Delta văzută de sus

În jur de 5.000 de pelicani îşi pregătesc cuiburile pentru un nou sezon de împerechere. Începând cu anii 1950, populaţia de pelicani a început să-şi revină după o scădere dramatică. Foto: Helmut Ignat

 

Zbor deasupra celui mai mare cuib de pelicani din Europa. Un fotograf National Geographic îţi arată Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – aşa cum n-ai mai văzut-o niciodată.

Text: Helmut Ignat

Încă din copilărie mi-am imaginat harta României ca o imensă broască ţestoasă, Delta fiind, evident, capul. Mulţi ani mai târziu, am avut privilegiul să pot zbura în repetate rânduri peste această zonă, la o înălţime prea mică pentru a-i vedea conturul exterior, dar foarte potrivită pentru a-i descoperi detaliile.

Pe vreme bună poţi cuprinde cu privirea o adevărată hartă vie, cu forme şi culori reale, de pe care mai lipsesc doar „legenda” şi denumirile scrise.
Poate înainte de prima excursie în Deltă îţi închipui că, în „Paradisul păsărilor”, mii de exemplare din cele peste trei sute de specii identificate aici vor zbura în permanenţă în jurul bărcii tale, ca într-un film SF. În realitate, vei putea recunoaşte doar câteva specii, iar exemplarele întâlnite (mai multe decât oriunde, dar mai puţine decât ţi-ai închipuit) vor dispărea mai devreme sau mai târziu în spatele cortinei de stuf şi sălcii, o scenă frustrantă, repetată la infinit. Sigur te vei întreba: oare ce se află în spatele acestei cortine? Cum trecerea prin ea este aproape imposibilă, singura metodă să afli răspunsul ar fi zborul pe deasupra ei, de preferinţă unul silenţios; dar este greu de crezut că un planor sau un balon cu aer cald s-ar aventura peste imensele suprafeţe mlăştinoase. Rămâne varianta zborului cu motor, dar, din păcate, la bordul unui avion sau elicopter nu te vei putea simţi ca un pelican plutind elegant purtat de curenţi, datorită zgomotului infernal al motorului, care îţi dă şi un sentiment de vinovăţie pentru deranjul produs. Cred că este valabil şi pentru un aparat ultra-uşor, aici fiind nevoie şi de mai mult curaj pentru a zbura la câteva zeci de metri cu sentimentul că stai într-un caiac cu aripi, aşa cum l-a denumit ghidul meu, Iliuţă, după o experienţă de acest gen.

Întâlnirea în văzduh cu un codalb e o experienţă impresionantă. Această acvilă e una dintre cele mai mari păsări de pradă din Europa (2,3 m anvergură). Foto: Helmut Ignat

O bună colaborare cu pilotul este esenţială pentru a crea un echilibru între necesitatea de a reduce la minimum acest deranj şi o bună poziţionare pentru obţinerea unor imagini reuşite. În aer nu este timp de contemplare, totul este contra cronometru, combustibilul şi bugetul se consumă rapid. Un elicopter cu uşa larg deschisă îţi oferă cele mai bune oportunităţi; un avion de mici dimensiuni (mai accesibil) e o variantă mai realistă. Aici însă secvenţele se derulează rapid, iar manevrele efectuate pot induce stări destul de neplăcute, în special celui care stă cu ochiul lipit de vizorul aparatului foto. Aceleaşi manevre îţi întroduc în cadru, exact când n-ar trebui, o roată sau o aripă, iar după recăpătarea echilibrului s-ar putea să te afli exact deasupra celor mai întinse suprafeţe de stuf din lume, ce arată monoton şi par lipsite de viaţă (doar o falsă impresie, desigur). Cel mai plăcut lucru este să recunoşti locurile pe unde ai trecut de-a lungul anilor şi, eventual, să-ţi aminteşti mici întâmplări, nu neapărat spectaculoase, în sensul înţeles în general. Mi se pare incredibilă rapiditatea cu care ţi se schimbă starea de spirit imediat cum ieşi pe apă, fiind cuprins de o „relaxare energică” ce ţine de obicei pe toată perioada expediţiei. Pentru toţi apropiaţii Deltei, pescari, fotografi sau doar iubitori de natură, fiecare vizită înseamnă o adaptare instantanee la acest mediu de maximă relaxare, astfel încât întoarcerea acasă produce de fiecare dată un mic şoc de reintegrare în mediul agitat, grăbit şi gălăgios al oraşului.

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

Dacă vrei să înțelegi cu adevărat Delta, nu alerga să vezi totul într-o singură zi; oprește barca într-un loc frumos și stai măcar o oră, relaxează-te, privește, miroase, ascultă, simte.

În continuare – câteva repere.

Zona din jurul Canalelor 35 și Șontea

Deși circulată, rămâne foarte frumoasă datorită suprafețelor ce își schimbă permanent tiparul, în funcție de nivelul apei. Poate fi aproape uscată, sau dimpotrivă, poți face plăcute plimbări cu barca printre arbuști și copaci albiți de coloniile de cormorani. Ideal ar fi cu un caiac sau o canoe, dar există pericolul să-ți iasă în cale un iaht în plină viteză, cu motor potrivit mai degrabă pentru Marea Neagră și cu boxele bubuind, condus de un „căpitan” căruia nu-i pasă de Regulamentul de navigație, iar de bun-simț nici nu a auzit.

Foto: Helmut Ignat

Lacurile Merhei, Babina și Matița

Aici pot fi întâlniți foarte des pelicani, care păstrează calmi o distanță de siguranță, iar dacă insiști, decolează greoi, dar odată ajunși în aer te surprind cu eleganța și ușurința cu care zboară. O singură dată am găsit un grup de câțiva pelicani mai cooperanți, aflați pe un trunchi de copac parțial scufundat, într-o lumină superbă de apus, care păreau să ne accepte incredibil de aproape. Totul s-a năruit când de nicăieri a apărut cel mai mare și zgomotos grup pe care l-am văzut vreodată în Deltă: 5-6 bărci mari pline de turiști care vorbeau toți odată, tare cît să acopere zgomotul motoarelor. Imaginea pelicanilor decolând s-a banalizat oarecum datorită miilor de fotografii asemănătoare, dar văzută pe „viu” e o secvență memorabilă, în special dacă ai norocul să te poți apropia ceva mai mult de ei. La fel de impresionantă este imaginea stolurilor imense planând în curenții ascendenți, la sute de metri înălțime.

 

Periprava

Pe Sulimanca, un canal frumos străjuit de sălcii bătrâne, ajungi la Periprava, pe malul Brațului Chilia. O expediție pe acest braț până la mare prezintă riscul de-a ajunge în… Ucraina. Poți trece ușor cu vederea micul Canal Musura, ce apare foarte discret în dreapta, reprezentând granița (un GPS este de ajutor și aici). Se varsă apoi în Golful Musura, o câmpie de apă, cu vegetație abundență semănând cu o orezărie. De aici am avut o întoarcere interesantă până la Periprava, cu o barcă mică, contra curentului puternic, vântului potrivnic și valurilor mai potrivite pentru un vas serios. Am ajuns doar cu ajutorul Poliției de Frontieră, care ne-a împrumutat câțiva litri de benzină.

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

Pădurea Letea

Din Periprava poți merge în Pădurea Letea. Dar nu pleca la drum fără un ghid, sau cel puțin cu un localnic posesor de căruță. Mersul pe dunele de nisip este extenuant, mai ales vara. Pâlcurile de copaci sunt foarte frumoase, iar întâlnirea cu un grup de cai sălbatici – de neuitat. Am avut o asemenea experiență, când liniștea absolută a fost întreruptă brusc de tropotul de film „western” al unei adevărate herghelii de cai de toate vârstele și culorile. Pe drumul de întoarcere (rătăcit de câteva ori), au mai apărut câțiva, trecând ca niște năluci printre copacii deși. Am tot citit că sunt prea mulți, că distrug plante rare, că trebuie la rându-le răriți sau exterminați… Dar ce frumos este să-i întâlnești!

 

Insula Sacalin

Pe plaja cu forme artistice din zona Insulei Sacalin (acum peninsulă, de fapt) de obicei nu sunt turiști, ci „băștinași” în căutarea hranei sau numai odihnindu-se: vaci, cai, măgari, dar și mii de păsări. Aici am avut ghinionul să trebuiască să cobor desculț din barca împotmolită într-o apă mică, dar foarte rece (în martie), dar și altă dată norocul de-a asista din elicopter la o luptă aeriană între doi vulturi codalbi, desfășurată la înălțime, apoi în apropierea solului, și terminată cu fuga învinsului deasupra mării. În același timp, un stol imens de pelicani își desfășura obișnuita tactică de pescuit prin încolțirea peștilor în zone cu apă mică – un adevărat spectacol, văzut de sus.

Mergând de-a lungul țărmului, printre  PET-uri, frânghii, plase, navete, bidoane, pantofi (și, în general, tot ce a depus marea de-a lungul anilor), am avut de multe ori impresia că nici nu țnaintez, pentru că stolurile de pescăruși reușesc să păstreze o distanță constantă față de tine, dar nu printr-o mișcare violentă în grup, ci prin deplasări mai degrabă discrete ale fiecărui individ.

Cormoranii, care dimineața înnegresc cerul apoi plaja aliniindu-se ca o armată perfect instruită, atacă în valuri     peștii inamici, întorcându-se apoi disciplinați la țărm sau în colonie.

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

Lacurile Zătoane

Marea Neagră se întâlnește cu Lacurile Zătoane în dreptul unei plaje cu forme superbe, modificate permanent de raportul de forțe mereu schimbătoare între apele limpezi ale lacului și cele tulburi ale mării, ale căror nuanțe diferite se întrepătrund artistic. De obicei, lacul domină și-și înfige apa albastră în cea verde a mării. În zonă sunt multe lebede și rațe, dar am văzut și vidre, șacali, mistreți și bivoli. De aici am avut un drum de întoarcere la Perișor pe întuneric, pe o plajă de scoici sfărâmate, care parcă prinsese viață după căderea nopții, obiecte negre de diverse dimensiuni apărând și dispărând din fața mea de-a lungul celor 6 km. De prisos să mai precizez că exact în acea zi nu aveam nicio sursă de lumină…

 

Uzlina

Când apa este mare, te poți plimba cu barca prin pădure, într-un concert de ciripituri, acoperite din când în când de sunetul specific al lebedelor în zbor. Uneori, printre copaci apare plutind câte o lebădă, retrăgându-se apoi grațios în spatele vegetației.

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

Holbinele

Sunt un labirint incredibil, nu există absolut niciun reper, doar „pereți” identici de stuf, oriunde te-ai uita. După câteva ture, chiar și un localnic poate avea dificultăți; mi s-a întâmplat să trebuiască să utilizez GPS-ul pentru a regăsi trecerea îngustă către canal. Altfel, este uimitoare capacitatea localnicilor de a se orienta, bazată bineînțeles și pe multă experiență. Din mijlocul unui lac mare este imposibil pentru un ochi neexperimentat să vadă un punct de ieșire pe linia copacilor sau stufului înconjurător, dar un localnic sau un ghid se va duce întotdeauna cu mare precizie exact unde trebuie, ocolind și zonele periculoase (apa prea mică sau diverse obstacole aflate puțin sub luciul apei). GPS-ul poate fi util în condiții de vizibilitate foarte redusă (ceață sau întârzierea pe traseu după căderea întunericului).

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

 

Foto: Helmut Ignat
Foto: Helmut Ignat

Delta, cu buni și răi

Sigur că și aici mișună rechini economici, mai mari sau mai mici, brute care împușcă tot ce mișcă sau omoară lebede cu vâsla și criminali în serie care electrocutează sau gazează peștii de toate dimensiunile, oameni pentru care valoarea patrimoniului natural al Deltei, recunoscută la nivel mondial, nu înseamnă nimic. Dar, din fericire, ca turist aflat într-o scurtă vacanță, nu vei avea parte de o imagine apocaliptică (zone defrișate masiv, bancuri de pești morți plutind pe apă sau păsări împușcate atârnând prin copaci). În afară de noua arhitectură „free-style”, ce rănește privirea, și apariția periodică a diverselor deșeuri, vei putea evita orice alte elemente negative semnificative, cu condiția să-ți alegi cu grijă furnizorul de servicii deltaice. Dar nu-i totul cenușiu. Eu unul am întâlnit și mulți oameni buni în Deltă și am mâncat extraordinar. Am fost de multe ori în grup cu pescari sportivi în cel mai adevărat sens al cuvântului, care pot povesti cu umor cum o vidră scoate peștele din ac și îl curăță tacticoasă de solzi, în ciuda lor.

 

Articolul a apărut în revista Traveler din vara lanului 2011.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*