Splendoarea din briză

Muntele Fossa delle Felci, unul dintre cei doi vulcani inactivi ai insulei, se înalţă peste Lingua, locul unui lac cu apă sărată, cândva de mare importanţă economică. Foto: Alessandro Saffo

Modelată de forţele vulcanice şi de puterea vântului, Insula Eoliană Salina ispiteşte cu plăceri dulci şi primare.

Chiar şi în paradis există podele care trebuie măturate. Eu trăiesc în largul coastei Siciliei, pe Salina, una dintre Insulele Eoliene denumite astfel după Eol, zeul vânturilor. Fiecare rafală de vânt aduce o altă ofrandă pe terasa mea. Nisip vulcanic negru şi fin, de pe plajă; rămurele parfumate de chimen şi crenguţe de pelin, din munţi; iar din desişurile de lămâi, frunze atât de aromate, încât le folosesc ca să înmiresmez peştele făcut la grătar. Ieri, sirocco, vântul fierbinte dinspre Sahara, mi-a umplut terasa de nisip roşu din Africa.
Dar în paradis există şi ispite la care nu trebuie să renunţi. Dimineaţa e perfectă; briza e uşoară, marea calmă şi aerul – atât de curat, încât pot să văd tichia de zăpadă a Muntelui Etna. Aşa încât le iau pe cele două fiice ale mele la o plimbare cu barca, spre Insula Panarea, unde facem scufundări printre coloane argintate de bule ce pulsează ridicându-se spre suprafaţă ca nişte stalagmite, dintr-o fisură de pe fundul mării, deschisă cu câteva luni în urmă, din cauza activităţii vulcanice. Pentru noi, vulcanul agitat însemnase cândva pericol de cutremur şi nopţi întregi în care am dormit cu bagajele făcute, la capul patului. Însă de această dată, violenţa planetei a produs doar bule.
Scoarţa Pământului e subţire aici, ca urmare a erupţiilor vulcanice care creează, distrug şi apoi refac uscatul. Adâncul mării a transformat magma lichidă în piatră ponce şi obsidian – acea sticlă vulcanică, ascuţită ca o lamă, care i-a îmbogăţit pe locuitorii Insulelor Eoliene, în Epoca de Piatră. Vântul şi păsările în trecere au adus vegetaţia, de la cactuşi care fac fructe de culoarea apusului tropical până la macii-hotentoţi  în nuanţe de roz-aprins şi piña colada. Aşa au venit şi plantele verzi pe care locuitorii insulei le adună ca să le pună în supă, şi caperul, arbustul spinos cu stamine violet, ai cărui muguri sunt exportaţi în toată lumea.
Sunt capere în seara asta şi la Alfredo’s, un restaurant fără fiţe din mica piazza de la malul mării, din Salina. Se serveşte aici şi granita de smochine negre, un festin la gheaţă, disponibil doar de două ori pe an, când se coc aceste fructe uriaşe. Soarele care apune pe partea cealaltă a muntelui transformă marea în opal lichid. Noaptea se lasă şi pe Stromboli, aflat la vreo 45 km nord, care erupe cam la fiecare 20 de minute, cu şerpii roşii de lavă prelingându-se pe pantele lui brăzdate. Până să pornim noi spre casă, vântul începe să măture dinspre nord. Spre dimineaţă, marea este sălbatică. Mă uit pe terasă. Praful roşu a dispărut – pe aripile vântului.

În satul Salina din Malfa, oaspeţii fermei Al Cappero iau cina pe o terasă, privind asfinţitul pe Marea Tireniană. Foto: Slow Images

Pe scurt

  • Aşezare: În largul coastei de nord-est a Siciliei
  • Suprafaţă: 126 kmp
  • Populaţie: 2.400
  • Climă: Subtropicală şi mediteraneeană
  • Limbă: Italiană
  • Oraşul principal: Santa Maria Salina
  • Cel mai înalt punct: 960 m
  • Notabil: Salina este a doua insulă ca mărime din Insulele Eoliene (cunoscute şi ca Insulele Lipari); numele ei derivă de la un lac sărat; vinul malvasia e una dintre principalele mărfuri exportate. Filmul italian premiat cu Oscar Il Postino (Poştaşul) a fost parţial filmat pe coasta de vest a Insulei Salina, în satul Pollara.

Text: Ros Belford

Scriitoare, jurnalistă radio-TV şi locuitoare a Insulei Salina, Ros Belford este co-fondatoare a primei biblioteci pentru copii de la şcoala locală. Este organizatoarea  festivalului de documentare Salina Doc şi a celui de Slow Food „Isola Slow”. Acum lucrează la primul ei roman.

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic Traveler, Vara 2010)



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*