Bucegii necunoscuţi

Coştila este cel mai inaccesibil vârf din Bucegi. Antena vărgată ca un baston de miliţian este obiectiv militar. Foto: Călin Colăcel

Locul de joacă preferat al alpiniştilor şi turiştilor care trăiesc intens experienţa muntelui.

Pe când aveam şapte ani, tata mi-a făcut botezul munţilor: mi-a pus un rucsac în spate şi am străbătut Bucegii din cabană-n cabană, de la Peştera la Mălăieşti. De atunci a trecut ceva vreme, şi atât eu cât şi Bucegii ne-am schimbat destul de mult. Am călătorit între timp, am fost în Făgăraş şi Alpi, în Munţii Stâncoşi şi Apuseni. Dar Bucegii continuă să fie nişte munţi cu un suflet şi o viaţă aparte. Un bătrân urs, cu blana arămie zdrenţuită, uneori umilit, dar care nu încetează să ne impresioneze când îşi arată colţii de bronz deasupra Buştenilor.

Imnul Bucegilor

Niciun alt munte din România nu are un imn al său aşa cum au Bucegii. Îl puteţi auzi pe internet, într-o interpretare mai săltăreaţă. Dar l-am ascultat şi altfel, cântat solemn, de procesiunea de alpinişti, ghizi şi montaniarzi, pe când îl petreceau spre ultima ascensiune pe marele veteran Emilian Cristea. Nea Cristea a fost primul care a ales să escaladeze  Bucegii pe drumul cel mai scurt posibil: Fisura Albastră din Peretele Văii Albe, uriaşul vertical ce domină Valea Prahovei.  Dar tradiţiile turismului din Bucegi sunt mult mai vechi. Printre turiştii pionieri întâlnim nume ilustre: la 1840, Cezar Bolliac şi Radu Golescu suiau Vârful cu Dor, la 1845, Nicoale Bălcescu revoluţiona  turismul din Valahia, urcând de la Caraiman la Omu. Tot de Bucegi se leagă numele primelor asociaţii turistice din Vechiul Regat: Societatea Carpatină din Sinaia (1895), Societatea Turistică Română la 1903, condusă de Grigore Antipa, şi Hanul Drumeţilor, transformat în 1926 în Touring-Clubul României.
Pereţii şi hornurile abruptului prahovean au rămas până azi paradisul alpiniştilor şi turiştilor împătimiţi. O elită selectată nu numai de gradul de dificultate al numeroaselor trasee, dar mai ales de capacitatea de a trăi intens experienţa muntelui. De primăvara târziu până toamna se poate urca pe Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Morarului, tot pe aici se poate coborî pe schiuri, pe zăpada de aprilie, dacă te ţin picioarele.

Zânele din Valea Cerbului

Bucegii au nu numai suflet şi cronici, dar şi zâne ştiutoare de poveşti. Zânele din Valea Cerbului, scrise de Nestor Ureche, un alt frate de cruce al acestor munţi, a fost o carte citită la culcare de mai multe generaţii şi de care bunicii noştri îşi amintesc cu drag. De altfel, Bucegii au inspirat o literatură mai bogată decât oricare alt masiv. Babele, Omul, Sfinxul, Mecetul Turcesc au devenit personaje mitice în Dacia Preistorică a lui Densuşianu. În lumina ultimelor dezvăluiri, Bucegii, aflaţi dacă nu ştiaţi, sunt scobiţi pe dinăuntru şi acolo se află centrul lumii (sau al lumilor!) atât de secret, încât numai CIA, KGB-ul şi NASA au adulmecat câte ceva. Şi le-au povestit apoi tuturor autorilor de  articole, cărţi şi situri paranormale despre Bucegi.

Sala Urşilor din Peştera Ialomiţei are un imens perete neted, dungat de dârele argilelor şi de draperii de calcit. Foto: Cristian Lascu

Platoul

Platoul Bucegilor a fost luat cu asalt de drumeţii de toate vârstele. Poteci bine marcate şi amenajate, drumuri auto şi telecabinele din Sinaia şi Buşteni au democratizat această bucată de munte, cuprinsă între marginea abruptului, pe care se înşiruie cabane şi pârtii de schi, coborând până în Valea Ialomiţei. Avantajul acestor facilităţi este că poţi evada, chiar numai pentru o jumătate de zi, din puşcăria urbană, pentru a inhala o gură proaspătă de oxigen la peste 2.000 de metri, pentru a fi mângâiat pe obraz de briza crestei Carpaţilor.

Crucile Bucegilor

Sunt mulţi orăşeni care pornesc la drum în ţinuta de acasă – pantofiori, o bluziţă, ochelari de soare -, uitând că la munte o caniculă de august se poate preface într-o clipă în viscol de decembrie. Alţii joacă ruleta rusească a avalanşelor sau se vâră în coclauri prăpăstioşi. Drept urmare, hipotermiile, avalanşele, căderile în gol dau cel mai mult de lucru harnicilor salvamontişti ai Bucegilor. Numărul „şoşonarilor” fiind mai mare decât în alte părţi, nu e de mirare că în aceşti munţi prietenoşi se află multe cruci. Crucile pot fi o mângâiere pentru familie şi un bine-venit avertisment pentru imprudenţi. Dar nici ce-i mult nu-i bun, parcă sunt prea multe cruci. Citeşti deseori inscripţii precum aceasta, când porneşti pe poteca Jepi: „Călătorule, ce eşti tu am fost şi eu, ce sunt eu vei fi şi tu…”, şi lumina parcă păleşte. Cea mai ilustră cruce este cea de pe Caraiman. Un fel de Tour Eiffel al Bucegilor, de 28 de metri înălţime, 7 metri anvergură. Înălţată iniţial în memoria eroilor feroviari căzuţi în războiul pentru întregirea neamului, crucea a devenit un monument pentru toţi eroii Primului Război Mondial. A fost inaugurată în 1926 în prezenţa Reginei Maria. Se spune că nişte comunişti zeloşi au vrut mai târziu să-i taie braţele şi să pună în vârf o stea roşie.

Cel mai inaccesibil vârf al Bucegilor

Un fel de pandant al crucii de pe Caraiman este antena de pe Vârful Coştila. Zebrată ca un baston de miliţian, antena se vede de departe şi se află pe o culminaţie domoală, de 2.408 metri, deci abia al patrulea pisc după Omul. Coştila este un vârf inaccesibil, pentru că e obiectiv militar păzit. Găzduieşte relee pentru transmisii radio, se pare că tot aici mai moţăie şi un radar, iar gurile rele spun că pe vremuri  funcţiona una dintre staţiile de bruiaj, acelea care se străduiau să acopere cu vuietul lor vocea  Lumii Libere.

Text: Cristian Lascu

(Vezi articolul complet în revistă)



9 Comments

  1. Mi-am amintit ca in copilarie am inceput sa citesc cartea aceea cu Zanele din Valea Cerbului… dar nefiind asa pasionat de munte si neintelegand prea bine despre ce e vorba, am abandonat-o. Acum cu siguranta as putea sa o percep altfel, deci trebuie sa o citesc si eu! 🙂

  2. Domnule Cristian Lascu ma inclin , va laud si va indemn sa vorbiti despre Munte si despre spiritul sau . O puteti face , vocea dumneavoastra are ecou , vorbiti despre cabanele din Bucegi , despre oamenii ce le-au tinut si le tin despre serile si noptile de cabana in care corzile de chitara fac oameni batrani sa lacrimeze si tineri sa cante inpreuna . Vorbiti despre cabane ce ard si se recladesc pentru ca exista imnuri asemeni celui aminit de dumneavoastra . Avem nevoie de imnuri ce sa ne faca tinerii sa cante impreuna si batranii sa lacrimeze vazandu-i . Vorbiti domnule Lascu … vorbiti !

  3. la un moment dat mi-am spus “m-am cam saturat de Bucegi…..vreau si alti munti…” pana cand am realizat, in timp ce cautam noi trasee ptr o tura de weekend ce mi-o propusesem, ca de fapt….nu am strabatut decat jumatate din potecile lui turistice….si ca mai am multe de descoperit la acesti munti fascinanti!

  4. Mai vrem asemenea articole! Bucegii sunt accesibili, iar turismul de weekend ia proportii tot mai mari.
    Şi muntii Baiului sunt accesibili bucurestenilor si as vrea sa stiu mai multe despre ei, inafara de Cioplea, Susai sau Piatra Mare.
    Felicitari!

  5. Domnule Cristian Lascu,
    Apreciez articolele si activitatea dvs. dar nu ma pot abtine sa va fac o observatie legata de articolul de mai sus. Ati scris ca in Bucegi numarul ,,sosonarilor” este foarte mare de unde si prezenta multor cruci dupa care ati dat exemplu un text gasit pe o cruce: ,,Calatorule, ce esti tu, am fost si eu, ce sunt eu, vei fi si tu” care se gaseste pe Jepi si care este crucea strabunicului meu. Din scrierea dvs. reiese ca cei care au cruci acolo au fost ,,sosonari”. Avand in vedere ca ati dat exemplu direct crucea strabunicului meu, ma simt dator sa reactionez deoarece a fost un om al muntelui, in niciun caz ,,sosonar” sau turist de week-end si a murit prins de o avalansa in luna ianuarie pe cand se intorcea seara de la servici (lucra la conducta de gaze care s-a tras la Piatra Arsa, el fiind coordonatorul lucrarii). Consider ca articolul dvs. este o ofensa pentru familia noastra si chiar nepoliticoasa pentru cei care si-au gasit sfarsitul in Bucegi. Cati oameni ,,sosonari” au curajul de a se aventura in munti? Sunt multi? Credeti-ma ca sunt multi mai multi care ies cel mult intr-un parc din Bucuresti sa manance mici si sa bea bere dupa care sa cheme salvarea ca i s-a facut rau.
    Deci domnule Lascu, lasati domnule posesorii crucilor sa se odihneasca in pace… si apreciati ca au avut curajul si si-au ales un loc frumos pentru sfarsitul lor…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*