca-n filmele western către malul Mediteranei. Este realmente periculos, nu din cauza asfaltului cum ai fi tentat să crezi, ci din cauză că peisajul efectiv îţi distrage atenţia de la drum. Problema nu este că mi-a distras-o doar mie, ci şi altora, astfel că într-o curbă era să se urce un BMW peste mine. În altă curbă era să mă urc eu pe un Fiat. Pe când admiram locuinţele săpate în dealuri de pământ, era să rad nişte stâlpişori de demarcaţie dintre benzi; putea fi lejer ultimul lucru pe care l-am văzut. Până să rămân fără benzină, eram în Cabo de Gata. La fix ca să admir apusul de soare sorbind o cafea la nisip.
Cu gândul să înnoptez acolo, caut un camping; nu de alta, dar pe toată zona de coastă s-a construit ca la balamuc şi nu prea mai existau terenuri virane. În plus, nişte localnici mi-au recomandat să nu pun cortul pe plajă. La camping, dezamăgire maximă: 20 de euro pe noapte. Mi s-a părut culmea imbecilităţii. Acum, că am făcut-o şi p-asta, poate ar trebui să merg acasă, m-am gândit. „Mălaiu’“ era pe terminate. Nu înţelegeţi greşit: al meu se terminase de mult. Eram deja pe banii mamei care-mi împrumutase o parte din suma cu care vroia să cumpere un loc de veci doar ca să-l vadă pe loază de fi-su întors acasă. Între timp, ploaia trecuse şi ea Pirineii. Ieşisem din Barcelona şi mă pregăteam să mă plictisesc. N-am avut parte. Se strică pompa de benzină. Blănoasa tuşeşte de câteva ori şi moare. Măcar dacă s-ar fi stricat în Molins de Rei din care tocmai ieşisem. Să sui motorul pe o autoplatformă n-ar fi fost mare lucru dacă aş fi ştiut unde să-l duc, problema era că, fiind şapte seara, totul era închis. Ăia cu autoplatforma, ca motanul şi vulpoiul din Pinocchio, maeştri în psihologie: şi dacă rămâi pe autostradă, se face noapte şi te plouă, ce rezolvi? Aveau dreptate, aveam nevoie de oraş ca să pot rezolva cu pompa de benzină măcar a doua zi. „Şi pentru că eşti băiat simpatic, uite, avem noi un prieten mecanic, Antonio, cu care am vorbit cât eram în maşină şi ne-a zis că are o pompă second hand pentru Virago, costă doar 90 de euro, te lăsam undeva în oraş, Antonio vine cu pompa şi toată lumea e mulţumită“, adaugă şacalii. Plimbarea nu costa decât 160 de euro. Fără nici o altă variantă, accept cu inima grea să suim motorul pe platformă. Ajungem în oraş, mă debarcă pe o străduţă şi pleacă, cu promisiunea că Antonio apare într-o oră, că mai are o treabă pe undeva. Pe partea cealaltă a străzii văd doi saci de deşeuri, unul de carton, unul de moloz. Iau un loc pe cel de moloz, aşteptându-l pe Antonio. Ţeapă! Vizavi era o grădiniţă prin vitrina căreia puteam vedea nişte tineri ce făceau lucrări de decorare. Intru cu gândul să-i rog să mă ajute cu două informaţii. Prima, unde e sediul poliţiei, a doua, dacă ştiu vreun service Yamaha. Le ştiau pe amândouă. „Bine, dar ce o să faci în noaptea asta?“, mă întreabă Alba, singura dintre ei care o mai rupea un pic în engleză. „Păi, cred că o să dorm lângă motor, nu e prima oară“, îi răspund eu. „Nu se poate, hai să dormi la noi, în drum trecem pe la poliţie şi mâine dimineaţă te ducem la un service Yamaha“, spuse ea susţinută şi de ceilalţi în spaniolă. A trebuit să recunosc că era un plan excelent dat fiind că ploaia nu mai contenea. La poliţie – nişte dobitoci mai siniştri decât ăia din Irlanda. M-au întrebat dacă s-a întâmplat pe autostradă şi răspunsul fiind afirmativ, trebuia să mă adresez poliţiei autostrăzii care însă era în Barcelona. Cu Alba ca translator, i-am explicat „miliţianului“ de serviciu că nu am cum să mă duc în Barcelona tocmai pentru că motorul e în pană, dar că am numărul autoplatformei, pot să fac o plângere, iar ei ar putea să amendeze firma respectivă pentru înşelăciune. Am ajuns la Alba şi prietenii ei, acasă e impropriu spus, era atelierul lor de creaţie, ei lucrând ca instructori de creativitate cu copii de grădiniţă, dar şi ca zugravi când situaţia o cerea. „Nu mai fi supărat, mâine mergem la Yamaha, cumperi pompa şi mergi mai departe. Şi apoi, dacă nu se strica, pierdeai desenele animate“, mi-a spus Alba oferindu-mi un fum. Era atât de simplu, că ne-a pufnit râsul pe toţi, respectiv pe Sigrid şi Maestrul Bucătar. Am avut senzaţia că şi câinele, numit simplu Câine, precum şi micul pisoi, Minitigri, se prăpădeau şi ei de râs. Cât am mai conversat un pic şi le-am arătat pozele cu Blănoasa facând baie, Maestrul Bucătar pregătise un ceaun cu spaghete în sos tomat şi ceapă. „Să nu te sperii“, spuse Alba, „noi, înainte să mâncăm, cântăm mereu un cântecel, iar pe copiii cu care lucrăm îi învăţăm să facă la fel.“ Şi au cântat cu ţipete şi chiote de bucurie un fel de Haka interpretată de Chip şi Dale, plus un cor de veveriţe. Am râs de am căpiat, iar spaghetele au intrat unse în timp ce ne uitam la „Lionking 3“. „Asta înseamnă Freeparty, să faci ce-ţi place, cum îţi place, când îţi place“, mi-a spus Alba rulând încă un joint.
A doua zi la ora 14.00, pompa de benzină era la locul ei pentru alţi 130 de euro (se duseseră dracu’ banii pentru locu’ de veci) şi mă despărţeam de prietenii mei spanioli, nu înainte de a-i oferi o mică plimbare Albei, gândindu-mă că am cunoscut nişte oameni cu „O“ mare pe drum. M-am chinuit un pic în Franţa din cauza benzinăriilor care se închid mult prea devreme şi a sutelor de sensuri giratorii care realmente te fac să înnebuneşti cu zile. Blănoasa, în afară de ceva probleme cu starterul, nu a mai avut altceva pe drumul de întoarcere, deşi aş fi vrut să-mi fac nişte prieteni şi în Elveţia. Minunată ţară. Pe drumul de întoarcere chiar nu a mai contat că erau închise campingurile când ajungeam. M-am strecurat înăuntru şi în Berna, şi în Viena, am plătit dimineaţa la plecare şi nu au fost probleme.
În patria natală am ajuns noaptea. A fost una dintre cele mai grele părţi din tot traseul. Drumurile din România… Era întuneric beznă, indicatoare ioc, asfaltul prost, acolo unde era, după Arad era raşchetat pe kilometri întregi, exact în acelaşi stadiu ca şi cu aproape o lună şi jumătate în urmă. Am luat la faze lungi în ochi de am damblagit: tot felul de idioţi se încăpăţânau să depăşească pe linia continuă aco-lo unde exista. Marcajului de orice fel lipsea pe porţiuni lungi şi ceaţă era tot mai densă pe măsură ce mă apropiam de Petrila, pe care am nimerit-o exact de ziua ei, exact înainte să mi se închidă ochii.

Text: Radu Vioreanu

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, Nr. 2/2009)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*